Vechii preoti geto-daci si Cultul lui Zamolxe (Zamolxis)
AMINTIRI DESPRE VIITOR-ROMÂNIA DE MÂINE , RrOMANIKA BABANA :: ISTORIA -prima si cea dintii carte a unei natii
Pagina 1 din 1
Vechii preoti geto-daci si Cultul lui Zamolxe (Zamolxis)
Dupa ce ultimii atlanţi au părăsit zona sacra a Daciei, lăsând astfel să se desfăşoare noul program evolutiv (în jurul anului 6.000 î.Hr.), stramosii nostri au fost nevoiţi să dezvolte o dimensiune pura, viitoarelor generaţii. Pentru a realiza aceast aspect, mai marii dacilor au selectat şi pregătit mai mulţi băştinaşi (vechii daci). Ei au fost primii iniţiaţi ai noii ERE, recunoscuţi în tradiţia strămoşească sub denumirea de ,,vechii preoti” sau ,,mosii timpului”…
Chiar dacă nu puteau fi pregătiţi asemenea maeştrilor-preoţi atlanţi, vechii preoti daci detineau avantajul purităţii sufletului, aspect, care i-a avantajat foarte mult la înţelegerea naturii divine a omului şi a unicităţii sufletelor. In acelasi timp, entităţile superioare, au făcut „coborâri vibraţionale” până la nivelul energetic primar, în special pentru a facilita salturile de conştiinţă ale batranilor intelepti. Acestia au fost permanent activati cu entităţile superioare şi lucrau extrem de eficient cu fluxurile energetice ciclice ale naturii. Erau adevărate focare de iubire, echilibru şi înţelepciune pentru toate zonele sacre ale Daciei, care se intindeau pe o suprafata uriasa a continentului european.
Cultul lui Zamolxe guverna fiecare granita din centrul Europei, regasindu-se insa si in nordul continentului, unde Dacia avea radacini inca de pe vremea lui Deceneu, intinzandu-se in prelungirea timpului si catre nord-vest, unde se regaseste Danemarca, tara care, desigur, isi evidentia hotarul tot in regatul geto-dac, insa si pe vechile harti sub numele de Dacia.
Dacia era intinsa de la Marea Neagra, pana la Marea Nordului, zona ce era guvernata de peste doua sute de comunitati. Tot atat, Dacia avea două semnificaţii: prima se referea la un membru al ordinului dominican sau franciscan, însemnând că persoana aparţinea Provinciei Dacia, în care erau marcate teritoriile mai multor ţări: Danemarca, Norvegia, Suedia şi Finlanda, iar a doua semnificaţie, ce însemna că persoana aparţinea ţării Dacia, pomenita si in vechile vremuri ale Evului Mediu, locul unde sunt situati Carpatii romanesti.
Iată cateva din mărturiile fascinante despre Zamolxe (Zamolxis):
1. I-a făcut pe geto-daci să se creadă nemuritori
Dacii „se credeau nemuritori”, datorită zeului lor Zamolxis, afirma Herodot, în „Istorii”, în urmă cu aproape două milenii şi jumătate. „Îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătăţile”, scria Herodot, într-un fragment din Istorii, prezentat de Ioan Marius Grec, în volumul „Zamolxis Realitate şi mit în religia geto-dacilor”.
2. Credinţa în Zamolxis alunga teama dacilor
Credinţa în Zamolxis a făcut ca geto-dacii să fie singurul popor care a îndrăznit să înfrunte puternica armată persană a regelui Darius. “Geţii însă, care luaseră hotărârea nesăbuită, au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci”, scria Herodot, într-un fragment din Istorii, prezentat în volumul „Zamolxis Realitate şi mit în religia geto-dacilor”. “Getul nu se fereşte să cadă în luptă, deoarece pe calea aceasta el speră să obţină o nemurire a dubletului său corporal”, arăta Lucian Blaga, în articolul „Getica”, publicat în revista de filozofie Saeculum, în 1943.
3. Zamolxis „primea“ sacrificii umane Istoricul Herodot relata despre obiceiul geto-dacilor de a sacrifica oameni, trimiţându-i ca soli zeului Zamolxis. “Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii, apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile suliţelor. Dacă în cădere omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor, dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă”, scria Herodot, în Istorii. „Geţii, un neam barbar care a gustat şi el din filosofie, aleg în fiecare an un sol spre a- trimite semizeului Zamolxis. Aşadar, este înjunghiat cel socotit cel mai vrednic dintre cei ce se îndeletnicesc cu filosofie, Cei care nu sunt aleşi se mâhnesc amarnic, spunând că au fost lipsiţi de un prilej fericit”, relata istoricul antic Clement din Alexandria.
4. Zamolxis a fost discipol al lui Pitagora Potrivit lui Herodot, cel care avea să fie numit zeu al dacilor a fost un discipol al înţeleptului Pitagora, o figură de seamă a Antichităţii elene. Alţi istorici relatau că Zamolxis a fost sclav al lui Pitagora, trăind în Grecia şi întorcându-se apoi în Tracia. “Se spune că un get cu numele Zamolxis ar fi fost sclavul lui Pitagora şi că ar fi deprins de la acesta unele cunoştinţe astronomice, iar o altă parte ar fi deprins-o de la egipteni, căci cutreierările sale l-ar fi dus până acolo”, afirma Strabon, un alt mare istoric al Antichităţii. Potrivit istoricului I. H. Crişan, grecii au fost frapaţi de similitudinea dintre Pitagora şi Zamolxis şi de aceea au creat legenda cu privire la sclavia lui Zamolxis, pe care istoricul Herodot a transmis-o, fără însă a o crede.
