OHA ha ha ha Pas cu pas, până nimic n-a mai rămas

Când l-am votat, în 2014, pe actualul președinte, am făcut-o cu inima strânsă, gândind însă în termeni de real politik: decât să ne fxxă Ponta, mai bine doar să ne pipăie Iohannis. Știam prea bine ce schelete are în dulap șifonierul de la Sibiu, nu uitasem nicio clipă că el a fost „premierul de la Grivco” și că se pupase pe gingii cu Ponta, Antonescu și Voiculescu, dar mi-am zis că n-am dreptul să irosesc votul meu, ca pe urmă să regret amarnic cinci ani. Așa că am mers și l-am votat. Nu regret, fiindcă era un rău necesar, dar în niciun caz nu l-aș mai vota pentru un al doilea mandat. În patru ani, cu puține excepții, Iohannis nu s-a dovedit președinte de țară, ci doar un fel de președinte de bloc care nici măcar nu te întreabă dacă vrei să schimbi țevile de căldură, că până să te lămurești tu ce și cum, a și venit o echipă de instalatori șmecheri din Teleorman, acceptați de el, ți-au luat banii și ți-au montat niște țevi gata sparte.  Ei, cam așa e situația cu noi, Iohannis și PSD: noi l-am crezut pe președinte că e de bună credință, am avut încredere în el, iar el a dat nu una, ci trei șanse echipei de instalatori a lui Dragnea, să ne ia banii din buzunar și pe urmă să ne lase și fără căldură, și cu inundația pe cap.

La drept vorbind, președintele s-a ținut de cuvânt: ce-a promis în campania, aia a făcut. A mers pas cu pas. Doar că a mers înapoi, ceea ce în campanie nu precizase. A dat înapoi, încet-încet, în fața a tot ce au încercat bandiții lui Dragnea să îi impună. A fost cam ca fătuca aia din Luceafărul – „mai nu vrea, mai se lasă”, uitând că nu există fată „pe jumătate virgină” și că, dacă te înhăitezi cu târfele, mai devreme sau mai târziu, și pe tine lumea tot pe trotuar o să te trimită. Deși a avut o mulțime de oportunități, le-a ratat pe toate, cu grația lui de elefant în magazinul de porțelanuri: ar fi putut să ne scape de Tudose, n-a făcut-o, ar fi putut să ne scape mai ales de Veorica, iarăși n-a făcut-o, ar fi putut să se țină cu dinții de prerogativele lui prezidențiale, dar le-a abandonat, rând pe rând, acceptând să devină notarul lui Dragnea și să semneze ca primarul orice îi strecoară borfașii sub nas. Ceea ce deja a început să facă – ieri ne-a anunțat, ridicând din umeri, că el a făcut tot ce se putea face ca să evite promulgarea legii privind cercetarea disciplinară a procurorilor de un pluton de execuție special înființat de ciordaci, dar n-a avut încotro și a trebuit să promulge legea. E ca și cum ne-ar fi zis: „Să știți că eu am încercat să-i rog pe băieții ăștia să nu vă mai pună șuriul în beregată ca să vă fure banii, dar nu m-au ascultat. Nu-i nimic, vă promit că la toamnă încerc iar… dacă mai sunteți vii până atunci.”

Nu cred că Iohannis e șantajabil, cum sunt convinși mulți români. Omul e transparent ca apa chioară, mai mult decât ce s-a spus până acum despre el, că vinde copii, că e nazist, că fură case, nu s-ar mai putea spune. Sunt convins însă că are o înțelegere greșită a fișei postului. Iohannis își imaginează funcția de președinte ca pe un fel de job part-time, pe care să-l faci între o excursie la munte și o soreală în Baleare. El n-a priceput că a fi președinte înseamnă a trăi 24 de ore din 24 doar pentru țara ta, a sacrifica pentru nația ta orice viață personală. Ieșirea de aseară a președintelui mi s-a părut foarte asemănătoare cu declarația plângăcioasă a lui Milică, de acum douăzeci de ani, când ne-a zis că l-a învins Sistemul. Așa și Iohannis: a venit să ne anunțe că a promulgat legea răspunderii procurorilor, chit că nu e în acord cu prevederile Comisiei de la Veneția. De fapt, el a dat ieri două mesaje: unul pentru oamenii cinstiți – „Căutați-vă alt candidat la președinție în 2019, eu sunt flanela de șters praful a penalilor” – și unul pentru borfași: „Liviule, Căline, eu vă promulg legile justiției, rând pe rând, așa masacrate cum sunt, dar e fix problema voastră cum vă tărăgănați procesul, ca promulgarea lor să vă prindă încă în libertate și să vă scape.” Ăsta a fost mesajul-cheie pe care l-a dat, ieri, Iohannis: practic, i-a liniștit pe penali că nu mai e nevoie de OUG, că le promulgă el legile, să aibă răbdare. Și după ce-a făcut declarația asta, care a detensionat situația, mi-l imaginez pe Iohannis întorcându-se acasă, ca după o zi la un job obișnuit, și zicându-i soției: „Carmen, dragă, am muncit de m-am spetit, am semnat tot ce mi-au dat borfașii ăștia la semnat, așa că ia zi: într-un concediu nu mai plecăm și noi? Am auzit că la Fortaleza se mănâncă bine!”