The Day of Shame by Uri Avnery

Scris de **Admin** Lun Mai 21, 2018 9:47 pm

https://original.antiwar.com/avnery/2018/05/21/the-day-of-shame/

On Bloody Monday this week, when the number of Palestinian killed and wounded was rising by the hour, I asked myself: what would I have done if I had been a youngster of 15 in the Gaza Strip?

My answer was, without hesitation: I would have stood near the border fence and demonstrated, risking my life and limbs every minute.

How am I so sure?

Simple: I did the same when I was 15.

I was a member of the National Military Organization (the "Irgun"), an armed underground group labeled "terrorist".

Palestine was at the time under British occupation (called "mandate"). In May 1939, the British enacted a law limiting the right of Jews to acquire land. I received an order to be at a certain time at a certain spot near the sea shore of Tel Aviv in order to take part in a demonstration. I was to wait for a trumpet signal.

The trumpet sounded and we started the march down Allenby Road, then the city’s main street. Near the main synagogue, somebody climbed the stairs and delivered an inflammatory speech. Then we marched on, to the end of the street, where the offices of the British administration were located. There we sang the national anthem, “Hatikvah”, while some adult members set fire to the offices.

Suddenly several lorries carrying British soldiers screeched to a halt, and a salvo of shots rang out. The British fired over our heads, and we ran away.

Remembering this event 79 years later, it crossed my mind that the boys of Gaza are greater heroes then we were then. They did not run away. They stood their ground for hours, while the death toll rose to 61 and the number of those wounded by live ammunition to some 1500, in addition to 1000 affected by gas.

On that day, most TV stations in Israel and abroad split their screen. On the right, the events in Gaza. On the left, the inauguration of the US Embassy in Jerusalem.

In the 136th year of the Zionist-Palestinian war, that split screen is the picture of reality: the celebration in Jerusalem and the bloodbath in Gaza. Not on two different planets, not in two different continents, but hardly an hour’s drive apart.

The celebration in Jerusalem started as a silly event. A bunch of suited males, inflated with self-importance, celebrating – what, exactly? The symbolic movement of an office from one town to another.

Jerusalem is a major bone of contention. Everybody knows that there will be no peace, not now, not ever, without a compromise there. For every Palestinian, every Arab, every Muslim throughout the world, it is unthinkable to give up Jerusalem. It is from there, according to Muslim tradition, that the Prophet Muhammad ascended to heaven, after tying his horse to the rock that is now the center of the holy places. After Mecca and Medina, Jerusalem is the third holiest place of Islam.

For the Jews, of course, Jerusalem means the place where, some 2000 years ago, there stood the temple built by King Herod, a cruel half-Jew. A remnant of an outer wall still stands there and is revered as the "Western Wall". It used to be called the "Wailing Wall", and is the holiest place of the Jews.

Statesmen have tried to square the circle and find a solution. The 1947 United Nations committee that decreed the partition of Palestine into an Arab and a Jewish state – a solution enthusiastically endorsed by the Jewish leadership – suggested separating Jerusalem from both states and constituting it as a separate unit within what was supposed to be in fact a kind of confederation.

The war of 1948 resulted in a divided city, the Eastern part was occupied by the Arab side (the Kingdom of Jordan) and the Western part became the capital of Israel. (My modest part was to fight in the battle for the road.)

No one liked the division of the city. So my friends and I devised a third solution, which by now has become a world consensus: keep the city united on the municipal level and divide it politically: the West as capital of the State of Israel, the East as capital of the State of Palestine. The leader of the local Palestinians, Faisal al-Husseini, the scion of a most distinguished local Palestinian family and the son of a national hero who was killed not far from my position in the same battle, endorsed this formula publicly. Yasser Arafat gave me his tacit consent.

If President Donald Trump had declared West Jerusalem the capital of Israel and moved his embassy there, almost nobody would have got excited. By omitting the word "West", Trump ignited a fire. Perhaps without realizing what he was doing, and probably not giving a damn.