5. Ospeţele înţeleptului Istoricul antic Herodot scria despre faptul că Zamolxis ar fi pus să i se construiască o sală unde cetăţenii de frunte din triburile dace erau ospeţiţi. La aceste banchete, oamenii erau instruiţi de înţeleptul Zamolxis. „Ca unul ce trăise printre eleni şi mai ales alături de omul cel mai înţelept al Elladei, lângă Pythagoras, a pus să i se clădească o sală de primire unde-i găzduia şi-i ospăta pe cetăţenii de frunte; în timpul ospeţelor, îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătăţile”, informa Herodot.
6. Misterul dispariţiei subpământene a lui Zamolxis O altă istorisire a lui Herodot prezenta dispariţia acestuia îndelungată, sub pământ. “Pusese să i se facă o locuinţă sub pământ. Când locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încăperilor subpământene, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă toate spusele lui. Iată ce povestesc c-ar fi făcut el”, afirma Herodot.
7. Zeu sau om Herodot a fost unul dintre istoricii antici care au furnizat cele mai multe informaţii despre Zamolxis. Nu a fost convins că era zeu, însă nici nu a spus că ar fi fost un simplu om. “Cât despre mine, nici nu pun la îndoială, nici nu cred pe deplin câte se spun despre el şi locuinţa de sub pământ; de altfel, socot că acest Zamolxis a trăit cu multă vreme mai înaintea lui Pithagoras. Fie că Zamolxis n-a fost decât un om, fie c-o fi fost vreun zeu de prin părţile Geţiei, îl las cu bine”, relata Herodot, potrivit istoricului Ioan Marius Grec.
8. Prorocirile lui Zamolxis Strabon (n. 63 î. Hr. – d. 26 d. Hr.), un istoric important al lumii antice, scria că Zamolxis era iubit de poporul dacilor pentru puterea sa de a vedea în viitor. “Întorcându-se la el în ţară, s-ar fi bucurat de o mare trecere la conducători şi la popor – întrucât, întemeiat pe semnele cereşti, el făcea prorociri. În cele din urmă l-a convins pe rege să-l facă părtaş la domnie, spunându-i că este în stare să-i vestească voinţa zeilor”, scria Strabon, în Geografia.
9. Zamolxis, regele erudit al dacilor Iordanes, un istoric got care a trăit în secolul IV, relata despre Zamolxis că era rege al dacilor, filosof şi erudit. “În cel de-al doilea lăcaş al lor, adică Dacia, Tracia şi Moesia,, geţii au avut drept rege pe Zamolxe, despre care cei mai mulţi scriitori de anale ne spun că a fost un filosof cu o erudiţie de admirat”, scria Iordanes, în Getica.
10. Cum a devenit zeu
Zamolxis. Strabon relata despre ascensiunea lui Zamolxis, datorată înţelepciunii sale şi a relaţiilor sale cu căpeteniile dacilor. “La început, el a fost ales mare preot al celui mai venerat zeu de-al lor, iar după un timp, a fost socotit el însuşi zeu, iar după aceea a primit şi numele de zeu”, arăta Strabon.
11. Unde locuia Zamolxis
Acelaşi Strabon susţinea că Zamolxis îşi avea lăcaşul într-o peşteră, inaccesibilă oamenilor de rând. Avea un mod de viaţă retras, asemeni unui călugăr. “Şi-a petrecut viaţa într-o peşteră, pe care a ocupat-o el şi unde ceilalţi nu puteau intra. Se întâlnea rar cu cei din afară, cu excepţia regelui şi a slujitorilor acestuia. Regele lucra în înţelegere cu el, fiindcă vedea că oamenii ajunseseră mult mai ascultători decât înainte. Căci supuşii lui credeau că dă poruncile sfătuit de zei”, scria Strabon.
12. Muntele sfânt al lui dacilor
Peştera în care locuia Zamolxis se afla pe muntele Kogaionon, potrivit istoricului antic Strabon. Unii cercetători susţin că muntele sfânt, aşa cum era socotit de daci, poate fi identificat cu Godeanu, în timp ce alţi cercetători au susţinut teoria că ar fi vorba de Vârful Gugu. “Muntele unde se afla peştera a fost socotit sfânt şi s-a numit aşa: i se zicea Kogaionon şi la fel a fost şi numele râului care curgea pe lângă el”, relata Strabon, în Geografia. Un munte sfânt al dacilor exista şi corespunde Dealului Grădiştii, unde se află Sarmizegetusa Regia, relatează istoricul Ion Horaţiu Crişan, în volumul “Spiritualitatea geto-dacilor” (1986).
13. Puterea vindecătoare a lui Zamolxis
Ucenicii lui Zamolxis învăţau de la acesta descântece, susţinea filosoful grec Platon, în opera sa Charmide. Platon relata despre zeul dacilor că avea puterea să îi facă pe oameni nemuritori şi să îi tămăduiască. “Acest trac spunea că doctorii greci au mare dreptate să facă observaţiile de care pomenii. Dar, adăugă el, Zamolxe, regele nostru, care e zeu, spune că precum nu se cade să încercăm a vindeca ochii fără să ne ocupăm de cap, ori capul fără trup, tot astfel nu se cade să încercăm a vindeca trupul fără să vedem de suflet, şi că tocmai din pricina asta, sunt multe boli la care nu se pricep doctorii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să îngrijească”, a scris Platon, în Charmide.
