„N-au linişte morţii acestui popor...

Scris de **Admin** Lun Dec 11, 2017 1:12 am

.. adânc în morminte străbunii se zbat şi ne cheamă". Distihul lui Nicolae Mazilu face parte din Imnul Carpatin - Făgărăşenilor, conduşi de Ion Gavrilă Ogoranu, a cărui sentinţă, de „criminal de război", n-a fost anulată. „Mamă Ţară, iartă-ne că am îndrăznit să luptăm şi să murim pentru tine", scria unul dintre reperele morale care dovedesc limpede că n-am fost un popor vegetal. „Rezistenţa din munţi - credea Aspazia Oţel Petrescu -, este un cavalerism românesc care va trece în legendă". Noi însă nu ne îngrijim de victime, ci de monştrii care le-au transformat în victime. Lui William Totok nu-i place „martirologia colectivă", negând faptul că eroii din munţi ar fi „modele civice, morale şi, în ultimul rând, religioase". Câţi nu se străduiesc să-i delegitimeze pe deţinuţii politici, ţinta fiind negarea conştiinţei etnice. O ultimă ştire de presă: preşedintelui Iohannis nu-i vrea prea pasă de patrimoniu. Ducă-se Vila Florica din Argeş a lui Ionel Brătianu, unul dintre artizanii Marii Uniri.

Comanda Kremlinului, decimarea marilor unionişti, a fost riguros aplicată în regimul de stalinizare. Iuliu Maniu, de trei ori premier al României Mari, a fost ridicat şi dus la Malmaison, bătrân şi grav bolnav. În geamantanul de carton jerpelit - o repet, că trebuie ştiut - avea o flanea uzată, o căciulă uzată şi ea, trei ştergare uzate, un Larousse şi ochelarii cu un braţ rupt, cruciuliţa... Enumerare din procesul verbal. După înscenarea de la Tămădău, mitinguri organizate de comunişti cereau pedepsirea aspră a trădătorilor din „fostul P.N.Ţ.", desfiinţat în 24 iulie '47. Maniu şi „complicele său" Ion Mihalache au intrat în „închisoarea morţii", de unde n-au mai ieşit, condamnaţi de Voitinovici, preşedintele Tribunalului Poporului, secondat de Alexandra (Sidorovici - n.r.) lui Brucan (Saul Bruckner - n.r.), care jubila în „Scânteia" pe tema Procesul conducătorilor fostului P.N.Ţ. Mistificarea istoriei „profetologul" a început-o, declarându-l pe Iuliu Maniu spion în slujba anglo-americanilor, trădător de rang înalt, complotist, răzvrătit, instigator la război civil şi la război contra U.R.S.S. etc, etc.

Episcopul greco-catolic Iuliu Hossu a fost şi el puşcărizat şi a sfârşit la Mănăstirea Căldăruşani, în D.O. (pentru necunoscători, domiciliu obligatoriu). Încerc, în prag de Centenar al Marii Uniri, să văd scena îmbrăţişării frăţeşti de la Alba Iulia dintre patriarhul ortodox Miron Cristea şi episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, cel care a citit Declaraţia Unirii. Biserica Unită cu Roma, greco-catolică, a fost desfiinţată în 31 octombrie 1948, după legea fărădelegii; nici Biserica otodoxă nu s-a simţit prea bine. Da, marii unionişti au fost exterminaţi în puşcăriile comuniste, când n-au fost schingiuiţi şi ucişi mai înainte, ca dr. Ioan Ciordaş (nume maghiarizat după Ciurdariu) şi ca dr. Nicolae Bolcaş, avocaţi în Beiuş, omorâţi de secui în noaptea de 4 aprilie 1919, după ce au fost arestaţi şi duşi în satul Lunca. Lui Ciordaş i-au scos ochii, i-au zdrobit capul, i-au frânt dreapta, ca să-l pedepsească pentru „vânzarea" Bihorului la români. Amândoi mai erau vii când i-au îngropat. Ca în cântecul Treceţi batalioane române Carpaţii: „Ne trebuie Ardealul / De-ar fi să ne-ngropăm de vii"...