For me, the moving of the US embassy means nothing. It is a symbolic act that does not change reality. If and when peace does come, no one will care about some stupid act of a half-forgotten US president. Inshallah.

So there they were, this bunch of self-important nobodies, Israelis, Americans and those in-between, having their little festival, while rivers of blood were flowing in Gaza. Human beings were killed by the dozen and wounded by the thousand.

The ceremony started as a cynical meeting, which quickly became grotesque, and ended in being sinister. Nero fiddling while Rome was burning.

When the last hug was exchanged and the last compliment paid (especially to the graceful Ivanka), Gaza remained what it was – a huge concentration camp with severely overcrowded hospitals, lacking medicines and food, drinkable water and electricity.

A ridiculous worldwide propaganda campaign was let loose to counter the worldwide condemnation. For example: the story that the terrorist Hamas had compelled the Gazans to go and demonstrate – as if anyone could be compelled to risk their life in a demonstration.

Or: the story that Hamas paid every demonstrator 50 dollars. Would you risk your life for 50 dollars? Would anybody?

Or: The soldiers had no choice but to kill them, because they were storming the border fence. Actually, no one did so – the huge concentration of Israeli army brigades would have easily prevented it without shooting.

Almost forgotten was a small news item from the days before: Hamas had discreetly offered a Hudna for ten years. A Hudna is a sacred armistice, never to be broken. The Crusaders, our remote predecessors, had many Hudnas with their Arab enemies during their 200-year stay here.

Israeli leaders immediately rejected the offer.

So why were the soldiers ordered to kill? It is the same logic that has animated countless occupation regimes throughout history: make the "natives" so afraid that they will give up. Alas, the results have almost always been the very opposite: the oppressed have become more hardened, more resolute. This is happening now.

Bloody Monday may well be seen in future as the day when the Palestinians regained their national pride, their will to stand up and fight for their independence.

Strangely, the next day – the main day of the planned protest, Naqba Day – only two demonstrators were killed. Israeli diplomats abroad, facing worldwide indignation, had probably sent home SOS messages. Clearly the Israeli army had changed its orders. Non-lethal means were used and sufficed.

My conscience does not allow me to conclude this without some self-criticism.

I would have expected that all of Israel’s renowned writers would publish a thundering joint condemnation while the shooting was still going on. It did not happen.

The political "opposition" was contemptible. No word from the Labor party. No word from Ya’ir Lapid. The new leader of the Meretz party, Tamar Sandberg, did at least boycott the Jerusalem celebration. Labor and Lapid did not even do that.

I would have expected that the dozens of our brave peace organizations would unite in a dramatic act of condemnation, an act that would arouse the world. It did not happen. Perhaps they were in a state of shock.

The next day, the excellent boys and girls of the peace groups demonstrated opposite the Likud office in Tel Aviv. Some 500 took part. Far, far from the hundreds of thousands who demonstrated some years ago against the price of cottage cheese.

In short: we did not do our duty. I accuse myself as much as I accuse everybody else.

We must prepare at once for the next atrocity. We must organize for mass action now!

But what topped everything was the huge machine of brainwashing that was set in motion. For many years I have not experienced anything like it.

Almost all the so-called "military correspondents" acted like army propaganda agents. Day by day they helped the army to spread lies and falsifications. The public had no alternative but to believe every word. Nobody told them otherwise.

The same is true for almost all other means of communication, program presenters, announcers and correspondents. They willingly became government liars. Probably many of them were ordered to do so by their bosses. Not a glorious chapter.

After the day of blood, when the army was faced with world condemnation and had to stop shooting ("only" killing two unarmed demonstrators) all Israeli media were united in declaring this a great Israeli victory.

Israel had to open the crossings and send food and medicines to Gaza. Egypt had to open its Gaza crossing and accept many hundreds of wounded for operations and other treatment.

The Day of Shame has passed. Until the next time.

Uri Avnery is a peace activist, journalist, writer, and former member of the Israeli Knesset. Read other articles by Uri, or visit Uri’s website.