14. De unde provine numele lui Zamolxis
Un alt istoric grec, Porphyr, relata despre Zamolxis că a fost discipol al lui Pitagora, iar numele său îi fusese dat astfel pentru că la naştere fusese înfăşurat într-o blană de urs, numită de traci zalmos. Alţi cercetători au dedus, pe baza etimologiei cuvântului Zamolxis, că acesta ar fi fost un zeu-urs sau un zeu get aşezat printre urşii adormiţi. Mircea Eliade susţinea că numele zeului dac venea din frigianul zalmos care însemna lup, iar istoricul Nicolae Densuşianu susţinea că numele însemna „zeul-moş”.
15. Legile lui Zamolxis
Iamblichos, un istoric grec, relata că Zamolxis a fost un trac aflat în slujba lui Pitagora. Întors în ţinuturile Daciei, i-a învăţat pe oameni să fie curajoşi în faţa morţii, convingându-I că sufletele lor sunt nemuritoare. “Fiindcă i-a educat în acest fel pe geţi şi le-a dat legi scrise, Zamolxis este socotit de către ei drept cel mai mare dintre zei”, scria Iamblichos, în lucrarea sa „Viaţa lui Pitagora”. Unii autori antici îl vedeau pe Zamolxis ca pe un reformator care a lăsat moştenire poporului dac un sistem de legi şi norme morale.
16. Gebeleizis, confundat cu Zamolxis
Gebeleizis era zeul fulgerelor şi tunetelor la daci, susţin istoricii, dar era confundat cu Zamolxis, zeul suprem. “Când tună şi fulgeră, geţii trag cu săgeţile înspre cer şi ameninţă zeul, deoarece cred că acolo sus nu este alt zeu decât al lor”, relata Herodot. Unii dintre istoricii români au susţinut că Zamolxis şi Gebeleizis erau unul şi acelaşi zeu.
17. Zamolxis, un înţelept grec
Hellancios din Mitilene relata, în opera sa “Obiceirui barbare”, că Zamolxis ar fi fost un grec care a arătat geţilor din Tracia ritul iniţierii religioase. “El le spunea că nici el, nici cei din tovărăşia lui nu vor muri, ci vor avea parte de toate bunurile”, relata istoricul antic, citat de Ion Horaţiu Crişan în volumul “Spiritualitatea geto-dacilor” (1986).
18. Le-ar fi poruncit dacilor să se abţină de la carne
Una dintre interdicţiile pe care dacii le-ar fi primit, datorită cultului pentru Zamolxis, era abţinerea de la mâncarea animalelor vânate. “De la Strabon aflăm că din porunca lui Zamolxis, geţii se abţineau de la carne, obicei care s-a păstrat până în vremea lui Burebista”, scria istoricul Ion Horaţiu Crişan în volumul “Spiritualitatea geto-dacilor” (1986). Istoricul român susţinea că relatarea lui Strabon se referea însă doar la o parte a dacilor.
19. Zamolxis, considerat mijlocitor între popor şi zeul suprem
O altă ipoteză menţionată de istorici despre Zamolxis a fost cea de mijlocitor între o zeitate şi poporul geto-dac. “Zamolxis pretindea că şi lui îi dăduse legile Hestia, zeitatea lor”, afirma istoricul Diodor din Sicilia, citat de Ion Horaţiu Crişan. Astfel Zamolxis intra în categoria marilor profeţi Zarathustra, la ariani, şi Moise, la iudei.
20. Legenda lacrimilor lui Zamolxis Una dintre legendele despre zeitatea dacică provine din Polovragi, zona din Munţii Parâng în care se află Peştera Polovragi. Se spune că aici ar fi locuit Zamolxis şi în aceeaşi peşteră, vracii se foloseau de o plantă rară, numită povragă, polvragă, sau polovragă, ca remediu împotriva bolilor. Legenda lui Zamolxe a fost redată şi de Alexandru Vlahuţă în „România Pitorească”. Era descris ca un zeu protector care îndemna poporul dac la luptă, pentru apărarea împotriva cotropitorilor, iar „stropii ce se preling şi picură şi azi din steiurile acestea sunt lacrimile lui”, care deplângeau soarta poporului dac cucerit de romani.
LEGENDA LUI ZAMOLXE
Candva, demult, in vremurile cand oamenii cunosteau doar pacea si fericirea si nimic nu se putea ivi pentru a tulbura linistea din sufletele pamantenilor sau de pe plaiurile pe care traiau cu atata drag, undeva in locurile binecuvantate de inteleptii vechilor traditii, exista o tara bogata, cu paduri si munti, cu vanat din belsug, cu recolte mari si cu bogatii in adancurile pamantului. Turmele pasteau o iarba grasa cum nicaieri in lumen u se afla, iar albinele dadeau cea mai dulce miere care existase vreodata. Toate aceste bogatii erau stapanite de un popor pe masura, harnic si viteaz, mandru si drept, intelept si fara prihana.
Ursitoarele erau de partea acestor oameni fara asemanare, care erau nimeni altii decat Geto-Dacii. Tot ceea ce spuneau prevestitoarele se implinea si Dacii aveau grija ca prin munca lor sa inzeceasca belsugul.
