The Pre-Christian Jesus-God

Scris de **Admin** Sam Noi 23, 2019 7:29 pm

http://www.renegadetribune.com/the-pre-christian-jesus-god/

By John M. Robertson

From Pagan Christs [1911]

We are thus prepared to interpret the crux set up for Christian commentators by the ancient reading “Jesus Barabbas” in Matt. xxvii, 16, 17. That this was long the accepted reading in the ancient church is to be gathered from Origen; and the problem has always been reckoned a puzzling one. Had Dr. Frazer noted it, he might have seen cause to look deeper for his solution of the problem of the simple name Barabbas in the Gospel story and in Philo. The natural inference from the Barabbas story is that it was customary to give up to the people about the time of the Passover a prisoner, who was made to play a part in some rite under the name of Barabbas, “Son of the Father”; and the reading “Jesus Barabbas” suggests that the full name of the bearer of the part included that of “Jesus”—a detail very likely to be suppressed by copyists as an error. Is not the proper presumption, then, this: that the preservation of the name “Jesus Barabbas” tells of the common association of those names in some such rite as must be held to underlie the Gospel myth—that, in short, a “Jesus the Son of the Father” was a figure in an old Semitic ritual of sacrifice before the Christian era? The Syrian form of the name, Yeschu, closely resembles the Hebrew name Yishak, which we read Isaac; and that Isaac was in earlier myth sacrificed by his father is a fair presumption. We have here the inferrible norm of an ancient God-sacrifice, Abraham s original Godhood being tolerably certain, like that of Israel. In Arab legend, Ishmael is sacrificed by his father, though apparently the sacrifice is commuted for a ram in the manner of the story in Genesis.

As a hypothesis the proposed solution must for the present stand; but the grounds for surmising a pre-Christian cult of a Jesus or Joshua may here be noted. The first is the fact that the Joshua (Jesus) of the book so named is quite certainly unhistorical, and that the narrative concerning him is a late fabrication. We can but divine from it that, having several attributes of the Sun-God, he is like Samson and Moses an ancient deity, latterly reduced to human status; and as Jewish tradition has it that he began his work of deliverance on the day fixed for the choosing of the paschal lamb, and concluded it at the Passover, it is inferrible that his name was anciently associated with the rite and the symbol, as well as with the similarly significant rite of circumcision, which is connected with the Passover in the pseudo-history of Joshua. That he, who is never mentioned by the psalmists or prophets, should not only be put on a level with Moses as an institutor of the prime ordinances of the Passover rite and circumcision, but should be credited with the miracle of staying the course of the sun and moon—a prodigy beyond any ascribed to Moses—is not to be explained save on the view that he held divine status in the previous myth. As his name was held in special reverence among the Samaritans, who preserved a late book ascribing to him many feats not given in the Jewish record, the probability is that he was an Ephraimite deity, analogous to Joseph, whose legend has such close resemblances to the myth of Tammuz-Adonis.

No less clear is the inference from the pseudo-prediction inserted in a list of priestly vetoes in the book of Exodus. It is there promised that an Angel, in or on whom is the “name” of Yahweh, shall lead Israel to triumph against the Amorites, the Hittites, and the Perizzites, and the Canaanites, the Hivites, and the Jebusites. This is the very list (lacking one) put in Joshua’s mouth as that of the conquests effected by the Lord through him, so that he is Pseudo-historically identified with the promised Angel. That personage, again, in virtue of his possession of the magical “name,” is in the Talmud identified with the mystic Metatron, who is in turn identifiable with the Logos. Thus the name Joshua = Jesus is already in the Pentateuch associated with the conceptions of Logos, Son of God, and Messiah; and it is in view of such knowledge that the pseudo-prediction is framed. Only the hypothesis that in some Palestinian quarters Joshua had the status of a deity can meet the case.