Read more by Uri Avnery

Israelis Kill Unarmed Protesters, Barely Notice – April 16th, 2018
Ahed Tamimi and the Gaza Massacre – April 6th, 2018
Resolving the Right of Return – March 23rd, 2018
Netanyahu Is No Statesman – March 2nd, 2018
Who Will Be Israel’s Next Prime Minister? – February 23rd, 2018

Scris de **Admin** Lun Mai 21, 2018 10:27 pm

Ziua rușinii

de Uri Avnery

Postat pe

[url=https://original.antiwar.com/avnery/2018/05/21/the-day-of-shame/]22 mai 2018
[/url]

În săptămâna sângeroasă de săptămâna aceasta, când numărul palestinienilor uciși și răniți creștea până la oră, m-am întrebat: ce aș fi făcut dacă aș fi fost un tânăr de 15 ani în Fâșia Gaza?

Răspunsul meu a fost, fără ezitare: aș fi stat lângă gardul de frontieră și ar fi demonstrat, riscând viața și membrele mele în fiecare minut.

Cum sunt sigur?

Simplu: Am făcut același lucru și când aveam 15 ani.

Am fost membru al Organizației Militare Naționale ("Irgun"), un grup subteran armat numit "terorist".

Palestina era la acea vreme sub ocupație britanică (numită "mandat"). În mai 1939, britanicii au adoptat o lege care limita dreptul evreilor de a dobândi terenuri. Am primit ordin să fiu la un anumit moment într-un anumit loc lângă țărmul mării Tel Aviv, pentru a participa la o demonstrație. Trebuia să aștept un semnal de trâmbiță.

Trompeta sună și am pornit marșul pe Allenby Road, apoi pe strada principală a orașului. În apropierea sinagogii principale, cineva a urcat pe scări și a dat un discurs inflamator. Apoi am mers pe jos, până la capătul străzii, unde se aflau birourile administrației britanice. Acolo am cântat imnul național "Hatikvah", în timp ce unii membri adulți au dat foc birourilor.

Dintr-o dată, mai multe camioane care purtau soldați britanici scrîșneau și o salvă de sunete răsună. Britanicii au tras peste cap și am fugit.

Amintirea acestui eveniment, 79 de ani mai târziu, mi-a trecut prin minte că băieții din Gaza sunt eroi mai mari atunci când eram atunci. Nu au fugit. Ei au stat în picioare timp de ore, în timp ce numărul de morți a crescut la 61, iar numărul celor răniți de muniții vii la aproximativ 1500, în plus față de 1000 afectați de gaze.

În acea zi, majoritatea posturilor de televiziune din Israel și din străinătate și-au împărțit ecranul. În dreapta, evenimentele din Gaza. În stânga, inaugurarea Ambasadei SUA la Ierusalim.

În cel de-al 136-lea an al războiului sionist-palestinian, ecranul divizat este imaginea realității: sărbătoarea din Ierusalim și baia de sânge din Gaza. Nu pe două planete diferite, nu pe două continente diferite, dar cu greu o distanță de o oră.

Sarbatoarea din Ierusalim a inceput ca un eveniment prostie. O grămadă de bărbați potriviți, umflați cu importanță de sine, sărbătorind - exact ce? Mișcarea simbolică a unui birou de la un oraș la altul.

Ierusalimul este un os major al disputei. Toată lumea știe că nu va exista pace, nu acum, niciodată, fără compromisuri acolo. Pentru fiecare palestinian, fiecare arab, fiecare musulman din întreaga lume, este de neconceput să renunțăm la Ierusalim. De acolo, conform tradiției musulmane, profetul Muhammad a urcat în ceruri, după ce și-a legat calul până la stânca, care este acum centrul locurilor sfinte. După Mecca și Medina, Ierusalimul este al treilea loc sfânt al islamului.

Pentru evrei, bineînțeles, Ierusalimul înseamnă locul în care, acum 2000 de ani, se afla templul construit de regele Irod, un jumătate evreu crud. O rămășiță a unui perete exterior rămâne acolo și este venerată ca "Zidul Occidentului". Acesta se numea "Zidul plânsului" și este cel mai sfânt loc al evreilor.