Ei bine, in mijlocul acestor minunatii, in sanul poporului Geto-Dac, s-a nascut un tanar care avea sa cunoasca un destin unic: el va duce pe umerii sai soarta neamului Dac si niciodata mintea si sufletul nu-I vor cunoaste trecerea timpului. Spiritul ii va fi vesnic tanar, iar inima pururi ii va bate, pentru binele supusilor sai.
Dar Zamolxis, caci acesta era numele tanarului nostrum, pe cand era doar un flacau, nu stia inca de soarta ce-I fusese harazita.
Era un voinic cum numai in vechile basme mai puteai intalni: puternic precum un urs, sprinten ca iepurele, ager la minte ca vulpea si mandru ca un soim. Invata orice cu o repeziciune uimitoare si depasea in desteptaciune sip e cei mai batrani oameni, care stiau cate in luna si-n stele. Dar, mai presus de toate, Zamolxis iubea meleagurile pe care se nascuse, ii placea sa umble pe potecile pierdute prin paduri si munti sis a afle tot ce-l inconjoara.
Invata din linistea si zbuciumul copacilor mai mult decat de la batranii satului. Gasea misterul vietii in traiul fiarelor din codri mai bine decat orice alt grai omenesc care l-ar fi putut exprima. Lasa pasii sa-l poarte prin locuri neatinse de picior de om si, mereu, cu nesat, sorbea din priviri tot ce intalnea in cale. Ani de zile, fara sa stie de oboseala, Zamolxis invata de peste tot si din fiecare lucru. Setea sa de cunoastere era nermurita.
Intr-una din zile, pe cand colinda muntii sai atat de dragi, a patruns intr-o vale necunoscuta, stiuta doar de lighioanele padurii, sau poate nici de ele, intr-atat era de linistita. Felul in care valea era ascunsa de muntii ce-o inconjurau, lumina soarelui care cadea parca altfel in acel spatiu, stancile neatinse de picior de om, freamatul copacilor si-al ierbii, pana si susurul izvorului pe al carui fir pasea, toate erau altfel si il facura pe tanarul Zamolxis sa simta o usoara strangere de inima. Nu de teama, caci nu avea cunostiinta de ea, dar ceva plutea in aerul de il respire. Frunzele copacilor parca altfel se miscau in adierea vantului, aratandu-I drumul, iar crestele muntilor parca anume se deschisesera pentru a-I da voie chiar lui sa patrunda in acel loc. Nu putea sa fie o simpla parere, trebuie ca era un semn.
-Ia sa fiu eu cu ochii in patru, pentru ca nu e lucru curat la mijloc ce se petrece aici, isi spuse in sinea lui Zamolxis pe cand scruta curios imprejurimile. Ceva imi spune ca sunt asteptat aici, Dar de cine? Si de ce?
Se tot gandea asa si inainta usor, lasandu-se purtat de pasi in taramul ce parca pentru el anume fusese faurit si care il astepta de cand lumea. Nu stia de ce, dar avea simtamantul nedefinit ca mai fusese acolo, ca mai trecuse candva peste aceste pietre. A mers fermecat, fara tinta, prin tinutul abia descoperit pana cand soarele a ajuns la asfintit si timpul nu i-a mai permis sa se intoarca spre meleagurile sale.
-Se pare ca nu imi ramane decat sa inoptez pe aici, pe undeva, isi spuse tanarul in gand.
Zis si facut. Zamolxis porni sa gasesca un adapost prin padurile care il fermecasera intr-atat. Nu fu nevoie sa umble prea mult pentru ca, in scurt timp, el se trezi in fata unei intrari intr-o pestera.Grota parea a strabate muntele mult in interior, dar Zamolxis nu avea vreme de pierdut cu asta. Trebuia sa-si aseze culcusul pentru noapte. Cauta cateva ramuri mai tinere, aduna ceva frunze si muschi de padure si in cateva clipe patul sau fu gata. Aprinse apoi focul, spunandu-si ca jarul il va incalzi pana spre dimineata, atunci cand zorii ii vor da voie sa caute drumul spre casa. Socoteala de acasa nu se potriveste insa cu cea din targ, insa……
Nici nu apucase focul sa se inteteasca bine ca se si auzi o miscare undeva indarat: la numai cativa pasi de Zamolxis, in chiar gura pesterii, statea un urs urias care-l privea mormaind. Ivirea sa in acel loc taia orice mijloc de fuga din grota. Era o fiara cum nu mai vazuse si, dupa felul nemultumit in care mormaia, se parea ca ea era stapana acelui salas.
Zamolxis a inteles dintr-o clipire ca nu are cum sa infrunte animalul cu mainile goale. Ridicat pe labele din spate si mormaind infricosetor, ursul ar fi bagat pe oricine in sperieti: asa cum statea era de doua ori mai inalt decat el, iar ghearele le avea precum cutitele purtate de osteni la brau, intr-atat pareau de lungi si ascutite.
-Acum sa te vad, prietene Zamolxis, pe unde mai scoti camasa, gandi eroul nostrum in timp ce un fior ii strabatea tot trupul.
Nu avea nici macar o arma la el pentru a incerca sa lupte, nu era obisnuit sa poarte, asa ca tanarul a inteles ca singura scapare era sa incerce sa patrunda cat mai adanc in grota, in speranta ca fiara avea sa-l piarda in intuneric sau ca va gasi ceva macar sa-l ajute in infruntarea ce parea din clipa in clipa de neinlaturat.