Ioan Ciordaş a fost delegat la Alba Iulia. După Unire, Bihorul, unde era prefect, a rămas sub ocupaţie maghiară. Deşi sfătuit de Iuliu Maniu să se refugieze, a rămas locului său, în Beiuş. Trupele române ajunse, în fine, acolo, au pus Legiunea Secuiască pe fugă, i-au deshumat pe Ciordoş şi pe Bolcaş, dar urmaşii lor au fost persecutaţi de comunişti, arestaţi politic etc. Abia în 1977, Ciordaş a fost omagiat la mormânt cu salve de tun, datorită unor academicieni şi istorici. Jertfă zadarnică? După istoricul Iancu Moţu, membrii Legiunii au atacat cu focuri de mitralieră carul mortuar al unionistului Cicio-Pop. Şi această „Legiune" aud că este comemorată acum în Ungaria!

Mai aproape de zilele noastre: în 1992, Snegur a ordonat armatei să se retragă din Tiraspol. După Viorel Dolga, învăţătoarea Maria Gherasim a fost ucisă; au aruncat-o, noaptea, în fântână. Avea tricolorul la ea. Jertfă zadarnică? Şi în acest moment, mă întreb: ce înseamnă România, o iubire din care se poate muri? Că poţi să mori din cauza României, dacă o iubeşti? Că iubirea de România te poate omorî? Sau că, pentru neam şi onoarea lui, s-a tot murit? Jertfă zafarnică? Dar ce bărbaţi de stat cuprind Parlamentul şi guvernele postsocialiste? Slăvim faptele de arme ale stalinizaţilor? Ridicăm statuie lui Lazăr de la Rusca? Sau mergem pe urmele lui Roller, pentru care soldaţii de la Mărăşeşti-Mărăşti-Oituz erau imperialişti expansionişti? După o astfel de logică, până şi martirii de la Lunca - 8 februarie 1941, şi Fântâna Albă - 1 aprilie 1941, pot fi condamnaţi ca atacatori ai graniţei România-Ucraina. Un sacrificiu colectiv singular, părăsirea vetrei pentru a nu rămâne sub cizmă sovietică, e minimalizat că ar fi fost un simplu incident de frontieră (impusă de U.R.S.S.). Armata română n-ar avea eroi, ci ocupanţi. Miile de morţi ai Armatei Române, din acelaşi os cu Brâncoveanu, sunt încă blasfemiaţi, iar Goma, pentru documentarul „Săptămâna Roşie", a fost declarat antisemit.

Cum răspundem la astfel de provocări, ca să nu le spun blasfemii? O fi motiv de mândrie că ne lăsăm umiliţi de diplomaţia ungară? Maghiarii sunt veşnic nesatifăcuţi, deşi cererile lor sunt satisfăcute de guvernanţi, oricât de exagerate ar fi, de nemotivate. Kelemen Hunor, senator al României şi fost ministru al Culturii pe deasupra, afirmă că ungurii nu pot şi nu vor să serbeze Unirea Centenară. Cu toţii? 15 martie 1848, când Dieta ungară a decis anexarea Transilvaniei la Ungaria, ieşită de sub Habsburgii Austriei, da, Hunor serbează; 1 Decembrie, nu. Cât despre pastorul Tökes, nu poate fi amendat exemplar pentru declaraţiile extremiste şi steagurile arborate? Vorbeşte de Partium? Dacă nu ştim istorie, tolerăm şi asta. Libertate de opinie da, dar în limitele legii statului de drept. E clar că toate astea vizează statul unitar, indestructibil, independent. Şi nu este propagandă ceauşistă, pe care o detest. Hai să nu sărbătorim Centenarul! Hai să-i apărăm de secesionişti!

La 10 octombrie, în acest an, 2017, generalul Stan Niţu, cel mai longeviv veteran de război, înainte de a trece dincolo, la 97 de ani, le-a spus românilor: „Păstraţi neîntinat, ca lumina ochilor, drapelul, care este simbolul naţiunii române." În Piaţa Unirii din Iaşi, la sfârşit de Decembrie şi de dictatură, un tânăr (comanda, acum, este evidentă, ca şi revoluţia portocalie) urcase pe o clădire să dea jos un tricolor. „Ce, mă, eşti nebun? i-a strigat altcineva. Ce are tricolorul?". „Nu tricolorul, stema. Trebuie s-o decupăm" (după modelul Ungaria 1956 - n.r.). „Revoluţionarii" maghiari n-au mai decupat nimic: au dat jos cu totul steagurile româneşti, ca la un semn.