To the nature of that status we have certain clues which have never been considered in correlation, Jews and Christians alike being led by their presuppositions either to ignore or to misconceive them. One clue is, as already noted, the evidently Judaic and pre-Christian character of the Lamb-God Jesus in the Apocalypse. The slain God is there identified not only with the Logos, before the appearance of the Fourth Gospel, and with the Mithraic or Babylonian symbols of the Seven Spirits, but with the Alpha and the Omega; and the accessories are markedly Semitic and Judaistic. Thus the four-and-twenty elders play a foremost part; the twelve apostles are present only in an interpolation; and the saved are pre-eminently Jewish. Not only, in short, is the Child-God of the dragon-story, in the twelfth chapter, not the Christian Jesus: the Jesus of the whole book is pre-Christian, the book being in fact a Jewish Apocalypse slightly edited for Christian purposes. So much is now admitted by many students; and it is the failure to learn this and other lessons of the documents that still permits of wrong hypotheses to account for the Messianic doctrine in the Book of Enoch, a distinctly pre-Christian work.

But the same problem arises in connection with that crucial document, “The Teaching of the Twelve Apostles.” Not only are the first six chapters of that book wholly Judaic, without mention of any divinity save “God,” “the Lord,” “the Father,” unless “the Spirit” be taken to stand for a second deity; but even the formula of baptism in the seventh chapter, which belongs to a secondary stratum in the compilation, is not clearly Christian; and the eucharistic formula in the ninth is clearly non-Christian. It runs: “We thank thee, our Father, for the holy vine of David thy servant, which thou hast made known to us by Jesus thy servant,” an expression quite irreconcilable with the accepted Christian narrative and liturgy. Nor is there a single allusion in the entire document, whether in the late or the early portions, to the death of Jesus by crucifixion or otherwise. Thus it appears that not only was the nucleus of the document a teaching of twelve monotheistic Jewish apostles—the apostles of the High Priest to the Dispersion—but even the earlier Jesuist additions were made by Judaic Jesuists who had not the Christian doctrine of a divine sacrifice, whether or not they already had the trinitarian doctrine set forth in the baptismal formula of the seventh chapter. Thus the allusion to the “gospel of the Lord” in the eighth chapter is presumptively an interpolation, occurring as it does in a document in which hitherto “the Lord” had always meant Yahweh; and even at that, the reference is presumptively to the inferred primary form of the first gospel, which had no account of the crucifixion and resurrection—a gospel, in short, which had grown up solely by way of sayings and doings ascribed to the mythical Jesus, without the existing birth legend, and without his twelve apostles. Here again the theological critics recognise the Judaic character of the matter, but fail to draw the obvious inferences.

There remains to be considered in the same connection the fact that in the Jewish liturgy for the ecclesiastical New Year there is or was mention of Joshua (Jeschu = Jesus) as “the Prince of the Presence.” This is of course interpreted as a title signifying Joshua’s relation to Moses; but in the light of the Apocalypse it seems to have quite another significance. After the deletions effected in the pseudo-history, the matter is sufficiently obscure; but the clues left, when colligated, tell of something very different from the written word. Tentatively, we may surmise that as the Day of Atonement, which comes ten days after the New Year, is the consummation of the annual Day of Judgment, Joshua in the liturgy played very much the same part as the Judaic Jesus in the Apocalypse.

Finally, we have to note (a) the remarkable Persian tradition which makes Joshua the Son of Miriam, whose death day in the Jewish calendar is that of the beginning of his work, the tenth of Nisan, whereon was chosen the paschal lamb; and (b) the fact that according to some Jews the “Week of the Son” (circumcision and redemption of the first-born male child) was called the rite of “Jesus the Son.” Whether or not we have here the true origination of the myth which makes the Gospel Jesus the Son of Mariam, there is a fair presumption from mythological analogy that the Miriam of the Pentateuch, who dies and is buried at Kadesh, “the holy” city, is a Goddess Evemerised, and that the day of Joshua’s setting out on his fictitious march was in the original myth the day either of his birth or of some act of popular salvation wrought by him. If he were originally a variant of Tammuz, and Miriam a variant of Ishtar, if male infants were circumcised in his honour, and if he died to save men at the Passover, the details to that effect would certainly be excluded by the later Yahwists from any narrative they preserved or framed concerning him. As it is, we may at least argue for a connection between the Judaic “Jesus the Son” and the traditional “Jesus the Son of the Father.”