Zamolxis se avanta sprinten spre fundul pesterii. In zadar insa. Ursul, mormaind furios si privindu-l cu ochi de foc parca, il urmarea pas cu pas. Nici un siretlic incercat de tanarul incoltit nu-l face ape urs sa se opreasca. Fiara il ghicea fara ezitare dupa fiece bolovan dupa care incerca sa se piteasca, ba chiar era gata-gata sa se catere sip e pragul inalt pe care, la un moment dat Zamolxis sperase sa-si gaseasca salvarea.
Zamolxis era prea tulburat pentru a intelege ca, daca ar fi vrut, fiara l-ar fi putut ataca si ucide din primele momente. Acum, singurul lucru pe care il stia era ca fuga era singura scapare.
Omul si fiara pandeau in intuneric. Destinul avea sa-si spuna in curand cuvantul.
Tot retragandu-se din calea fiarei, Zamolxis a ajuns intr-o sala mare. A cuprins-o cu privirea si a inteles imediat ca nu aici putea sa-si gaseasca scaparea. Sa lupte contra ursului cu bolovani ar fi fost in van in acele clipe, cand mai pastra inca speranta vie , iar sa incerce sa se catere pe vreunul din pereti ar fi insemnat sa se transforme singur intr-o tinta sigura. Se convinsese deja de asta. Va trebui sa continue fuga.Ceva ii atrasese atentia: la capatul opus la salii avu impresia ca intrezareste o dara de lumina asa ca, fara sa mai ezite, se napusti intr-acolo. Dadu de un corridor ingust si intortochiat ce patrundea adanc in inima muntelui. Zamolxis spera ca ursul nu va reusi sa-l urmeze prin acele cotloane, dar repede intelese ca se inselase amarnic.. La numai cativa pasi in urma sa se afla chiar fiara ce-l adusese acolo. Incordarea sporea necontenit, goanna devenise aproape disperata. Eroul nostru aproape ca se resemnase.
Nu putea sti de unde venea ace alumina stranie, care devenea din ce in ce mai puternica pe masura ce se afunda mai mult in munte, dar Zamolxis isi continua drumul sperand ca va gasi un loc facut de mana omului sau poate chiar iesirea in cealalta parte a muntelui.
Daca nu…. Numai o minune il mai putea salva. De cate ori simtise in ceafa respiratia fierbinte a urmaritorului. Chiar mai avu taria de spirit sa se mai mire ca nu a fost doborat pana atunci. Era stranie senzatia pe care o traia, ursul parca dorea sa-l duca undeva sin u sa-l omoare, insa nu putea sa stea sa cugete prea mult la intentiile fiarei pentru ca cea mai mica greseala ar fi putut insemna moartea. Zamolxis nu stia decat un singur lucru: trebuia sa mearga inainte. A trecut de inca o sala, mai mica de data aceasta, cu ursul in urma sa, continandu-si drumul apoi prin corridor. Lumina crestea din ce in ce , se putea vedea acum ca ziua-n amaiaza mare, insa nu aparea nimic care sa-l poata ajuta pe eroul nostrum ca sa se salveze.
Zamolxis aproape ca renuntase sa mai spere ca va scapa, cand a patruns intr-o a treia sala, de data aceasta in forma de triunghi. In mod ciudat, simti o liniste interioara nefireasca atunci cand intra in acel loc. Fu izbit de ceea ce vazu in mijloc: pe o masa de granit se gasea o nestemata imensa, asa cum nu mai exista alt ape pamant si care imprastia lumina ce-l atrasese pana acolo. Ursul era foarte aproape, deci Zamolxis nu mai avea timp sa cugete la bogatia din fata lui. Viata ii atarna de un fir de par.
Incerca sa intrezareasca o iesire si de aici, dar pare-se ca nu mai exista o continuare a coridorului. Singura intrare era cea care tocmai o patrunsese cu putine clipe in urma. Zamolxis se intoarse iute. In fata intrarii se afla ursul. Pasmite ajunsese in inima muntelui si de aici nu mai putea fugi: trebuia sa lupte pentru a-si apara viata. Singurul lucru pe care il putea folosi ca arma era nestemata. Cu ea trebuia sa loveasca ursul intr-o stradanie disperata de a-l dobori.
Nu mai statu pe ganduri. Intise mainile, lua piatra iar in clipa in care o ridica deasupra capului pentru a o aruca, rosti cu glas tare:
-Acum sa te vad, lighioana ce esti, care dintre noi este mai tare!
Zamolxis nu mai apuca sa-si duca intentia la bun sfarsit sis a azvarle nestemata asupra ursului, pentru ca se petrecu un fapt neasteptat: supus unei forte nevazute, tanarul se transforma parca in stana de piatra, degetele de la maini I se deschisera de la sine in forma de stea cu zece colturi, si cuprinsera si mai puternic piatra, iar din inima armei improvizate, porni o raza luminoasa ce lovi ursul in piept, trantindu-l pe data la pamant. Scena era mistica si fantastica in acelasi timp: chipul impietrit al tanarului, sala fermecata in forma de triunghi, piatra aceea nemaivazuta si raza binecuvantata, ursul prabusit pe dalele reci ale podelei, totul cufundat in cea mai profunda liniste.
