Construcţia deconstrucţiei (1) -Magda Ursache

Scris de **Admin** Joi Apr 05, 2018 12:48 am

http://www.art-emis.ro/analize/4746-constructia-deconstructiei-1.html

Construcţia deconstrucţiei (1) -Magda Ursache RPR_1

Să-l ascultăm pe Jules Michelet (1859, vă ro!), istoric onest, adresîndu-se românilor: „Nu invidiaţi vechile popoare, ci priviţi-l pe al vostru. Cu cât veţi săpa mai adânc, cu atât veţi vedea ţâşnind viaţa". Există un compromis din laşitate şi unul din lichelism. Paul Goma croieşte vocabula „scriitruc" după „politruc". Şi cîţi intelectuali n-au morala ruptă-n coate, dorindu-şi, conform tendinţelor, să trăiască, în pat cu Zeitgeist-ul, în Amoralia. Tot în tendinţe, se apreciază „dispreţurile" pentru ideea naţională. Însă, odată suspendat tripticul naţiune/parohie/familie, ajungem la vid social, la acea formă fără fond numită „umanism găunos, care combate naţionalismul, dragostea faţă de neam şi de patrie"[1].

Carol al II-lea a făcut România mică, nemţeşte-lupeşte. Nouă de ce ne-ar păsa de Marea Unire, cînd se aşteaptă fragmentări teritoriale? Federalizarea nu-i pentru ghermani o neagră perspectivă, nici de-românizarea pentru cei alergici la ceea ce H. R. Patapievici numeşte „vulgata patriotică a istoriei naţionale". Bărbaţii Unirii au fost trimişi în temniţe, supuşi martirajului. Intelighenţia mercenară de ce ar repeta soarta lor, când se poate delecta cu jocuri în jacuzzi? Avem nevoie de modele morale sau de analfabeţi morali? Elita subţire a citit, desigur, „A supraveghea şi a pedepsi" (Michel Foucault, 1975), cunoaşte primejdia de a fi monitorizată. S-a tăiat capul balaurului, dar s-au ivit în loc şapte „servicii", gradul de risc fiind în creştere. Ştie bine intelighenţia că naţionaliştii au fost mereu-mereu-mereu suspectaţi, marginalizaţi, ostracizaţi, blamaţi. Pe Ion Flueraş l-au bătut pînă-n moarte, la Gherla, cu saci de nisip. Alexandru Lapedatu, fost preşedinte al Academiei, a murit la Sighet, după 4 luni de arest. Aurel Vlad, fost ministru de Finanţe, arestat la 75 de ani, în 1950, a murit tot la Sighet, în 1953. Ghiţă Popp (Aiud -10 ani, Domiciliu obligatoriu (D.O.) 5 ani, în Bărăgan) a murit în sărăcie cumplită, ca şi diplomatul Dimitrie Iuraşcu, fără pensie şi scos din manualele şcolare. Iar pe Al. Vaida-Voevod, de trei ori premier al României Mari, arestat în '45, cu D.O. din '46, la Sibiu, vrea să-l scoată din istorie domnul Alexandru Florian, ca fascist.

Caii de rasă din curtea preşedinţilor, înnebuniţi de harisma lui Iliescu-Constantinescu-Băsescu-Iohannis, sunt bine hrăniţi. Dacă supui criticii această oligarhie culturală, devii automat rusofil, fascist, reacţionar, antisemit, aşa că-i mai cuminte să-ţi reprogramezi mintea ca nu cumva să aluneci în delict de incorectitudine politică, să-ţi pierzi privilegiile sau să rămîi refugiat politic, însingurat exilat, aşa cum a rămas Goma, basso ostinato. Iar C.T.P. îşi permite să-i tragă o smetie-n ochi: „Goma-Gomora".

Laşitatea e boală veche, mondială, globală. Venit înapoi de la Moscova, în 1935, Bernard Shaw s-a mirat că poate cineva să susţină că-i foamete în U.R.S.S.: „Am mîncat foarte bine". Replica lui Goma: scriitorul intransigent spune nu la tot ce e comestibil. Numai că nu el a raportat în Procesul Comunismului, ci Vladimir Tismăneanu Apostatul, model de salamandritudine după Omul din Bellville. Iar atitudinea şi altitudinea deranjează, deopotrivă.

