Despre „oameni întregi”

Scris de **Admin** Dum Feb 04, 2018 9:17 am

„Micşorăm noi înşine valoarea trecutului nostru naţional”, constată Mircea Platon (Elitele şi conştiinţa naţională, Ed. Contemporanul, 2017). Şi culmea este că nesăbuita Lege 217/2015 a fost promovată în Parlament tocmai de un profesor de istorie, Crin Antonescu. Pierdem cu uitare de sine, cum avertiza în şiruri clare Eminescu (Nu suntem dispuşi a reveni, „Timpul, 30 sept. 1878), „razimul moral al personalităţilor”.

„Oamenii de vocaţie” (formula lui C. Rădulescu-Motru), factori de evoluţie etnică, naţionalişti raţionali şi conştienţi, sunt traşi pe dreapta, pe extrema dreaptă, de domnul Alexandru Florian, ca fascişti, rasişti, xenofobi, „personalităţile vinovate” fiind Eliade, Vintilă Horia, Gyr, Crainic, Ţuţea, al căror cult e interzis. Şi-n vremea asta, vreme din nou închisă prin Legea 217, se plânge de mila „marginalizaţilor” de stânga, ca C.I. Gulian, Dodu Bălan, Pavel Apostol, Radu Florian… Dacă, aşa cum pledează domnul Al. Florian, Vintilă Horia trebuie condamnat pentru „activismul jurnalistic”, considerându-se că „prin mesajul său a susţinut regimul Antonescu”, atunci şi domnul Florian, cu tată cu tot, ar trebui condamnat pentru că a susţinut regimul dictatorial ceauşesc. A le aminti că taţii lor au fost dacă nu ilegalişti, atunci kominternişti (cazul Radu Ioanid: tată ilegalist, mamă – profesoară de socialism ştiinţific) n-ar fi – se zice – corect politic. Atunci de ce s-a vrut excluderea lui Nichifor Crainic, în ’41 ministrul Propagandei Naţionale, trimis la Aiud în 1947 şi eliberat în 1962 ? Discriminăm, discriminăm, mereu în favoarea stângii. Scrierile horiene, spre a le spune ca Dan Anghelescu, vintilăhorian convins şi convingător, sunt supuse denigrării, dar Dumitru Popescu-Dumnezeu apare în miezul paginilor „României literare”.

Dimitrie Stelaru a fost pus pe un pat de cuie, metaforic vorbind: atacat în „Lupta de clasă” pentru că a scris Odă pentru Mareşal în „Fapta” lui Mircea Demian, unde lucra atunci. Un împrumut modest de la Fondul literar i-a fost refuzat. Dan Deşliu nu-l mai saluta. Sadoveanu, Cicerone Theodorescu, Jebeleanu scoseseră „Cuvântul Mareşalului”, pentru sate. N-au avut probleme pentru asta, dimpotrivă, trecând (din convingere?) pe baricada stângii comuniste ori închinând condace nu lui Dumnezeu, ci Partidului.

Gyr, Crainic, Vinea au scris articole pe linie la „Glasul patriei”, fapt incriminat tocmai de cei care vegheau la respectarea liniei PCR. Noica, om cu „pension”, puşcărizat 6 ani şi cu DO zece, în lotul cu numele său (condamnaţi: Sergiu Al.-George, Al. Paleologu, Dinu Pillat, Arşavir Acterian, Al.O. Teodoreanu, N. Steinhardt) a fost acuzat ca „antrenor de marxism”, scriind „tâmpenii” cu românească în titlu. În ce mă priveşte, şi eu prefer sufixarea cuvântului român cu -esc Sună mai… româneşte; dar guvernul e român, nu românesc.

Blaga a fost şi el taxat pentru „un articol de compromis” în „Contemporanul” (unde Ivaşcu i-a publicat în 15 ani 25 de poezii), reprodus de „Scânteia”. Leonte Răutu îi promisese lui Dorli că va apărea un volum Blaga. Radu Gyr (Demetrescu Ştefan), supus unei detenţii riguroase în ’45 pentru „crime care au dus la dezastrul ţării”, condamnat la moarte în ’58 pentru activitate legionară (pedeapsa i s-a comutat în ’60, fără s-o ştie, în muncă silnică pe viaţă) a fost eliberat în ’63. Nu şi-a văzut nici un poem publicat, până a murit.

Balotă, după detenţie, a scris în „Scânteia” ca să poată publica. Trebuia supus oprobriului public pentru că „s-a dat cu regimul”? Am şi eu dreptul, după 13 ani de interdicţie în presa ieşeană, să spun ce cred că merită să spun: dreapta măsură nu e respectată, câştigând iarăşi stânga măsură. Eminescu e blamat ca „protolegionar” (ei, mai greşeşte şi Ion Negoiţescu!), iar Mircea Eliade e blamat ca legionar de o curăţătoare de ţară, care nu-i ştie nici titlul corect (De la Zalmoxis la Genghis-Han, coniţă!).