Dupa ce groaznica fiara se prabusi la pamant, fara sa aiba timp sa se desmeticeasca si sa inteleaga ce s-a petrecut, Zamolxis puse repede la locul sau nestemata ce-l salvase din ghearele mortii. Pe chip nu I se putea citi decat o uimire fara margini. In adanc percepu o teama mistica si neinteleasa, iar in momentele ce urmara atentia I se ascuti pentru ca ceva si mai straniu se petrecu. Cu spaima in san, intrebandu-se unde a nimerit si daca va mai reusi sa scape cu viata din acea pestera ce-I oferea surpriza dupa surpriza, el putu vedea ceva care intrecea cu mult aventurile sale de pana acum: din piatra pe care abia o asezase pe masa de granit, umbra unui om se ridica in vazduh. Dup ace Duhul se intrupa in aerul rece al salii, luand chipul unui batran bland, acesta glasui:-Eu sunt Duhul Pietrei Sacre din Muntele Ascuns. Bine ai venit Zamolxis. Aceasta piatra este a ta, la fel si nestemata care ti-a salvat viata. Prin tine, ea va fi a ta, iar prin tine a poporului tau, pentru ca menirea asta iti este, sa aperi sis a conduci poporul tau. Vremea aceea nu a sosit inca.
Zamolxis deschise gura si vru sa spuna ceva, dar Duhul ridica mana pentru a-l opri, dupa care continua:
-Tocmai ti-ai cunoscut soarta, Zamolxis! Asa ti-e scris, tinere conducator, iar eu te astept de mii de ani. Stiu ca rabdarea iti este pusa la incercare, dar aceasta este una din virtutile pe care va trebui sa le dobandesti. Pana atunci insa, va trebui sa inveti sa stapanesti Piatra, sa-I cunosti puterile. Insa nu esti pregatit pentru asta, dar acel moment va veni.
Din nou, tanarul vru sa rosteasca ceva, dar Duhul si de acesta data, il opri sa rosteasca vreun cuvant.
-Nu pune nici o intrebare! Vei afla tot ceea ce vrei si trebuie sa stii, insa numai la timpul potrivit. Deocamdata, iata ce ai de facut.
Desi nu se putea trezi din uimirea in care cazuse, spaima ii trecu odata cu primele cuvinte ale Duhului. Zamolxis era numai ochi si urechi. Liniile vietii fusesera trasate pentru el de puteri ascunse iar acum afla ceea ce simtise demult: ca menirea lui era alta, decat cea a unui muritor de rand.
-Vei dormi aici, continua Duhul, iar maine in zori vei porni sa colinzi lumea larga. Numai asa o sa poti cunoaste totul, si aceasta este singura cale spre a intelege cum se foloseste puterea Pietrei. Aici se gaseste motivul venirii tale pe lume, iar neamul Dacilor are nevoie de tine, sa nu uiti niciodata!
In toata calatoria ta vei purta pe umeri blana ursului pe care l-ai doborat.
Ne vom revedea peste ceva vreme, dar, deocamdata, drum bun! Sin u uita: priveste la tot si la toate pentru a invata, mai adauga Duhul, dupa care se facu nevazut, de parca nici nu ar fi existat.
Tanarul nostrum incetase sa se mai mire. Intelesese. Isi adusese fara voia lui aminte, iar sufletul ii zvacni, de simtamintele avute in aceeasi zi, cu putin timp in urma, pe cand mergea spre pestera.
-Deci nu m-am inselat cand am avut senzatia ca locurile acestea ma asteapta, isi spuse in sinea sa. Apoi nu mai statu pe ganduri: urmand povetele venite de la Duh, se apuca sa jupoaie blana ursului. O intinse pe dalele reci si se culca fara a reusi sa adoarma prea curand insa. Zamolxis revazu cu ochii mintii intreaga zi si retrai ultimele aventuri ce-l adusesera in fata propriului destin. Era prea tulburat ca sa inteleaga bine ce I se intamplase. Continua multa vreme sa cugete la ziua pe care o traise, intorcand pe toate fetele pataniile sale. Nu gasi nici cel mai mic raspuns insa, si pana la urma somnul il fura si-l duse intr-o lume a viselor in care nimic nu era clar. Se facea ca trecea prin culoare nenumarate, intortochiate, apoi, deodata era ascuns intr-o negura deasa prin care nu se deslusea nimic. Brusc, fiecare contur se pierdea intr-o bezna deplina pentru a reaparea cateva clipe mai tarziu. O singura data vazu ceva cert: un urs imens, cu labele ridicate, gata sa-l ucida. In clipa urmatoare, cand fiara pornea atacul, se trezi.
Cand a deschis ochii, a doua zi dimineata, probabil, pentru ca nu putea sa-si dea seama cat dormise, nu se mai afla pe podea salii triunghiulare ci sub cerul liber, chiar in fata unei stanci caudate. Se freca la ochi, apoi inconjura granitul si-l privi cu atentie. Avea strania forma a unui cap de om, iar in momentul in care Zamolxis se uita chiar in ochii sai, stanca prinse viata si incepu sa vorbeasca:
-Eu sunt Sfinxul, paznicul cu chip de piatra al Triunghiului Sacru si al Pietrei Sacre.
Asadar, datorita lui stia Duhul cine intra in Hotar, ce ganduri are si daca sortie erau de partea lui pentru a afla marele secret al Muntelui Ascuns, Sfinxul de granir continua sa se adreseze lui Zamolxis:
-Din acest loc, ce se gaseste chiar la intrarea in Hotar, vei porni in marea ta calatorie, si tot aici te vei intoarce, atunci cand va trebui. La acea vreme vei sti ca eu voi fi supusul tau, iar odata cu mine, intregul neam mandru si drept de pe meleagurile pe care ne-am nascut cu totii. Mergi inainte, Zalmoxis, mergi cu bine!