Engels intră din nou, pe uşa din dos, cu „libertatea ca necesitate înţeleasă". Or, necesităţile naţionale nu mai contează, nici „amor patriae". Pentru marxişti, clasele sociale şi lupta (ascuţită) de clasă erau mai importante decît naţiunile. Aşa că „intelectualii de stînga împrejur", cum le spune Mircea Platon[2], s-au înrolat strîns pentru a nega specificul naţional (ca şi specificul cultural de altfel), ca să se întoarcă Marcel Mauss în mormînt. Sau o fi fost şi Mauss ceauşist-naţionalist, avant la lettre, cum au fost etichetaţi Noica şi alţii şi alţii? Să nu mai fim patrioţi din cauza demagogiei cîntăcioşilor de ţară ? Am mai spus-o : îmi displace sintagma naţional-comunism. Elita antinaţională s-a creat, postsocialist, motivată zice-se de naţional-comunism. Or, aici e contradicţie în termeni. Cuvântul naţional n-are ce căuta lîngă comunism. Când a fost naţional comunismul ? S-a uitat că N. Moraru a cerut arestarea lui Marin Preda după ce a apărut „Delirul" ? Ceauşescu i-a păstrat în funcţii pe stalinişti. Naţional-ceauşism cu Teohari Georgescu reabilitat de „nea Nicu"? Cu Nicholschi onorat cu pensie de stat? A fost adus de Ceauşescu pe banca acuzării Mişu Dulgheru? Nu. „Împăratul", cum era supranumit şeful Direcţiei Anchete M.A.I., a plecat în Israel; ce-i drept, fusese „rotat" la I.C.A.B, şef peste gunoieri. Iar Drăghici,la „evenimente", s-a dat victimă a lui Ceauşescu şi s-a vrut în noile structuri. Refuzat, a şters-o în Ungaria, ca azilant politic. Generalul Pleşiţă spunea, la O.T.V., în 2005, că a vrut să-l vindece pe necooperantul, insubordonatul Goma de „poziţia nepatriotică". Cum? Bătîndu-l. Halal patriotism comunist, cu pumnul şi cu palma. Şi cine, dacă nu aparatul de propagandă, a retezat vîrfurile românismului, interzicînd citirea şi citarea lui Iorga, Gh. Brătianu, Eliade? Generaţia mea ştie ce greu se editau (cu croşete), în părelnice perioade de dezgheţ.

Sunt lucruri triste, dar trebuie re-spuse, re-amintite, pentru că răul a rămas nepedepsit. Aura Christi constata faptul că „prevalează, incredibil, mărturia călăului". În „lumina" internaţionalismului proletar, e „demascat" iarăşi, ca naţionalist, Eminescu. Negoiţescu a scris destul în presa legionară („Înălţarea" din Sibiu, „Glasul strămoşesc" sau la „Curţile dorului"), dar nu se aude asta; se aude, însă, că Eminescu, după Negoiţescu, a fost „protolegionar". Ferească Dumnezeu să afle domnul Florian. Îi dă „delete", ca atîtor personalităţi modelatoare. S-a spus şi netrebnicia că Lucian Blaga nu intră în canonul etic pentru că a trimis un memoriu la P.C.R. Dar Andrei Pleşu n-a făcut tot un memoriu (către Ceauşescu), să scape de pedeapsa participării la Meditaţia Transcendentală? Şi, peste toate, Securitatea apare, la Pavel Coruţ, ca elită patriotică. Dan Amedeo Lăzărescu a susţinut că a turnat din considerente patriotice. Să nu mai fim patrioţi?