Ţuţea e bătrânul legionar, ostracizat ca fundamentalist conservator, iar Crainic e acuzat de legionarism (deşi nici măcar n-a fost legionar) şi de fascism corporatist. Ortodoxia, văzută de el ca lege a etniei, nu convine. La moara domnului Al. Florian curge apă destulă contra lui N. Crainic, arestat în ’47 pentru „crime de dezastrul ţării”. I-au oferit zile aliturgice, de post aspru, iar Crohmălniceanu,în timp ce se hrănea copios la Capşa, l-a ocărât,în Amintiri deghizate, că a cedat, de foame, gardienilor, visând la coşul hristic cu fărâmituri de pâine.

Voiculescu, un fundamentalist ortodox? Blândul doctor fără arginţi, Vasile Voiculescu, a fost condamnat la muncă silnică şi eliberat, pe moarte, în ’63, iar pe Ovid Densusianu, l-au condamnat ca „agent fascist” în ’59, la 25 de ani de muncă silnică şi l-au eliberat în ’64.

Soţia filozofului Anton Dumitriu, fiu de ţărani săraci din Teleorman, Adalgiza (Giza), nu l-a recunoscut în iulie ’64, când a ieşit din închisoare. Nici fiica Monica pe Dinu Pillat, după 6 ani de detenţie pentru „uneltire contra ordinii sociale”. Lui Anton Dumitriu i s-a strigat în presă „Pa, Toni!”.De ce? Pentru că a apărut în seria scoasă de Editura Eminescu? Nici romanul lui Dinu Pillat n-a avut mare noroc la critica de întâmpinare.

Pe Andrei Ciurunga (Robert Kahuleanu) l-au condamnat în februarie ’50 tot pentru „activitate publicistică”. Fusese salariat la Ministerul Propagandei între ’41-’44, scrisese articole şi poezii „cu caracter antisovietic”. Când a ieşit, n-a putut fi decât îngrijitor de local, portar, instalator… Mai apuca să semneze cu Radu Calomfir în „Rebus” şi-n „Urzica”. Ca şi cum n-ar fi fost prea destul, în ’58 l-au arestat din nou şi l-au condamnat la 11 ani muncă silnică pentru că difuzase poezii scrise în prima detenţie. După graţierea din ’64, naveta la 10 km de Bucureşti. Făcea contabilitate cu minus 18 dioptrii.

În ’49, Sergiu Dan a fost condamnat la temniţă grea pentru „crime contra umanităţii” şi eliberat în ’54. Dar Marcel Petrişor de ce a stat închis 12 ani (1952-1964), cu întrerupere de câteva luni, în ’56? Romulus Vulcănescu, etnolog şi folclorist, sociolog, autorul unui fastuos dicţionar de mitologie, a fost arestat şi torturat de Securitate, apoi condamnat într-un proces înscenat numai pentru că aparţinea familiei Vulcănescu. Dar Emil Manu n-a fost condamnat ca prieten al lui Ion Caraion?

Traian Chelariu, doctor în psihologie, poliglot, poet, prozator, a fost exclus din Universitate, puşcărizat şi ajuns, ca eroul lui Marin Preda, la deratizare: pus să stârpească şobolani.

Romulus Dianu a fost arestat în ’45 pentru „crimă de război”, egal 20 de ani de detenţie grea. Pe Ion Dezideriu Sîrbu l-au înhăţat în ’58 pentru „agitaţie”, ca şi pe Marian Tarangul, arestat la o petrecere unde se citise Mein Kampf. Eliberaţi în ’63, respectiv ’64, în urma graţierii. Lui Tarangul, într-un proces la fel de înscenat ca toate celelalte, i s-a pus în cârcă organizarea unei societăţi numite Hexagon, care protesta contra abuzurilor regimului comunist. Postsocialist, incriminat ca marxist.

Două destine Petrovici? Slavistul Emil Petrovici a fost suit de Groza rector la Cluj, în locul botanistului Alexandru Borza. Acest Petrovici (cu altă soartă decât Ion Petrovici), omagiator de Stalin şi de limba rusă, „soră cu româna”, l-a lăudat pe lingvistul Marr, ca apoi să se dezică de Marr, după evanghelia Iosif Vissarionovici. Celălalt Petrovici, Ion, ca ministru („Recunosc, mie mi-a plăcut să fiu ministru”) al Culturii Naţionale şi Cultelor în guvernarea Antonescu, a înfăptuit multe şi bune: a înfiinţat editura Casa Şcoalelor (Bucureşti), Filarmonica ieşeană; maiorescian, a comandat statuile Maiorescu, dar şi Conta şi A.D. Xenopol, din Iaşi, apoi rotonda scriitorilor din Cişmigiu (24 de statui). În 2 noiembrie ’41, a înfiinţat Radio Moldova, pentru front.