Beyond conjectures we cannot at present go; but the significance given to the name of Jeshua, the high-priest of the Return, in the book of Zechariah,at a time when the book of Joshua did not exist, tells of a Messianic idea so associated when Messianism was but beginning among the Jews. And as the Messianic idea seems to have come to them, as it fittingly might, during their exile, perhaps from the old Babylonian source of the myth of the returning Hammurabi—who in his own code declares himself the Saviour-Shepherd and the King of Righteousness—or from the later Mazdean doctrine that the Saviour Saoshyant, the yet unborn Son of Zarathustra, is at the end of time to raise the dead and destroy Ahriman, it may have had many divine associations such as later orthodox Judaism would sedulously obliterate.

What is specially important in this connection is the fact that the doctrine of a suffering Messiah gradually developed among the Jews, for the most part outside the canonical literature. For the doctrine that “the Christ must needs have suffered” can be scripturally supported only from passages like the fifty-third chapter of Isaiah, where our A. V. alters the past tense into the present, thus making a description of Israel’s past sufferings serve as a mystic type. Cyrus, who is called Messiah in Deutero-Isaiah, was reputed to have been crucified, but not in his Messianic capacity. The presumption then is that the doctrine was extra-canonical, and was set up by Gentile example. Even in the Book of Enoch, where the Messianic doctrine is much developed, the Messiah does not “suffer.” The first clear trace of that conception in Judaic literature appears to be in the doctrine that of the two promised Messiahs, Ben Joseph and Ben David, Ben Joseph is to be slain. Whence came that theorem it is for the present impossible to say; but it is presumptively foreign, and there are clear Gentile parallels.

An obvious precedent to begin with lay in the Greek myth of the crucified Prometheus; but on the whole the most likely pagan prototype is to be seen in the slain and resurgent Dionysos, one of whose chief names is Eleuthereos, the Liberator, who was specially signalised as the God “born again.” As the Jewish Messiah was to be primarily a “deliverer,” like the series of legendary national heroes in the book of Judges, a popular God so entitled was most likely to impress the imagination of the dispersed Jews and their proselytes. The same epithet, indeed, may well have attached to ancient deities such as Samson, who is a variant of the deliverer Herakles, and was one of the “deliverers” of the pseudo-history, as well as to the original Jesus whose myth is Evemerised in Joshua. Samson, too, like Dionysos, was “only-begotten.” But in any case a proximate motive is needed to account for the post-exilic or post-Maccabean revival of such conceptions in a cult form; and it is to be found in the prevailing religious conceptions of the surrounding Hellenistic civilisation, where, next to Zeus, the Gods most in evidence were Dionysos and Herakles, and the Son-sacrificing Kronos.

Pre-creștinul Iisus-Dumnezeu

De John M. Robertson

De la păgânii creștini [1911]