Ultimele vorbe ale Sfinxului se auzira tot mai greu, mai departe. Spiritul sau se retrasese in adancuri, lasand numai piatra cu chip de om sub lumina soarelui. Zamolxis nu mai avu vreme , nici macar sa deschida gura sa rosteasca macar una din intrebarile care I se imbulzeau in minte.
-Pesemne ca asta e tot ce trebuie sa aflu, gandi el, apoi spuse cu glas tare: Ramai cu bine Sfinxule, sit u, bunule Duh. N-am sa ies din povetele voastre si voi fi demn de soarta ce mi-a fost harazita. Ramaneti cu bine, prieteni dragi!
Isi aseza blana de urs pe umeri, privi pentru ultima oara Sfinxul, dupa care isi lasa ochii sa vada imensa cetate a muntilor. Lor le vorbi:
-Pe curand muntii mei. Voi sunteti inima si crezul meu, forta si iubirea mea. In voi sta libertatea fratilor mei de pe acest taram si prin voi vor avea viata vesnica. Datorita voua fi-vom puternici ca neam si ca tara. Ramaneti cu bine, dragii mei munti, iar in clipa in care termina de glasuit, nimeni nu ar fi putut spune daca ochii ii luceau doar de dragoste sau erau gata sa dea drumul lacrimilor.
Se intoarse repede si porni in pas mai intai agale, apoi tot mai vioi spre poale, incepand astfel binecuvantata calatorie si invatatura ceruta de Duh.
Ani intregi colinda lumea larga afland cate in luna si-n stele, privind mereu numai cu ochii intelepciunii, invatand totul. Ajunse in locuri nebanuite, despre care nimeni nu stia ca exista, tari cu oameni ciudati, si care se inchinau unor zei necunoscuti. Am putea spune ca in basmele batranilor, ca a mers cele sapte tari si mari, daca nun e-ar fi teama ca am micsora drumul parcurs de eroul nostrum.
Ajunse in mari cetati si mici catune. Poposea din loc in loc, dormind sub cerul liber sau in vreo casa de om, atunci cand intalnea un suflet milostiv. Cand ajungea in preajma unui invatat, statea langa el chiar si ani, pana cand prindea toate cele stiute de acesta. Primi initierea in secretele stelelor, ale cerului si invata misterele vietii de aici si de pe celalalt taram. Intelese taina nemuririi si alte ascunzisuri ale firii.
Mergea fara de oprire sau odihna si niciodata nu-si potolea setae de invatatura. Vedea toate frumusetile pamantului, dar nicaieri, nici in cel mai indepartat coltisor al lumii, nu putu afla meleaguri mai frumoase ca cele de acasa. Aleanul ce-l cuprindea adesea, si, care, odata cu trecerea anilor, crestea neincetat, nu avea mangaiere, dar stia ca nu poate porni inapoi, cel putin nu inca.* * *Vremea prorocita de Duhul Pietrei trecuse de acum, iar Zamolxis se intoarse in tinuturile ce-I dadusera viata si pe care le iubea mai mult decat orice pe lume. Parul si barba ii erau lungi, albe, trupul trada ca varsta nu-I mai era frageda, dar adevarul era altul: spiritul ii ramasese tanar si puternic, la fel ca atunci cand please din fata Sfinxului. Acum, insa, avea mult mai mare intelegere pentru dreptate si oameni.
Invatase totul, dar un lucru ii ramasese ascuns lui Zamolxis, in nesfarsita sa pribegie: cum poate indeparta dorul de codrii si muntii ce-l asteptau acasa, de tara lui. Pana la urma pricepuse ca nu exista leac pentru aceasta boala, afara de intoarcere.
-Sufletul meu se gaseste acolo, acasa, isi spunea , iar eu ma voi inturna acolo unde mi-e locul. Numai in muntii mei pot fi fericit si impacat.
Acum se afla in tinutul sau, si mergand de colo-colo ,impartea intelepciune si dreptate celor din jur, vorbindu-le Dacilor despre Credinta si Suflet. Acestia luau aminte la cea mai mica indrumare auzita, pentru ca undeva, in adancul sufletelor lor, simteau ca il au in fat ape trimisul cerului. Regele insusi il intalni pe Zamolxis, pentru ca toata lumea vorbea despre el si stiinta sa, si imediat pricepu despre ce este vorba. Astfel eroul nostrum deveni mare Preot, iar misiunea sa de a-I invata pe Daci, fu mai usoara.
Viata era frumoasa si fara necazuri pentru eroul nostrum, dar era, totusi ceva care Il framanta si care nu-I dadea pace. In toti anii pribegiei, Zamolxis nu incetase nici o clipa sa se gandeasca la cele traite in tinerete in Grota si in fata Sfinxului, si se intreba daca aici se va opri destinul sau, daca menirea sa fusese atinsa si daca doar la atat avea sa se limiteze scopul sau in viata.
La fiecare rasarit si apus privea, facandu-si rugaciunea, spre piscurile ce ascundeau Triunghiul Sacru, si astepta glasul Duhului chemandu-l spre Muntele ascuns. Raspunsul veni pana la urma, si atunci cand se astepta mai putin, intr-o noapte senina si calda, cu stele mai stralucitoare ca niciodata Duhul Pietrei Sacre I se dezvalui in vis, soptandu-I tainic:
-Sorocul s-a implinit, stapane Zamolxis. A sosit vremea sa te intorci in Hotarul Sacru. Vino, ma vei gasi in sala Sacra.
