Cât ne costă ultima ţâfnă cu suspendarea preşedintelui

Scris de **Admin** Lun Iul 09, 2018 12:44 am

Cât ne costă ultima ţâfnă cu suspendarea preşedintelui

http://www.gandul.info/puterea-gandului/crenguta-nicolae-comentariu-cat-ne-costa-ultima-tafna-cu-suspendarea-presedintelui-17347611

Unele dintre comentariile chibiţilor politici care încurajează PSD-ALDE să-l suspende pe preşedinte pornesc de la premisa că acum, spre deosebire de 2012, UE nu mai poate, iar America nu mai vrea să se opună suspendării, deci nu e pericol din exterior pentru România, dacă Klaus Iohannis e dat jos. Această concluzie e doar cea mai nouă consecinţă a unui mod de gândire care, în aparenţă, pune preţ pe independenţă, dacă e să ne luăm după tentele de discurs suveranist al liderilor PSD şi ALDE, dar în realitate, se bazează pe aceeaşi filozofie a „tainului” către puterile occidentale pe care Traian Băsescu o incrimina în 2004 în cazul guvernului Năstase şi care nu s-a schimbat de atunci. Satisfacerea plafonului de 2% din PIB la cheltuieli de înarmare, achiziţiile militare aprobate rapid în Parlament sau legea offshore ar fi, în această logică, elemente ale strategiei de a obţine tăcerea Vestului când e vorba de mişcări politice care modifică raportul de forţe între alegeri. Iar restul elementelor ar ţine de exploatarea conjuncturilor din capitalele care contează: faptul că guvernanţii actuali împărtăşesc viziunea despre lume şi viaţă a lui Donald Trump sau ideea că UE, sub presiune din cauza impasului în privinţa imigranţilor, nu şi-ar mai permite acum să se concentreze şi la ce se întâmplă în România. Cu alte cuvinte, schimbarea stăpânilor, bucuria nebunilor: acum nu mai e Obama, deci nu ne mai e frică de ambasadorul pus de el; acum Merkel nu mai e pe cai mari, deci putem să-l dăm jos fără teamă pe „omul ei” Iohannis. De asta nici n-au venit Liviu Dragnea şi Călin Popescu-Tăriceanu la recepţia de 4 iulie. Dar ca să-ţi poţi permite să exploatezi conflictele dintre UE şi SUA ori să ignori ambasadele, trebuie să ai în primul rând o economie puternică şi bine condusă, capabilă să-ţi susţină veleităţile de independenţă, iar în al doilea rând o garnitură de politicieni culţi, capabili să impună măcar prin calitatea personalităţii şi a retoricii lor. Spre deosebire de România, toate ţările din grupul de la Vişegrad au aşa ceva şi tot nu e de ajuns: teoria cu UE care nu-şi mai permite să se ia de estici, fiindcă are probleme cu vesticii, e infirmată chiar când e vorba de cea mai puternică economie din Est, cea a Poloniei, căreia tocmai i s-a pregătit o reducere cu 23% a fondurilor de coeziune pentru următorul exerciţiu bugetar.

Fiindcă, într-adevăr, nimic nu e mai la îndemână pentru UE decât să sancţioneze ţările rebele din Est pe motiv de iliberalism, din moment ce aşa poate găsi un motiv de a strânge rândurile în interiorul zonei euro, urmând astfel visul lui Emmanuel Macron de a relansa proiectul european prin consolidarea acestuia. La începutul discuţiei despre exerciţiul bugetar 2021-2027, era vorba de o reorientare a priorităţii de la Est (neintegrat în zona euro şi care nu a primit imigranţi) spre Sud (unde toate ţările sunt membre ale zonei euro şi au primit imigranţi). România ar urma să primească fonduri în plus şi, ca viitoare deţinătoare a preşedinţiei UE, un summit de încurajare la Sibiu, tocmai fiindcă a stat cuminte. Dacă ar îngroşa acum rândurile rebelilor de la Vişegrad, ar fi un motiv în plus ca la Bruxelles, la Berlin sau la Paris să se consolideze narativul cu esticii care sfidează valorile UE şi deci nu merită să fie luaţi în seamă.

Or, România e mult mai uşor de înfierat decât Polonia sau Ungaria, fiindcă e mult mai săracă şi mai dependentă economic de Vest. În plus, spre deosebire de Polonia sau Ungaria, are parte constant şi de o garnitură mult mai largă de politicieni şi propagandişti veşnic dispuşi să reclame că România e cea mai coruptă ţară din lume şi să ceară ca ea să fie lovită cu sancţiunile cele mai aspre atunci când tabăra lor politică preferată nu se află la putere. Dar chiar admiţând că toate cele de mai sus ar fi de ignorat, ceea ce susţine pe termen lung reacţia puterilor vestice faţă de România este atitudinea pieţelor financiare, exprimată în analizele băncilor şi ale agenţiilor de rating şi care se defineşte în funcţie de doi factori mari, laţi şi neschimbaţi: conjunctura economică mondială şi stabilitatea politică internă, pentru că ei fac întotdeauna ca riscurile de dezechilibru economic sau fiscal intern să capete probabilitate mare, mică sau neglijabilă de a se materializa.