Suntem astfel pregătiți să interpretăm cruxul creat pentru comentatorii creștini prin citirea antică „Isus Barabaș” din Mat. xxvii, 16, 17. Că aceasta a fost mult timp citirea acceptată în biserica antică trebuie adunată de la Origen; iar problema a fost întotdeauna considerată nedumerită. Dacă doctorul Frazer l-ar fi remarcat, poate ar fi văzut cauza să caute mai adânc pentru soluția sa a problemei numelui simplu Barabaș în povestea Evangheliei și în Philo. Inferența firească din povestea lui Barabaș este că era obișnuit să le dai oamenilor despre vremea Paștelui un prizonier, care a fost făcut să joace un rol într-un rit, sub numele de Barabaș, „Fiul Tatălui”; iar lectura „Iisus Barabaș” sugerează că numele complet al purtătorului părții l-a inclus pe cel al lui „Isus” - un detaliu foarte probabil să fie suprimat de copiști ca eroare. Nu este, așadar, prezumția corectă: faptul că păstrarea numelui „Iisus Barabaș” spune despre asocierea comună a acestor nume într-un rit atât de mare, care trebuie să stea la baza mitului Evangheliei - că, pe scurt, un „Iisus Fiul Tatălui ”era o figură dintr-un vechi ritual semitic de sacrificiu înainte de era creștină? Forma siriană a numelui, Yeschu, seamănă îndeaproape cu numele ebraic Yishak, pe care îl citim Isaac; și faptul că Isaac a fost în mitul anterior sacrificat de tatăl său este o prezumție corectă. Avem aici norma inferioară a unui sacrificiu vechi de Dumnezeu, Dumnezeirea originală a lui Avraam fiind sigură, ca cea a Israelului. În legenda arabă, Ismael este sacrificat de tatăl său, deși aparent sacrificiul este comutat pentru un berbec în modul poveștii din Geneză. că păstrarea numelui „Iisus Barabaș” spune despre asocierea comună a acestor nume într-un rit care trebuie să fie susținut de mitul Evangheliei - că, pe scurt, un „Iisus Fiul Tatălui” a fost o figură în un vechi ritual semitic de sacrificiu înainte de era creștină? Forma siriană a numelui, Yeschu, seamănă îndeaproape cu numele ebraic Yishak, pe care îl citim Isaac; și faptul că Isaac a fost în mitul anterior sacrificat de tatăl său este o prezumție corectă. Avem aici norma inferioară a unui sacrificiu vechi de Dumnezeu, Dumnezeirea originală a lui Avraam fiind sigură, ca cea a Israelului. În legenda arabă, Ismael este sacrificat de tatăl său, deși aparent sacrificiul este comutat pentru un berbec în modul poveștii din Geneză. că păstrarea numelui „Iisus Barabaș” spune despre asocierea comună a acestor nume într-un rit care trebuie să fie susținut de mitul Evangheliei - că, pe scurt, un „Iisus Fiul Tatălui” a fost o figură în un vechi ritual semitic de sacrificiu înainte de era creștină? Forma siriană a numelui, Yeschu, seamănă îndeaproape cu numele ebraic Yishak, pe care îl citim Isaac; și faptul că Isaac a fost în mitul anterior sacrificat de tatăl său este o prezumție corectă. Avem aici norma inferioară a unui sacrificiu vechi de Dumnezeu, Dumnezeirea originală a lui Avraam fiind sigură, ca cea a Israelului. În legenda arabă, Ismael este sacrificat de tatăl său, deși aparent sacrificiul este comutat pentru un berbec în modul poveștii din Geneză.

