Despre secretare şi şoferi :dRAGNEA E SINGURUL CARE ȘTIE DIN VULVĂ ÎN VULVĂ (pardon , din scoarță în scoarță ) programul de guvernare...ÎL ȚINE LA SICRET CA SĂ NU ÎL AFLE ȘPIONII STATULUI PARALEL

Mai mulţi comentatori mi-au obiectivat, vis-à-vis de o sintagmă dintr-un text scris în urmă cu un an (“Să nu ne amăgim”) – “noua clasă a secretarelor şi a şoferilor” – că arunc o umbră de peiorativ asupra unor oameni oneşti care practică meserii respectabile. Departe de mine acest gând. Sunt întru totul de acord că societatea are nevoie şi de secretare, şi de şoferi şi că oamenii care practică onest aceste profesii merită acelaşi respect ca orice om care, acolo unde se află, îşi face conştiincios treaba. Nu la acest gen de persoane m-am referit în textul meu, ci la oamenii fără nici o calificare (sau cu o calificare precară) care, profitând de degringolada societăţii româneşti din ultimul sfert de veac, au ajuns, surprinzător de rapid, în funcţii de decizie. Problema nu e neapărat socială – căci e şi aceasta un caracteristicile modernităţii (dacă nu a istoriei): societatea se primeneşte mereu, dinspre bază spre vârf – cât mai curând administrativă şi politică: ajunşi la nivelul deciziei, oamenii aceştia se dovedesc a fi incompetenţi şi propagă în jurul lor incompetenţa, impostura şi corolariile acestora, disfuncţionalitatea şi corupţia. Aşa cum vedem în mod recurent, acest gen de schimbare socială, departe de a accelera modernizarea (atât de necesară lumii noastre), o blochează de aşa manieră încât avem mereu impresia saltului pe loc. Timp de 25 de ani societatea nu a fost capabilă să pună în mişcare un mecanism riguros de selecţie a elitelor (în toate domeniile, dar în particular a celor politice), ci – dimpotrivă – a scos la lumină exemplare a căror ferocitate e direct proporţională cu lumpen-proletariatul din care provin şi din care caută, adesea fără a reuşi, să scape. Transformarea vieţii publice într-o competiţie – pentru monopolul resurselor (la care, cel mai adesea, funcţia e cea care dă acces) – între ganguri care-şi reglează conturile în umbră (şi doar din când în când “dau pe de lături” în media şi/sau în justiţie) îi avantajează, inevitabil, pe cei mai cinici şi mai lipsiţi de scrupule reprezentanţi ai “clasei politice” (sau aspiranţi la aceasta). Ajunşi la putere, ei conduc – în bună măsură din nepricepere – cu aceleaşi metode cu care s-au impus în gaşca lor şi reproduc peste tot piramidele feudale care le-au facilitat ascensiunea. Pentru restul societăţii, acest gen de conducere e calea cea mai scurtă către înapoiere, căci ea nu are nimic de-a face nici cu responsabilitatea, nici cu organizarea vieţii publice moderne, ci aminteşte de “sistemul tributal” al unor invadatori străini, care jefuiesc totul (fără nici un interes faţă de teritoriul jefuit şi populaţia lui) şi apoi pleacă mai departe. Cumulate, aceste ascensiuni – durabile sau meteorice – ale “personajelor publice” sunt o măsură a rătăcirii noastre din ultima treime de veac. Faptul că asemenea personaje ne conduc mărturiseşte un eşec al nostru, al tuturor.