În pofida lătrăilor, oamenii întregi n-au considerat sentimentul naţional ilegitim sau că n-ar fi firesc ataşamentul faţă de pământul patriei (căreia trebuie să-i fi loial; măcar loialitate dacă nu - oho!- jertfă), de limba comună, de religia comună, adică pilonii care susţin naţiunea. Şi cum se manifestă identitatea, decît prin limbă şi religie? Or, ni se bagă-n cap că religia creştin ortodoxă e o tară în societatea deschisă, înălţată pe umerii lui Marx. Eşti creştin, eşti cretin, susţine un blogger (eu prefer să scriu blogher), iritat de ortodoxie. Stimez protestantismul (în antologia noastră de poezie creştină, a lui Petru Ursache şi a mea, „Duh şi slovă", am cuprins deopotrivă ortodocşi, greco-catolici, romano-catolici, unitarieni, dar mă indispune intoleranţa unui protestant, pentru care ortodocşii sunt „naţi". Adică nazişti sau ce? Pe pastorul Wurmbrand l-a salvat un „naţi" ortodox, Valeriu Gafencu!

Vocile „transumanismului" de şcoală nouă (sau de O.N.G.-uri noi) susţin că sentinţa Anonimului, „Sîngele apă nu se face", ar fi greşită. Ne-ar trebui „infuzie de sînge arab". Dar cel care gîndeşte singur e sceptic în privinţa „umanismului global" (cum a fost şi Durkheim, apud Mircea Platon). Şi asta pentru că „numai oamenii care împărtăşesc aceeaşi cultură se pot simţi solidari unii cu alţii [...]. Or, nu există o cultură globală pentru că nu există o societate globală"[3]. Sprijinindu-se pe Hastings („etniile au devenit naţiuni prin limbă şi luptă contra inamicilor interni şi externi"), Platon refuză să devină un „reeducat" antinaţional şi n-o să se revizuiască, sunt sigură, oricît ar fi acuzat de atitudine necuvenită faţă cu globalizarea, oricît i s-ar pune în circulaţie negativul, pe anumite bloguri. Şi pentru că „trecutul nu începe ieri"[4], istoricul caută sprijinul demofililor români de la Eminescu şi Missir, la Iorga, Blaga, Mircea Vulcănescu, Ernest Bernea, Anton Golopenţia, figuri pregnante, batjocorite de florieni. Toţi cei citaţi mai sus par a-şi fi scris textele în zilele noastre. Eminescu: degradarea moravurilor private duce la degradarea celor publice şi, pe cale de consecinţă, "caracterul naţional se strică şi puterea statului slăbeşte"[5]. Th. Missir pare ca şi Eminescu, prietenul său, că scrie pentru noi, cei de acum, afectaţi de thanatosul ideologic şi-n regimul totalitar, şi-n cel posttotalitar. Mircea Platon îl alege ca exemplu de minte luminată, „ca orice conservator autentic", trimiţînd la „Scrieri literare şi politice" (Editura Convorbiri literare, 2010, ediţia lui Liviu Papuc), tocmai pentru că lucidul Missir s-a manifestat „împotriva falsificării ideologice şi, de fapt, a realităţii". „Missir - scrie Platon - subliniază realitatea naţiunii etnice", cînd se propagă inversul acestei idei: naţiune civică, nu naţiune etnică, ultima fiind doar ficţiune. Lui Mircea Platon îi plac etnoaroganţii ca Missir, care notează: „Individul cult are pentru naţia lui un interes şi o legătură în puterea căreia să lucreze pentru dînsa". Şi nu-i descurajat de opiniomanii acaracteriali, bătînd cîmpii cu scopul ca alţii să-şi ia cîmpii din România. Îi recuză şi-i refuză pe neoliberalii dovedind cinism etic, mergînd pe mîna neoconservatorilor. Şi poate că omenimea (pattern Eminescu, „Rugăciunea unui dac": „El este al omenimii izvor de mîntuire") nu va zvîrli naţiunile la groapa de gunoi a Istoriei, în nebunul secol al XX-leaI. Rolul lor nu s-a încheiat.

Grafica - I.M.

----------------------------------------------------
[1] Mircea Platon, Ce-a mai rămas de apărat, Bucureşti, Eikon, 2016.
[2] op. cit., p. 485.
[3] passim p. 411.
[4] Ibidem, p. 526
[5] Patologia societăţii noastre, Timpul, 4 ian. 1881.