Ca ipoteză, soluția propusă trebuie să fie prezentă; dar aici pot fi menționate motivele pentru a surprinde un cult precreștin al unui Isus sau al lui Iosua. Primul este faptul că Iosua (Iisus) din cartea așa numită este cu siguranță istoric și că narațiunea despre el este o fabricare târzie. Nu putem decât să divinizăm că, având mai multe atribute ale Soarelui-Dumnezeu, este ca Samson și Moise o zeitate străveche, în cele din urmă redusă la statutul uman; și cum tradiția evreiască a spus că și-a început lucrarea de izbăvire în ziua fixată pentru alegerea mielului pascal și a încheiat-o la Paște, este inferibil ca numele său să fie asociat în trecut cu ritul și simbolul. ca și în cazul ritului de circumcizie la fel de semnificativ, care este conectat cu Paștele în pseudo-istoria lui Iosua. Că el, care nu este menționat niciodată de psalmiști sau profeți, nu trebuie doar pus la nivel cu Moise ca institutor al primelor rânduieli ale ritului și al tăierii de Paști, dar ar trebui creditat cu miracolul de a rămâne cursul soarelui și lunii. - Un minunat dincolo de orice atribuit lui Moise - nu trebuie explicat decât dacă consideră că el deținea statutul divin în mitul precedent. Întrucât numele său era păstrat într-o reverență deosebită în rândul samaritenilor, care au păstrat o carte târzie care îi atribuie multe fapte care nu erau date în evidența evreiască, probabilitatea este ca el să fie o zeitate efraimită, analogă lui Iosif, a cărei legendă are asemănări atât de strânse cu mitul lui Tammuz-Adonis. dar ar trebui să i se recunoască miracolul de a rămâne pe parcursul soarelui și lunii - un prodigiu dincolo de orice atribuit lui Moise - nu trebuie explicat, cu excepția faptului că el deținea statutul divin în mitul precedent. Întrucât numele său era păstrat într-o reverență deosebită în rândul samaritenilor, care au păstrat o carte târzie care îi atribuie multe fapte care nu erau date în evidența evreiască, probabilitatea este ca el să fie o zeitate efraimită, analogă lui Iosif, a cărei legendă are asemănări atât de strânse cu mitul lui Tammuz-Adonis. dar ar trebui să i se recunoască miracolul de a rămâne pe parcursul soarelui și lunii - un prodigiu dincolo de orice atribuit lui Moise - nu trebuie explicat, cu excepția faptului că el deținea statutul divin în mitul precedent. Întrucât numele său era păstrat într-o reverență deosebită în rândul samaritenilor, care au păstrat o carte târzie care îi atribuie multe fapte care nu erau date în evidența evreiască, probabilitatea este ca el să fie o zeitate efraimită, analogă lui Iosif, a cărei legendă are asemănări atât de strânse cu mitul lui Tammuz-Adonis.

Nu mai puțin clară este inserată insemnarea din pseudo-predicție într-o listă de vetoi preoți din cartea Exodului. S-a promis că un Înger, în sau pe care este „numele” Domnului, va conduce Israelul să triumfe împotriva amoriților, hitilor și a perizitiților și a canaaniților, a hiviților și a iebusiților. Aceasta este însăși lista (lipsită de una) pusă în gura lui Iosua ca cea a cuceririlor efectuate de Domnul prin el, astfel încât să fie identificat Pseudo-istoric cu Îngerul promis. Acest personaj, din nou, în virtutea deținerii sale de „nume” magic, se află în Talmud identificat cu Metatronul mistic, care este la rândul său identificabil cu Logosul. Astfel, numele Iosua = Isus este deja în Pentateuh asociat cu concepțiile despre Logos, Fiul lui Dumnezeu și Mesia; și se consideră că astfel de cunoștințe sunt încadrate pseudo-predicția. Doar ipoteza conform căreia, în unele cartiere palestiniene, Iosua avea statutul unei zeități poate întâmpina cazul.

În ceea ce privește natura acestui statut, avem anumite indicii care nu au fost niciodată luate în considerare în corelație, evreii și creștinii deopotrivă fiind conduși de presupunerile lor, fie pentru a-i ignora, fie pentru a-i convinge greșit. După cum sa menționat deja, un singur indiciu este caracterul evreiesc și pre-creștin al Mielului-Dumnezeu Iisus în Apocalipsă. Dumnezeul ucis este acolo identificat nu numai cu Logosul, înainte de apariția celei de-a patra Evanghelii și cu simbolurile mitraice sau babiloniene ale celor șapte spirite, dar cu Alfa și Omega; iar accesoriile sunt marcant semitice și iudaice. Astfel, cei patru și douăzeci de bătrâni joacă un rol principal; cei doisprezece apostoli sunt prezenți doar într-o interpolare; iar cei mântuiți sunt preeminent evrei. Nu numai, pe scurt, este copilul-Dumnezeul poveștii dragonilor, în cel de-al doisprezecelea capitol, nu creștinul Iisus: Iisus al întregii cărți este pre-creștin, cartea fiind de fapt o Apocalipsa evreiască ușor editată pentru creștin scopuri. Mulți sunt acum admiși de mulți studenți; și eșecul de a învăța această și alte lecții ale documentelor care încă mai permit ipoteze greșite să dea socoteală doctrinei mesianice din Cartea lui Enoh, o lucrare distinctă pre-creștină.