Din te miri ce şi mai nimica, s-au iscat tot soiul de controverse. Scandalul fetei cu bentiţă tricoloră părea a nu se mai sfârşi. De ce ar fi batjocorit-o ungurii, când o puteam face noi, românii? Ca Sorin Ioniţă, analistul de politici publice, care a declarat-o, în revista „22", „proastă mică, dar cu tupeu", sub titlul Jeanne D'Arc de Covasna sau războiul celor două cârpe. Ion Coja i-a spus tricolor; Ioniţă, cârpă. A spânzurat Sabina pe cineva, ca Csibi, simbolic, pe Avram Iancu? Gestul unei copile de a purta o bentiţă tricoloră de ziua naţională a fost caricaturizat în fel şi chip. S-a spus că tricolorul roşu-galben-albastru pus pe ochi orbeşte, cel verde-alb-roşu nefiind orbitor.

Din păcate, nu numai drapelului i s-a dat gaură, ci României întregi. Am ajuns un stat care nu-şi apără resursele, nu garantează munca (v. pensiile nesimţite), nu-şi apără graniţele. N-am înţeles defel, din discursul lui Eduard Hellvig, şef SRI, fost şef de programe al Fundaţiei Söros - pentru societate deschisă, discurs ţinut la Universitatea de Vest, Timişoara, în 6 oct. 2017, dacă ne apărăm întâi frontierele proprii, apoi „frontiera occidentală"; dacă armata noastră apără România sau globul, de vreme ce „mergem cu puşcoacele în deşert", cum scria Petru Ursache, în numele unui globalism democratic sans rivages, altă formulă pentru internaţionalism proletar, pus pe „lupta cea mare". Ce general şi-ar fi lăsat fruntariile descoperite? Averescu, Prezan, Radu R. Rosetti, unul dintre artizanii Unirii? Vraişte le-a lăsat gen. Militaru. Devenit şeful armatei, împreună cu listaşul ultim Ion Iliescu au dat ordin de „deschiderea graniţelor", în 23 dec. 1989.

În primele zile din ianuarie '90, Silviu Brucan (apud istoricul Alexandru Mihai Stoenescu) l-a primit personal pe Söros. Unde? La sediul Grupului pentru Dialog Social. Söros şi-a recunoscut cu mândrie amestecul în căderea regimurilor comuniste. România a rămas nenumită de el, dar de făcut s-a făcut ce trebuia făcut. Despre morţi numai de bine? Cum? Pe termen nelimitat? Eu cer despre morţi adevărul. Bunicul doamnei Sandra Pralong (consiliera principală a preşedintelui actual şi fostă reprezentantă primă a magnatului) a revenit în ţară într-una dintre cele două divizii trădătoare, ideologizate de Ana Pauker, „Tudor Vladimirescu" şi „Horia, Cloşca şi Crişan". Mărturiseşte istoricul Radu Greceanu că generalul Budiş n-a trecut prin drama generalilor martiri, morţi după mai '45 sau răsplătiţi cu muncă silnică pe viaţă. Au fost pedepsiţi numai pentru că şi-au respectat jurământul militar, doar atât.

Comuniştii au fost în stare să topească săbiile generalilor: din oţel de Toledo sau Solinger, care trebuiau păstrate ca tezaur naţional. Şi, o dată cu ele, faptele lor eroice. Credinţa, spune Steinhardt, e un talent. Adaug: şi eroismul. De la simplu soldat la general. Reabilitarea generalului Leonard Mociulschi a venit spre bătrâneţe. De ce? Pentru că a condus corpul de elită Vânătorii de munte. Cum era să fie iertat de sovietici pentru fapta de a fi străpuns „Linia Stalin", pe Bug şi Nipru? Că, ajuns până „ în Crimeea peste mare" (cântec de front), a distrus Armatele roşii 9 şi 18, cu pierderi româneşti minime? În '48, generalul a fost anchetat sub acuza că ar fi omorât evrei, în Ciudei, Storojineţ, în iulie 1941, fapt neadevărat. După anchetă, l-au disculpat. Dar pensia de general îi fusese suspendată, avea D.O. în Blaj, din '55, după o Jilavă crâncenă. Ajuns muncitor C.F.R., descărca vagoane, iar soţia sa era zilieră la un depozit de lemne. Norocul a fost că, în '68, generalul De Gaulle, în vizită la Ceauşescu, s-a interesat de generalul Mociulschi. Ar mai fi de spus că, prin testament, a dorit să fie incinerat, iar cenuşa să-i fie luată de vânt pe Moldoveanu, Omu, Postăvaru..., ca brav vânător de munte. Ceea ce s-a şi întâmplat, în aprilie 1979.