La 6 iulie a apărut o notă a agenţiei Fitch care exemplifică perfect metoda: evaluarea conjuncturii externe (previziunea că partenerii economici din UE ai României vor beneficia de creştere economică în continuare, în paralel însă cu „incertitudinile externe reînnoite”, nume de cod pentru scumpirea energiei şi tensiunile comerciale dintre SUA, UE şi China) şi evaluarea stabilităţii politice interne (conflictele pe tema codurilor penale au dus la o moţiune de cenzură eşuată, întrucât guvernul şi-a asigurat controlul majorităţii parlamentare; următoarele alegeri sunt în 2020, până atunci nu există risc de alegeri anticipate). Luna trecută a apărut şi o notă a băncii franceze Credit Agricole care conchide: „Instabilitatea guvernamentală (cu trei premieri într-un singur an) nu e încurajatoare în privinţa capacităţii de a reforma administraţia şi de a promova cu succes politici economice”, astfel încât e de prevăzut o încetinire a creşterii economice, „într-un context de dezechilibre externe întreţinute în special de scumpirea energiei.”

Cele două note de mai sus se referă la două dimensiuni diferite ale stabilităţii politice, care se rezumă astfel: deşi coaliţia de guvernământ are suficientă majoritate parlamentară încât să reziste până în 2020, până acum s-a sabotat singură dărâmându-şi propriile guverne. Pentru analiştii străini, o astfel de ciudăţenie e amplificată de faptul că anul trecut, economia a crescut cu aproape 7%. Mai exact, crize politice apar oriunde, dar atunci când o economie e în criză, nu atunci când ea creşte. Cât despre importanţa factorului extern, ea se vede cel mai bine în analizele româneşti: în Raportul BNR din iunie asupra stabilităţii financiare, în topul riscurilor la adresa stabilităţii financiare sunt doar doi factori cu potenţial de a se amplifica în perioada următoare: un factor de risc sistemic ridicat („deteriorarea încrederii investitorilor în economiile emergente”, care apare invariabil atunci când există conflicte între marile puteri sau când apare o criză într-o piaţă importantă) şi un factor de risc sistemic moderat (”tensionarea echilibrelor macroeconomice” într-un climat de creştere bazată pe consum).

Toate acestea nu sunt nici măcar o pledoarie contra ideii de suspendare a unui preşedinte: în orice ţară apar scandaluri şi crize politice, iar modul cum sunt ele rezolvate nu poate fi decis de frica sau jena faţă de ceea ce pot să spună străinii. Poate fi decis însă de raţiune, iar până acum, nu am văzut nicio argumentaţie raţională pentru care PSD-ALDE ar trebui să se repeadă la suspendarea preşedintelui (nu e vorba numai de suspendarea legată de demiterea şefei DNA, ci de orice altă ocazie ce ar mai fi invocată de politicienii obsedaţi de suspendare). Nu am văzut calcule despre cât de bine va face o suspendare societăţii româneşti şi aşa grotesc de dezbinate, nici economiei afectate de inundaţii şi de lipsa investiţiilor, nici poziţiei externe a României care va prelua preşedinţia UE peste câteva luni. N-am văzut nici măcar calcule despre cum ar câştiga coaliţia un referendum de suspendare, din moment ce Klaus Iohannis conduce în toate sondajele de opinie unde e măsurată încrederea în personalităţi.Niciun astfel de calcul nu există: există doar plăcerea de a-şi arăta muşchii în uralele galeriei de pe Facebook, care nu doar că nu ştie nimic din cele de mai sus, dar nici n-are datoria să ştie. Coaliţia de guvernământ însă are datoria să le ştie. Ori măcar să-şi dea seama că singurii câştigători de pe urma unei suspendări sunt preşedintele Iohannis şi liderii opoziţiei, care nu mai trebuie nici măcar să facă efortul de a părea că-şi bat capul cu programe şi soluţii de guvernare proprii care să treacă dincolo de clişeele cu „fără penali” şi „ciuma roşie”. Căci zgomotul permanent pe tema justiţie, corupţie, puşcărie acoperă nu doar incompetenţa actualilor guvernanţi, ci şi lipsa de proiecte a opoziţiei, căreia îi convine de minune că, în afară de clişeele de miting, nu mai există nicio discuţie serioasă despre cum ar trebui condusă ţara. „Avem viziuni, programe şi modele sociale şi economice care diferă. Însă ne unesc câteva valori - credem în domnia legii, într-o viaţă publică morală şi într-un stat cu instituţii democratice puternice”, arată comunicatul de vineri al USR şi MRÎ, redactat fără nicio grijă că ar dori cineva să-i întrebe care sunt mai exact acele viziuni şi programe şi cum anume diferă ele.Iar dacă spectrul suspendării nu e decât o ameninţare căreia oricum fruntaşii PSD nu au de gând să-i dea curs, dar o repetă doar ca să dea galeriei impresia că luptă cu hidra statului paralel, atunci e şi mai rău, fiindcă înseamnă că de dragul ţâfnei lor sacrifică nu doar guvernarea, ci şi povestea de bază pe care partidul o vinde acum electoratului său, aceea că merită votat fiindcă luptă cu statul paralel şi îl poate învinge. O dezvrăjire după un eşec de acest gen ar fi şi mai greu de suportat pentru acest electorat decât eşecul din 2012, ale cărui urme tot încearcă să le şteargă acum PSD bravând curajul de a-l suspenda pe preşedinte cu orice risc.