Statemenii au încercat să pătrundă cercul și să găsească o soluție. Comitetul Organizației Națiunilor Unite din 1947, care a decretat împărțirea Palestinei într-un stat arab și un stat evreu - o soluție aprobată cu entuziasm de conducerea evreiască - a sugerat separarea Ierusalimului de ambele state și constituirea ei ca o unitate separată în ceea ce trebuia să fie într-adevăr un fel de confederație.

Războiul din 1948 a dus la un oraș divizat, partea estică fiind ocupată de partea arabă (Regatul Iordaniei), iar partea de vest a devenit capitala Israelului. (Partea mea modestă era de a lupta în lupta pentru drum.)

Nimănui nu i-a plăcut împărțirea orașului. Așadar, prietenii mei și cu mine am inventat oa treia soluție, care până acum a devenit un consens mondial: mențineți orașul unificat la nivel municipal și împărțiți-l politic: Vestul ca stat al statului Israel, Estul ca stat al statului Palestina. Liderul palestinienilor locali, Faisal al-Husseini, descendentul unei cele mai distinse familii palestiniene locale și fiul unui erou național care a fost ucis nu departe de poziția mea în aceeași bătălie, a aprobat această formulă în mod public. Yasser Arafat mi-a dat consimțământul tacit.

Dacă președintele Donald Trump ar fi declarat vestul Ierusalimului, capitala Israelului, și-ar fi mutat ambasada acolo, aproape nimeni nu ar fi fost încântați. Prin omiterea cuvântului "Vest", Trump a declanșat un incendiu. Poate fără să-și dea seama ce face și probabil că nu-i da naibii.

Pentru mine, mișcarea ambasadei SUA nu înseamnă nimic. Este un act simbolic care nu schimbă realitatea. Dacă și când va veni pacea, nimeni nu va îngriji de un act stupid al unui președinte american uitat jumătate. Inshallah.

Așadar, ei au fost, această mulțime de nobodies auto-importante, israelieni, americani și cei între ele, având micul lor festival, în timp ce râurile de sânge se aruncau în Gaza. Ființele umane au fost ucise de duzini și rănite de mii.

Ceremonia a început ca o întâlnire cinică, care a devenit rapid grotesc și sa încheiat fiind sinistru. Nero fugi în timp ce Roma ardea.

Când ultima îmbrățișare a fost schimbată și ultimul compliment plătit (mai ales grațiosului Ivanka), Gaza a rămas ceea ce era - un imens tabără de concentrare cu spitale suprapopulate, lipsite de medicamente și alimente, apă potabilă și electricitate.

O campanie de propagandă ridicolă la nivel mondial a fost lăsată liberă pentru a contracara condamnarea la nivel mondial. De exemplu: povestea pe care Hamas-ul terorist la forțat pe gazani să meargă și să-i demonstreze - ca și cum cineva ar putea fi obligat să își riste viața într-o demonstrație.

Sau: povestea că Hamas a plătit fiecărui demonstrator 50 de dolari. V-ați risca viața pentru 50 de dolari? Ar fi cineva?

Sau: Ostașii nu aveau de ales decât să-i ucidă, pentru că ei au fost împușcați de gardul de frontieră. De fapt, nimeni nu a făcut-o - uriașă concentrare a brigăzilor armate israeliene ar fi împiedicat-o cu ușurință fără să tragă.

Aproape uitată a fost o mică știre din zilele anterioare: Hamas a oferit în mod discret o Hudna timp de zece ani. O Hudna este un armistițiu sacru, care nu va fi niciodată rupt. Cruciații, predecesorii noștri aflați la distanță, aveau mulți muzici cu dușmanii lor arabi în timpul celor 200 de ani de ședere aici.

Liderii israelieni au respins imediat oferta.