Cei 21 de generali care au murit la Aiud (printre ei, Aurel Aldea, în '49 şi Alexandru Vatamanu, în'51) n-au avut aceeaşi soartă. La Sighet, au murit 17 generali şi un contraamiral. La Jilava, mareşalul Antonescu şi 11 generali; la Văcăreşti - 9, la Canal - 6, la Făgăraş - 5; la Râmnicu Sărat a murit Constantin Pantazi, în'58 şi alţi 3 generali, de tuberculoză. Vitejia le-a fost răsplătită cu beciuri fără ferestre. După „reeducarea" Piteşti, a murit, în '60, Mihail Kiriacescu; Constantin Trestioreanu, mort în 57; alţii, la Botoşani, Galaţi, Tg. Ocna, Ocnele Mari. În închisoarea din Dej, în '51, s-a stins gen. Traian Teodorescu.

Cazul lui Gh. Avramescu, mort în '45? A luptat la Mărăşeşti. A trecut Prutul în 21-22 iunie '41, apoi, a luptat pe linia Izmail-Cetatea Albă-Lăpuşna-Tighina-Tiraspol-Nistru. La Odessa, era general de Corp de armată. S-a bătut cu sovieticii în Crimeea. În retragere, a salvat mii de ostaşi români. A cerut refacerea apărării pe linia Adjud-Nămoloasa-Brăila, dar nu i s-a admis. A luptat pentru eliberarea Ardealului. A fost arestat, ca să nu se alieze cu gen. Rădescu şi a fost ucis de sovietici în 3 martie'45. Arestate şi duse în Siberia i-au fost soţia şi fiica. Deţin multe episoade cutremurătoare din „Drama generalilor, capitol din Istorie, genocid, etnocid", cartea lui Petru Ursache, din care n-am tipărit, încă, decât patru capitole.

Românii n-au „moralitate publică", susţine o doamnă cu minte largă, pe care n-o mai numesc. Ar deţine - atotştie doamna -, numai „figuri izolate". Dar Armata Română întreagă a fost un exemplu de moralitate publică. Graţie patriarhului Miron Cristea, în mai 1923, s-au dezgropat osemintele a zece Eroi Necunoscuţi, de la Mărăşeşti, Topraisar, Chişinău, Jiu, Azuga, Predeal, Muscel, Mărăşti, Cerna şi Tg. Ocna. Un elev orfan de război, din clasa I a Şcolii Militare Craiova, în genunchi, a avut de ales, din cele zece, sicriul Eroului Necunoscut, ca să spună: „Acesta este tatăl meu". Pe piatra tombală s-a scris: „Pe oasele lui odihneşte pământul României Întregite.1916-1919". În Gara de Nord, în 15 mai, o mare de oameni a întâmpinat trenul special care a adus sicriul: foşti luptători, văduve, invalizi, eroi ai şcolilor militare... În 17 mai 1923, în parcul Carol, a fost reînhumat „Eroul Necunoscut". Iar postsocialist, o monedă omagială de argint cu chipul lui Miron Cristea unionistul, emisă de B.N.R., a fost etichetată monedă „rasistă", „antisemită" chiar, alarmându-l pe Radu Ioanid. Grozăvie!

Onest şi modest, Gheorghe Lăcătuşu a luptat în Primul Război Mondial, a supravieţuit celui de Al Doilea, pe frontul de Est, contra U.R.S.S. A murit la 109 ani. În urma sa, un poem: „Se sting veteranii, lăsaţi în uitare/Încet, în tăcere şi-n lacrimi se sting./ Şi nimeni nu-i plânge! Pe nimeni nu doare/ Că mor veteranii/ Nici ei nu mai plâng". Dar, minune: o tânără poetă, Antonia Dubovici (Zavalic) nu-i uită. Scrie că tema eroilor uitaţi e ca o boală, ca un cancer: muşcă din tine. Memoria reperelor morale este ce-a mai rămas de apărat.

http://www.art-emis.ro/analize/4546-n-au-liniste-mortii-acestui-popor.html