Dar aceeași problemă apare în legătură cu acel document crucial, „Învățarea celor doisprezece apostoli.” Nu numai că primele șase capitole ale acestei cărți sunt în întregime iudaice, fără a menționa vreo divinitate, cu excepția lui „Dumnezeu”, „Domnul”, „ Tatăl ”, dacă„ Duhul ”nu poate fi luat pentru o a doua zeitate; dar chiar și formula botezului din capitolul al șaptelea, care aparține unui strat secundar în compilație, nu este clar creștină; iar formula euharistică din al nouălea este în mod clar necreștină. Se rulează: „Vă mulțumim, părinte, pentru vița sfântă a lui David, slujitorul vostru, pe care ne-ați făcut-o cunoscută de Iisus slujitorul vostru”, o expresie destul de ireconciliabilă cu narațiunea și liturghia creștină acceptate. De asemenea, nu există o singură aluzie în întregul document, indiferent dacă este vorba de portiunile târzii sau de început; la moartea lui Isus prin răstignire sau altfel. Astfel, se pare că nu numai nucleul documentului a fost o învățătură de douăsprezece monoteisteApostoli evrei - apostolii Înaltului Preot la Dispersiune - dar chiar și adăugările iezuiste anterioare au fost făcute de iezuiști iudaici care nu aveau doctrina creștină a unui sacrificiu divin, indiferent dacă aveau sau nu doctrina trinitară prevăzută în formula de botez din capitolul al șaptelea. Astfel, aluzia la „Evanghelia Domnului” din capitolul al optulea este, probabil, o interpolare, care se întâmplă așa cum se întâmplă într-un document în care până atunci „Domnul” a însemnat întotdeauna Domnul; și chiar în acest sens, referința este, probabil, la forma primară inferioară a primei Evanghelii, care nu ținea cont de răstignirea și învierea - pe scurt, o Evanghelie, care a crescut doar prin ziceri și fapte atribuite miticului Isus, fără legenda nașterii existente și fără a luidoisprezece apostoli. Aici, din nou, criticii teologici recunosc caracterul iudaic al materiei, dar nu reușesc să atragă inferențele evidente.

Rămâne de luat în considerare în aceeași legătură faptul că în liturghia evreiască pentru Anul Nou ecleziastic există sau a fost menționată despre Iosua ( Jeschu = Isus) ca „Prințul prezenței.” Acesta este, desigur, interpretat ca un titlu semnifica relația lui Iosua cu Moise; dar în lumina Apocalipsei pare să aibă o altă semnificație. După ștergerea efectuată în pseudo-istorie, problema este suficient de obscură; dar indiciile rămase, când sunt coligate, spun despre ceva foarte diferit de cuvântul scris. Tentativ, putem presupune că întrucât Ziua ispășirii, care vine la zece zile după Anul Nou, este consumarea Zilei anuale a Judecății, Iosua în liturghie a jucat foarte mult același rol ca Iisus Iudaic în Apocalipsă.

În sfârșit, trebuie să remarcăm ( a ) remarcabila tradiție persană care îl face pe Iosua, Fiul lui Miriam, a cărui zi a morții în calendarul evreiesc este cea a începutului lucrării sale, a zecea din Nisan, unde a fost ales mielul pascal; și ( b) faptul că, după unii evrei, „Săptămâna Fiului” (circumcizia și mântuirea primului născut) a fost numit ritul „Isus Fiul”. Indiferent dacă avem sau nu aici adevărata origine a mitului ceea ce face ca Evanghelia să fie Iisus Fiul lui Mariam, există o prezumție corectă din analogia mitologică potrivit căreia Miriam a Pentateuhului, care moare și este înmormântat la Kadesh, orașul „sfânt”, este o Zeiță Evemerizată și că ziua lui Iosua care a pornit în marșul său fictiv a fost în mitul inițial, fie în ziua nașterii sale, fie a unui act de mântuire populară făcut de el. Dacă a fost inițial o variantă a lui Tammuz, iar Miriam o variantă a lui Ishtar, dacă pruncii bărbați au fost circumciși în onoarea lui și dacă a muritpentru a salva oamenii la Paște, detaliile în acest sens ar fi cu siguranță excluse de Yahwei de mai târziu din orice narațiune pe care au păstrat-o sau încadrat-o în legătură cu el. Așa cum este, putem cel puțin să ne certăm pentru o legătură între „Iisus Fiul” iudaic și tradiționalul „Isus Fiul Tatălui”.

