Lovitură de teatru la BEC: Viorica a incendiat dosarele cu semnături! Micul Pentagon. Casa de nebuni (68)

Scris de **Admin** Dum Sept 22, 2019 1:54 am

https://www.gandul.info/puterea-gandului/lovitura-de-teatru-la-bec-viorica-a-incendiat-dosarele-cu-semnaturi-18408085

Salonul fără clanţă, ziua 82

Întinse mâinile pentru ultima serie de genoflexiuni. Aşteptarea dăduse roade. În sfârşit avea dovada că fusese internat abuziv, pe nedrept. Acum putea să iasă cu fruntea sus în faţa oamenilor, să le arate cât de tare îl hărţuiseră agenţii Statului paralel, câte umilinţe îndurase în aceşti ani. Era practic nevinovat. Sau la fel de vinovat ca unii dintre cei aleşi să conducă destinele spitalului din Bruxelles.De pildă Sylvie, franţuzoiaca. Angajase fictiv asistente, medici şi brancardieri, iar banii şi-i băgase în buzunar fără pic de jenă. Să fi lucrat la Spitalul Micul Pentagon ar fi stat cel puţin trei ani la salonul fără clanţă. Doar că la Bruxelles, în ciuda vorbelor mari, corupţia era privită cu îngăduinţă dacă suspecţii proveneau din instituţiile medicale aflate sub protectorat franco-german. Acum Liviu avea dovada dublei măsuri. Putea să se răzbune.

Îşi schimbă pijamalele şi scoase din buzunar clanţa primită de la doctorul Codrin. O camuflase într-o franzelă. Se uită la ea ca la un obiect foarte drag. Încă puţin şi avea să respire aerul libertăţii.

La zece minute după miezul nopţii se ridică brusc din pat, introduse broasca în clanţă şi deschise uşa cu un scârţâit sinistru. Ieşi din salon fluierând melodia We Are The Champions. Trebuia să se ferească de gardieni, aşa că merse încet, lipindu-se de pereţi, până la etajul trei, în aripa de nord-vest. În faţa salonului 30-20 se opri să tragă cu urechea. Dinăuntru răzbătea muzică franţuzească: Mireille Mathieu – Une femme amoureuse. Era clar, nimerise unde trebuia.

Intră suficient de precaut încât să nu fie remarcat. Pe patul din dreapta-sus, Dacian citea programul de guvernare al liderului corean Kim Jong. Era atât de absorbit, încât îl văzu pe Liviu mult prea târziu. Scoase un ţipăt de spaimă şi încercă fără succes să pună mâna pe telefonul mobil.

Fostul şef al spitalului îi vârî sub nas ştirea cu Sylvie, comisarul propus de preşedintele Emmanuel.

― Cum e, prietene, cu lupta anticorupţie? O fluturăm ca pe-un steag propagandistic pe care-l înfingem doar la intrarea în spitalele de provincie? Deci corupţii lor e mai nevinovaţi şi mai curaţi ca ai noştri?! Hai să te văd, ce părere ai de Sylvie? Îţi place, zi-i drept! O susţii la unison cu stăpânul tău, preşedintele Emmanuel!

Fu nevoit să-şi întrerupă tirul de întrebări retorice din pricina unui acces de tuse. Aerul umed şi igrasia din salonul fără clanţă îşi spuneau cuvântul.

Dacian profită de moment ca să dispară în baie. Avea sentimentul că vizita neanunţată a fostului preşedinte se va termina prost. Se temea pentru viaţa lui şi mai ales pentru viitorul partidului. Fără el, Renew Europe practic nu exista.

Îi veni o idee. Rupse două bucăţi de hârtie igienică şi începu să mâzgălească ceva cu creionul dermatograf. Pe urmă le băgă pe sub uşă. De cealaltă parte Liviu ridică mesajul, îşi puse ochelarii şi citi cu voce: ”Răzbunarea este ca şi cum ai muşca un câine pentru că el te-a muşcat pe tine!”.

Zâmbi pe sub mustaţă. Scoase din buzunar câinele său Chihuahua şi-i făcu semn să intre în baie. Îl antrenase zile întregi pentru momentul ăsta. Ştia că n-o să-l dezamăgească. Atunci când micul patruped ajunse dincolo de uşă, urletul lui Dacian fu suficient de puternic încât fostul preşedinte să ştie că Chihuahua îşi muşcase victima fix între picioare, aşa cum îl instruise.

― Să-i transmiţi Codruţei că poate să se-ascundă şi-n gaură de şarpe. Răzbunarea mea o va ajunge din urmă negreşit, îi spuse Liviu înainte de a face cale-ntoarsă spre salonul fără clanţă.

Biroul Psiho-Electoral Central, ceva mai târziu

Klaus, Dan şi Viorica strânseseră suficiente semnături. Căraseră dosarele cu roaba şi cu paturile mobile, iar acum se pregăteau să fie protagoniştii unei mici scenete de televiziune.

Fu mai întâi rândul lui Dan să stivuiască dosarele până-n tavan şi să le privească admirativ, ca pe-o fotografie cu preşedintele Justin în rol de sclav afro-american. Luă ruleta de şantier şi măsură stiva:

― Doi metri cincizeci şi trei! exclamă co-preşedintele USR+. Cu aceste semnături vreau să le dau peste bot detractorilor. Voi câştiga alegerile la pas, din primul tur. Îi voi face fericiţi pe partenerii de la Bruxelles şi din serviciile psihiatrice de informaţii. Contracandidaţii mei sunt praf, priviţi-i! Nişte milogi care cerşesc voturi. Votaţi-mă cu încredere pentru că doar eu pot ridica demagogia politică pe culmile rafinamentului...

Un cot în burtă plasat de Viorica îl făcu să icnească. Şefa spitalului urcă sprintenă cu pantofii pe singurul dosar cu semnături pe care-l adusese la BEC.

― Ajunge, Dane! M-am săturat de vorbe goale ca maimuţa de banane. La mine faptele vorbesc... Să arate stimaţii contracandidaţi ce au făcut pentru spital în ultimii cinci ani. Nimic, vă spun eu! Am lângă mine două marionete cu cheiţă învârtită de la Bruxelles şi Washington. Pe scurt, două slugi! Şi ca să demonstrez că sunt foarte sigură de rezultatul votului şi n-am nevoie de nişte amărâte de semnături, priviţi vă rog ce urmează...

Inspirată de filmele cu Rambo, Viorica luă din chiloţi aruncătorul de flăcări şi dintr-o singură mişcare făcu scrum dosarele cu semnături. Puţin descumpănit, dar stăpân pe situaţie, Klaus îşi puse masca de gaze şi folosi hidrantul din perete pentru a stinge incendiul. În final, trimise un jet de apă şi înspre Dan, udându-l din cap până-n picioare.

Pe urmă luă cuvântul:

― În toţi aceşti ani am fost un pompier atomic care a prevenit să se prăbuşească spitalul. Dacă nu eram eu să intervin la incendii, veneau peste noi şi ne stropeau ruşii. Sau jandarmii, cum a fost situaţia din 10 august. Nu sunt comunist ca Ion, nici habarnist ca Emil şi nici securist ca Traian. Sunt omul potrivit la locul potrivit... Mai daţi-mi cinci ani de putere ca să vă arăt cum poţi să faci nimic fără să spui nimic.

Cu o forţă pe care puţini ar fi bănuit-o, Viorica îi smulse hidrantul din mână şi i-l înfipse în gură.

― Ia de-aici, neamţule! Auzi la el, încă cinci ani! Hai sictir!