De ce au ordonat soldații să ucidă? Este aceeași logică care a animat nenumărate regimuri de ocupație de-a lungul istoriei: a face pe "nativii" atât de frică încât vor renunța. Din păcate, rezultatele au fost aproape întotdeauna opusul: cei oprimați au devenit mai îngroziți, mai hotărâți. Acest lucru se întâmplă acum.

Luna sângeroasă poate fi văzută în viitor ca fiind ziua în care palestinienii și-au recăpătat mândria națională, voința lor de a se ridica și de a lupta pentru independența lor.

Ciudat, a doua zi - ziua principală a protestelor planificate, Ziua Naqba - au fost uciși doar doi demonstranți. Diplomații israelieni aflați în străinătate, care se confruntă cu indignare la nivel mondial, au trimis probabil mesajele SOS de acasă. Evident, armata israeliană și-a schimbat ordinele. S-au folosit mijloace neletale și au fost suficiente.

Conștiința mea nu îmi permite să închei acest lucru fără o autocritică.

M-aș fi așteptat ca toți scriitorii renumiți ai lui Israel să publice o condamnare comună în timp ce împușcarea continua. Nu s-a intamplat.

Opoziția politică era disprețuitoare. Nici un cuvânt din partea Partidului Laburist. Nici un cuvânt de la Ya'ir Lapid. Noul lider al partidului Meretz, Tamar Sandberg, cel puțin a boicotat celebrarea Ierusalimului. Muncitorii și Lapid nu au făcut asta nici măcar.

Aș fi așteptat ca zecile de organizații curajoase ale noastre de pace să se unească într-un act de condamnare dramatic, un act care ar stârni lumea. Nu s-a intamplat. Poate că au fost în stare de șoc.

A doua zi, băieții și fetele excelente ale grupurilor de pace au demonstrat în fața biroului Likud din Tel Aviv. Aproximativ 500 au luat parte. Departe, departe de sutele de mii care au demonstrat acum câțiva ani prețul brânzei de vaci.

Pe scurt: nu ne-am făcut datoria. Mă acuză atât de mult cât acuză pe ceilalți.

Trebuie să ne pregătim imediat pentru următoarea atrocitate. Trebuie să organizăm pentru acțiuni în masă acum!

Dar ceea ce a depășit a fost uriașa mașină de spălare a creierului care a fost pusă în mișcare. De mulți ani nu am experimentat nimic asemănător.

Aproape toți așa-numiți "corespondenți militari" au acționat ca agenți de propagandă ai armatei. Zi de zi au ajutat armata să răspândească minciuni și falsificări. Publicul nu avea altă alternativă decât să creadă fiecare cuvânt. Nimeni nu le-a spus altfel.

Același lucru este valabil și pentru aproape toate celelalte mijloace de comunicare, prezentatori de programe, reporteri și corespondenți. Ei au devenit, de bună voie, mincinoși guvernamentali. Probabil că mulți dintre ei au fost dispuși să facă acest lucru de către șefii lor. Nu este un capitol glorios.

După ziua sângelui, când armata sa confruntat cu o condamnare mondială și a trebuit să oprească împușcătura ("doar" uciderea a doi demoni neînarmați), toate mass-media israeliene s-au unit în declararea acestei victorii extraordinare.

Israel a trebuit să deschidă traversările și să trimită alimente și medicamente în Gaza. Egiptul a trebuit să-și deschidă Gaza și să accepte multe sute de răniți pentru operațiuni și alte tratamente.

Ziua Rusiei a trecut. Pana data viitoare.

Uri Avnery este un activist de pace, jurnalist, scriitor și fost membru al Knessetului israelian. Citiți alte articole de Uri sau vizitați site-ul Uri .

Citește mai mult de Uri Avnery

Izraelienii ucid protestatarii neînarmați, abia vizionați - 16 aprilie 2018
Ahed Tamimi și masacrul din Gaza - 6 aprilie 2018
Rezolvarea dreptului de întoarcere - 23 martie 2018
Netanyahu nu este un om de stat - 2 martie 2018