Dincolo de conjecturi, nu putem în prezent merge dar semnificația dată numelui lui Ieșua, marele preot al Întoarcerii, în cartea lui Zaharia, într-un moment în care cartea lui Iosua nu a existat, spune despre o idee mesianică atât de asociată când mesianismul a început, dar a început printre evrei. Și cum ideea mesianică pare să fi ajuns la ei, așa cum se cuvine, în timpul exilului lor, poate din vechea sursă babiloniană a mitului întoarcerii Hammurabi - care în propriul său cod se declară Mântuitorul-Păstor și Regele din Dreptatea - sau din doctrina Mazdeană de mai târziu că Mântuitorul Saoshyant, Fiul încă nenăscut al lui Zarathustra, este la sfârșitul timpului pentru a ridica morții și a distruge Ahriman, este posibil să fi avut multe asociații divine, cum ar fi iudaismul ortodox ulterior s-ar îndepărta sedulant.

Ceea ce este deosebit de important în această legătură este faptul că doctrina unei suferințeMesia s-a dezvoltat treptat printre evrei, în cea mai mare parte în afara literaturii canonice. Căci doctrina potrivit căreia „Hristos trebuie să fi avut de suferit” poate fi susținută scriptic doar din pasaje precum cea de-a cincizeci și treia capitole a lui Isaia, unde AV-ul nostru modifică trecutul în prezent, făcând astfel o descriere a suferințelor trecute ale lui Israel să servească drept un de tip mistic. Cyrus, care este numit Mesia în Deutero-Isaia, avea reputația că a fost răstignit, dar nu în calitatea lui mesianică. Presupunerea este atunci că doctrina era extra-canonică și a fost instituită prin exemplul neamului. Chiar și în Cartea lui Enoh, unde doctrina mesianică este mult dezvoltată, Mesia nu „suferă”. Prima urmă clară a acestei concepții în literatura iudaică pare să fie în doctrina aceea a celor doia promis Mesia, Ben Iosif și Ben David, Ben Iosif va fi ucis. De unde a venit acea teoremă, este imposibil de spus în prezent; dar este prezumtiv străin și există paralele clare dintre neamuri.

Un precedent evident care să înceapă cu lacerea în mitul grec al Prometheiului răstignit; dar, în general, cel mai probabil prototip păgân este să fie văzut la Dionysos ucis și înviat, unul dintre numele cărora este Eleuthereos, Eliberatorul, care a fost semnalat în mod special ca Dumnezeu „s-a născut din nou.” Întrucât Mesia evreiască urma să fie în primul rând un „izbăvitor”, precum seria eroilor legendari naționali din cartea Judecătorilor, un Dumnezeu popular, atât de intitulat, era cel mai probabil. pentru a impresiona imaginația evreilor dispersați și a prozelitelor lor. Același epitet, într-adevăr, s-ar putea să se fi atașat de zeități antice precum Samson, care este o variantă a izbăvitorului Herakles, și a fost unul dintre „izbăvitorii” pseudo-istoriei, precum și la Isus original al cărui mit este Evemerised în Iosua. Samson, de asemenea, la fel ca Dionysos, a fost „doar născut”. Dar, în orice caz, este nevoie de un motiv apropiat pentru a ține cont de renașterea post-exilică sau post-maccabeană a unor astfel de concepții într-o formă cultă; și se regăsește în concepțiile religioase predominante ale civilizației eleniste înconjurătoare,