Nu avea nevoie de mai mult! Imediat ce primele raze ale soarelui rupsera perdeaua noptii, Zamolxis isi lua tovarasul nedespartit de pribegie, toiagul, si porni din nou la drum, numai ca dea aceasta data stia exact unde trebuie sa ajunga. Mergea neobosit zi si noapte. Puterea ii era netarmuita, vointa si mai si,, iar anii de preumblat in lumea larga il ajutara san u faca primul popas decat in fata Sfinxului.
Cand se opri, la numai cativa pasi de granitul cu chip de om, stia prea bine ce are de facut. Se lasa sa cada in genunchi, ridica bratele si dschise degetele in forma de stea cu zece colturi. In clipa in care privi ochii Sfinxului, o raza de lumina pornita din varfurile degetelor sale atinse stanca, invaluind-o. Pe data Sfinxul prinse viata si incepu sa vorbeasca:
-Bine te-ai intors Stapane Zamolxis!
“ Si Duhul mi-a spus stapane, gandi Zamolxe” fara a rosti nimic. Pesemne ca mi se intampla ceea ce mi s-a spus atunci, dar mai bines a-l las pe Sfinx sa ma lumineze, isi mai spuse, dupa care se concentra la cuvintele Sfinxului, care continua sa I se adresezae fara de tulburare:
-Simt marea putere ce ai capatat-o, stapane. Acum, asemeni mie, ai devenit nemuritor si, o data u acest lucru, a venit si transformarea ta in zeu al Dacilor liberi. De acum inainte, Dacii, vrednicii nostril supusi, in tine si in Piatra Sacra vor crede, la picioarele tale se vor aseza ofrande si pentru tine vor inalta altare. In numele tau vor lupta si vor munci. Tu este acela care le va aduce de aici inainte fericirea eterna, libertatea si puterea. Toate aceste lucruri si multe altele de trebuinta le vei invata de la Duh, stapane Zamolxis. Noi doi si Piatra Sacra iti apartinem pe vecie intru Gloria si salvarea fericirii Dacilor Liberi. Coboara in inima Muntelui Sacru acum, stapane, mai spune Sfinxul, dupa care o lumina ii porni din ochi, inconjurandu-l pe Zamolxis, care se trezi pe data in sala Pietrei din Muntele Ascuns. Acum nu mai trebuia sa bata drumul cu piciorul, intrase in lumea nemuririi, de acum traia Legenda. Puterea gandului il purta unde voia sa ajunga.********************
Un timp, Zamolxis, si-l petrecu invatand cum sa stapaneasca pe deplin fortele atat ale finite sale, cat si ale naturii, avandu-I alaturi pe Duh so pe Sfinx, care-l indrumau si-I destainuiau cele mai ascunse secrete ale Pietrei Sacre si tot ce trebuia sa afle. Apoi, secole de-a randul, el ajuta poporul Geto-Dac sa atinga culmile bunastarii si deplinatatea fericirii. Nicaieri in lumen u exista un tinut mai bogat si nici oameni cu un trai mai dulce ca cel al supusilor lui Zamolxis…
Din pacate, acest lucru nu tinu la nesfarsit, ci numai atata vreme cat Dacii au crezut in el si in puterea netarmurita a Pietrei. Aceasta era singura cale prin care Zeul ii putea conduce si carmui spre glorie. Pierderea credintei sacre avea sa aduca Geto-Dacilor caderea in uitare.
Pentru iertarea pacatului, batranii spun ca trebuie sa se nasca un om asemenea lui Zamolxis, pentru a putea patrunde in Hotar, a-l cunoaste pe Zeu si a obtine iertarea atat sperata. Timpul s-a scurs, o face in continuare, iar solul trimis de ursitoare nu a aparut inca. O va face totusi atunci cand noi o vom astepta mai putin.
In zilele pe care le traim, numai Sfinxul mai aminteste de bunul Zamolxis; ramane tot la marginea Triunghiului Sacru, pazindu-l si asteptand solul ce va aduce mantuirea eterna.
Fara sa ai cunostiinta de asta, poti fi chiar tu solul cel asteptat, dar numai Sfinxul stie asta. Citeste mai departe Legendele Varfurilor Sacre si poate te vei simti chemat sa aduci libertatea poporului Dac. Noi asteptam. .
Subiecte similare
» Adevăruri Neacademice – Războiul de 2.000 de ani împotriva geto-dacilor. De ce au dispărut cărțile despre daci?
» ROMÂNII, ÎNTRE DACI ȘI ROMANI
» Cultul personalității: Tovarăși pupenklauși, să facem din Sibiu un nou Scornicești!
» Monstruoasa minciună pe care s-a clădit cultul lui Iulian Vlad
» Tuta Statului “cere imperativ demiterea sefului Politiei”. Nu il demite imediat, ci solicita asta lui Zamolxe...
» ROMÂNII, ÎNTRE DACI ȘI ROMANI
» Cultul personalității: Tovarăși pupenklauși, să facem din Sibiu un nou Scornicești!
» Monstruoasa minciună pe care s-a clădit cultul lui Iulian Vlad
» Tuta Statului “cere imperativ demiterea sefului Politiei”. Nu il demite imediat, ci solicita asta lui Zamolxe...
AMINTIRI DESPRE VIITOR-ROMÂNIA DE MÂINE , RrOMANIKA BABANA :: ISTORIA -prima si cea dintii carte a unei natii
Pagina 1 din 1
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
|
|