În 30 decembrie ’44, Ion Petrovici a fost trecut pe lista criminalilor de război. Groza a vrut să-l scape, dar Iorgu Iordan, atunci ambasadorul României la Moscova, a reparat „eroarea” lui Groza. La Ministerul Culturii, locul lui Ion Petrovici a fost luat de Ştefan Voitec. L-au epurat din învăţământ în noiembrie ’44 şi din SSR, unde fusese preşedinte de onoare. În ’48, a fost eliminat din Academie, împreună cu Blaga, Crainic, Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu… Şi pentru că Academia se mutase în puşcărie, a trăit în celulă, la Aiud, cu V. Voiculescu, cu D. Stăniloae (fost director al Academiei Teologice din Sibiu) şi cu avocatul legionar Nestor Chioreanu (v. Morminte vii, Ed. Institutului european, Iaşi, 1992). „Agent hitlerist” Ion Petrovici, cum îl „demasca” „Scânteia”, în ’44-’45? Când Killinger i-a cerut să scoată din manualele şcolare fraza supărătoare pentru orgoliul german, Petrovici i-a spus că manualele germane conţin pasaje mult mai vexatorii pentru români: „Să le scoată nemţii întâi”. Şi tot Ion Petrovici a refuzat ca germana să aibă prioritate faţă de franceză. Altfel a fost cu rusa, pe care am fost obligaţi s-o învăţăm cântând.

După temniţă grea la Aiud (’48-’58), Râmnicu Sărat şi DO în Bărăgan, având Securitatea pe urme 14 ani, a murit pe stradă, în 17 februarie 1972. N-a făcut cerere de pensie, n-a tipărit nimic. Două destine Petrovici, fără a fi vreo rudenie de sânge între Emil şi Ion.

Şi câţi telemoderatori şi telemoderatoare ne cer să rupem cu orice, dar nu cu regimul comunist! Să preluăm ce-a fost bun din doctrină, ca şi cum valorile înalte româneşti n-ar fi fost împiedicate să-şi împlinească destinele de scriitori, de filozofi, de sociologi, de etnologi. Mai ales de educatori.

În plină anormalitate, Mircea Platon caută şi găseşte multe repere ale „normalităţii naţionale româneşti”, sperând în „posibilitatea unei renaşteri a elitelor naţional-patrimoniale centrate pe ideea şi realitatea rămânerii, a permanenţelor” (lucr.cit., p. 139); nicidecum dintre elita conducătoare, „care nu simte că a locuit, locuieşte şi va locui în România” (p. 138). Numai că am ajuns o naţiune de şomeri şi de emigranţi, cum vede limpede tot M. Platon; de necalificaţi, adaug eu. Ne-am căptuşit, de 28 de ani încoace, cu neprofesionişti. Spune, cu năduf, un pamfletar, Marin Ifrim: „Grădina Maicii Domnului e plină de viermi. Ţara e plină de viermi”.

Avem parte de conducători „nemiloşi cu România şi indulgenţi cu ei înşişi” (M.P., p. 165). Datorie morală la elita politică? Ce le pasă potentaţilor de soluţia junimistului Petru Th. Missir: competenţă şi onestitate? E poporul vinovat de starea sa? Nu. Poporul, subliniază Mircea Platon, şi-l aprob, are putere doar „în momentul şi pe durata votării” (p. 155). Dă cale liberă noii Puteri votând şi suportă consecinţele. „Elita reprezintă adevărul unui popor şi îi reprezintă poporului adevărul, atunci când poporul l-a uitat şi decade” (p. 161). Însă „Cuvântul nu mai este cuvânt ca odinioară”. Ein Man, ein Wort e promisiune absolută. „Oameni întregi” (sintagma lui N. Iorga) s-ar găsi, cu siguranţă, dar treptele spre vârf sunt tăiate.

Îndemnul consecvent al lui Mircea Platon e, pe parcursul a peste 400 de pagini ale cărţii, acela de a penaliza anormalitatea. Una dintre ele fiind argumentarea lui Cătălin Avramescu, şef al cancelariei preşedintelui Traian Băsescu, din Un surplus de populaţie („Cotidianul”, 12 dec. 2006), cum că România n-ar putea suporta o populaţie de 23-24 de milioane şi că ar fi bine ca românii să plece din ţara lor. Şi câte alte afirmaţii bezmetice, ba chiar, cu vocabula lui Eminescu, netrebnice, nu fac cei pentru care patrie a ajuns horrible dictu. Gata, să ne dezlegăm de ţară, de glie, de neam, ba chiar să cultivăm răzbit scârba de identitate!

Spune Mircea Platon (p. 407): „Distrugerea economiei şi şcolii româneşti a fost distrugerea locurilor unde se puteau impune lideri şi soluţii. Blocajul economic şi educaţional e legat de blocaj conceptual şi de elite. În lipsa elitelor organice, scoase la suprafaţă de chiar munca şi piaţa noastre, am rămas cu elita culturală «aclamată» de ea însăşi”.

Soluţia nu-i alta decât să ieşim din ameţeală şi din amorţeala civică. Să ne reconectăm la tensiunea naţională a marilor modele. Altfel, ne risipim şi risipim.

Magda URSACHE

Sursa: asymetria