Excurs 1. Despre vânzătoare. Copiii care învaţă astăzi istorie s-ar putea să creadă că, în anii ’80, în spatele fiecărui cetăţean era câte un securist. Ca unul care am trăit în acel timp, o spun cu toată sinceritatea: nu era aşa. Da, Securitatea exista, ştiam de ea, îl ştiam şi pe securistul “de proximitate” (care nu se ascundea), dar nu interferam sau interferam prea puţin cu el. Controlul social al acelui timp se făcea prin mijloace mult mai puţin subtile şi prin persoane mult mai banale. Cele mai importante dintre ele erau vânzătoarele – toate vânzătoarele, indiferent de “sectorul” lor, dat fiind că, la finele comunismului, în comerţ nu se mai găsea literalmente nimic (nici mâncare, nici haine, nici ustensile, practic nici un fel de produse decât cele defecte sau inutile), sau ceea ce se găsea era – practic – un rebut. Ca atare, rolul vânzătoarelor, de distribuitoare (adesea “pe sub mână”) al lucrurilor ce “se băgau” ocazional, devenise similar celor ce – in urmă cu trei decenii – lucrau la bucătăria lagărelor şi a închisorilor. Tot aşa cum în lagăr viaţa deţinuţilor depindea de bunăvoinţa celui care le umplea gamela şi în România anilor ’80 faptul de mânca mai bine, de a fi îmbrăcat mai gros ori de a avea un bun comun funcţional (de pildă televizorul color) depindea de dispoziţia unei vânzătoare, a unui şef de magazin sau a unui şofer cu aprovizionarea. Cu toate că aceşti oameni aveau funcţii insignifiante în ierarhia societăţii comuniste, ei, în calitatea lor de executanţi şi (implicit) controlori ai distribuţiei bunurilor şi serviciilor, erau cei care reprezentau adevărata interfaţă dintre stat şi societate. Tocmai pentru că erau atât de mici pe scara puterii simbolice şi atât de mari pe cea a puterii efective, asupra lor se deversa tensiunea socială a sărăciei şi a cozilor (nimeni nu-i ura pe miniştrii de atunci, pur şi simplu pentru că nu se ştia cine sunt; iar când se ştia, toată lumea înţelegea că e vorba de simple unelte). Şi tot ei, prin distribuirea “pe sub mână” (neamurilor, “obligaţiilor” şi cunoscuţilor) disipau această tensiune. Mi se pare straniu că, timp de 25 de ani nimeni nu a studiat această – cum să-i spun? – “castă” a vânzătoarelor de la finele “epocii de aur”. Imediat după ’90, în epoca “ajutoarelor” şi apoi până prin ’95 – ‘97 – în vremea “comerţului de stat” – ponderea lor socială, deşi diminuată (de “comerţul liber” al “buticurilor”), a continuat să fie semnificativă. Abia apariţia supermarketurilor şi a ABC-urilor de cartier a consumat, definitiv, declasarea lor. Fie-mi îngăduită o conjectură: cred că dintre toţi nostalgicii “vechiului regim” fostele vânzătoare sunt garda cea mai compactă. Şi – culmea! – în cazul lor chiar e adevărat: sărăcia ultimilor ani ai comunismului le-a dat o pondere socială pe care liberalizarea pieţei le-a răpit-o fără apel.

Excurs 2. Masa de Sărbători. O ştim cu toţii: nu trece o sărbătoare fără ca media să ne-o reamintească, românul îşi dă ultimii bani şi se îndatorează pentru a “a avea pe masă bunătăţile tradiţionale”. Dincolo de faptul că tradiţia aceasta e ea însăşi un construct mediatic (şi, implicit recent), dincolo de foamea ancestrală (ce depăşeşete cu mult anii de penurie ai lui Ceauşescu), masa aceasta e ritualică: nu atât prin simbolistica ei religioasă (care pare mai curând adăugată, pentru a semnifica lucruri altminteri foarte lumeşti), cât prin funcţia ei socială. A da o masă, a-l primi pe altul la la masa ta, a-l hrăni din mâncarea ta, eventual a-i destina în chip expres bucata aleasă pentru el – au fost (şi sunt) dintotdeauna modalităţi de a marca relaţiile de putere. Cel ce mănâncă la masa mea e clientul meu – în sensul roman al acestui termen -, adică e cel pe care “mă pot baza”, care “în caz de… mă va susţine” etc. Faptul că, uneori, masa şi susţinerea coincid (precum în cazul “plicului” de la nuntă sau de la botez) nu anulează deloc miza temporală a acestei relaţii. Tot aşa cum multe alte gesturi – aparent – anodine se înscriu în acelaşi mental al creării unei coaliţii de vasali într-o structură a relaţiilor de putere. Faptul de a-l chema pe neputincios la masa ta (vi-i mai amintiţi pe Vanghelie şi Sechelariu?) are ca revers obligaţia “atenţiei” pe care acesta trebuie s-o aducă drept tribut (de la caltaboşii lui Decebal Traian Remeş la “votul morţilor” din satele aflate sub jurisdicţia Consiliului Judeţean din Teleorman). Ceea ce contează cu adevărat aici – dincolo de banalitatea unor secvenţe sau de caracterul şocant al altora – e o constantă antropologică ce se manifestă ca ritual. Lucrurile acestea sunt exemple crase de corupţie doar dacă le raportăm la criteriile morale, neutre şi instituţionale ale Modernităţii. Adică ale unei lumi, dacă nu prospere, cel puţin care-i permite omului să aleagă (între altele, să ia masa de Sărbători în oraş, cu prietenii, dar plătindu-şi fiecare partea).