PUTIN: ÎN RAI SAU ÎN IAD?

De când cu criza ucraineană , anexarea Crimeei, proiectul Novorossia şi secesiunea Donbassului, Vladimir Putin este mai temut şi, în acelaşi timp, mai iubit ca oricând (dovadă şi sondajele de opinie care-l dau constant, peste tot, Omul zilei). Iar întrebarea momentului, care şi ea stăruie de câţiva ani, de-a dreptul sâcâitor, este: Ce e oare în mintea lui Putin? O întrebare şi naivă, şi îndreptăţită, preocupantă, incitantă, alarmistă sau prevăzătoare. Întrebare care a ajuns să fie şi titlu de carte. La începutul lui 2015, doctorul în filosofie Michel Eltchaninoff a publicat la Paris cartea “În capul lui Vladimir Putin”, în care acest “specialist în fenomenologia şi gândirea rusă”, cum îl recomandă un recenzent francez, ambiţionează să prezinte doctrina politică şi modul de acţiune ale liderului de la Kremlin. Investigaţia autorului este de tip de-a dreptul detectivist, regăseşti aici stilul Sherlock Holmes, stilurile lui Miss Marple, Colombo şi ale tuturor ucenicilor lor din serialele poliţiste americane de azi. Dar concluziile cercetării sale ştiinţifice (totuşi) pot fi riguros sintetizate. Aşadar:

În mintea lui Putin se concentrează parcă întreaga moştenire ideatică a poporului rus: educaţia sovietică, conştiinţa unui destin specific, nostalgia celei de “a treia Rome”, visul euroasianist al emigranţilor albi, grandoarea stalinismului, impactul revoluţiei conservatoare şi al national-bolsevismului anilor 1990. Între autorii-calauză ai liderului rus sunt identificaţi Dostoievski, Berdiaev, Leontiev, Gumiliov, Ivan Ilin, dar şi Evola, Spengler, Schmitt. Dintre intelectualii de astăzi ai Rusiei, Putin îi simte aproape pe ultraconservatorul Vladimir Iakunin (până mai ieri preşedintele societăţii căilor ferate ruse), pe celebrul cineast Nikita Mihalkov şi pe influentul şi misteriosul părinte Tihon Sevkunov. Pe undeva apare, în acest anturaj, şi teoreticianul “sulfuros” al eurasianismului Aleksandr Dughin, căruia în România i s-a atribuit o aură mai mult decât îndoielnică, de pretins mentor al lui Putin. Eltchaninoff explică sec: “E prea extremist pentru ca Putin să rişte să-l aibă aproape”. De altfel, crede a şti autorul cărţii, după ce, din 2013, linia de acţiune a liderului rus a luat o întorsătură antioccidentală, de la începutul lui 2014 Putin obişnuieşte să decidă singur sau într-un grup foarte restrâns. 

Nu s-ar putea spune că Putin este un intelectual prin excelenţă, se susţine în carte, căci el optează mai degrabă pentru sporturi, cu predilecţie pentru cele individuale, de forţă. Iar dacă citeşte, citeşte mai degrabă istorie, nu beletristică. Autorul cărţii narează un fapt care a trecut cam neobservat, dar e de reţinut: la începutul lui 2014, demnitarii de la Moscova şi guvernatorii de provincii s-au trezit cu un cadou mai puţin obişnuit din partea Kremlinului: câte un set de cărţi ale unor filosofi ruşi din secolele XIX şi XX. Ni-i putem imagina scena parca din Gogol cu onorabilii cadorisiti,  bătându-şi capul noaptea cu blestematele texte recomandate ca lectură mai mult decât obligatorie de însuşi liderul lor suprem, glumeşte autorul cărţii. 

Mesajul acestor cărţi este însă cât se poate de important, scrie exegetul lui Putin, căci ele pot da o idee despre genul de lider care decide astăzi la Kremlin. “Putin, remarcă autorul cărţii, este un urmaş al sovietismului, a trăit primii 40 de ani de viaţă în URSS. Este puternic impregnat de valori ca patriotismul, militarismul, complexul de superioritate propriu marii puteri (…). Se pare însă că nu a crezut niciodată în modelul comunist al economiei etatizate sau al societăţii fără clase. Dar n-a vrut să reabiliteze sovietismul, ci să reconcilieze moştenirea ţaristă şi cea comunistă sub semnul voinţei imperiale”. Este adeptul democraţiei aspre şi al “entuziasmului disciplinat” (nu aduce oare a formulare Orwell?). Discursul liderului este conservator, dar şi modernizator. Iar în competiţia istorică cu Rusia post-comunistă, Occidentul va pierde partida. Căci Occidentul, se dezlănţuie devastator în acuze preşedintele Federaţiei Ruse, “refuză principiile etice şi identitatea tradiţională: naţională, culturală, religioasă şi chiar sexuală. Duce o politică ce pune pe acelaşi plan familia cu mulţi copii şi parteneriatul de acelaşi sex, credinţa în Dumnezeu şi credinţa în Satana. Excesul de corectitudine politică duce până la posibilitatea legalizării unui partid ce are ca scop propaganda pedofilă. În multe ţări europene, oamenilor le e ruşine şi se tem să vorbească de apartenenţa lor religioasă. Ceea ce nu va întârzia să ducă la o criză demografică şi morală”. O asemenea diatribă, oricât de corozivă poate ea părea, nu poate să nu-şi afle adepţi, inclusiv în lumea euroatlantică, şi nu numai în zona de extremă dreaptă. Unei asemenea perspective catastrofale i se contrapune proiectul unei societăţi cu “o concepţie morală fondată pe valorile creştine, cultura clasică şi livrescă, patriotism, militarism şi respectul ierarhiei”. Cu asemenea declaraţii are Putin 85 la sută popularitate la ruşi şi mereu titluri de Omul anului în Occident.

Doctrina şi practica preşedintelui Vladimir Putin, va rezuma autorul cărţii într-un interviu ulterior apariţiei editoriale, au drept coordonate fundamentale nostalgia Uniunii Sovietice, Lumea rusă (care cuprinde şi ruşii şi rusofonii dinafară graniţelor), ortodoxia, proiectul eurasiatic şi panslavismul.

După toate cele expuse aici, şi câte mai sunt în carte, am putea susţine oare că ne e mai clar ce e în mintea lui Putin şi mai ales ce are el de gând să facă în lumea zbuciumată în care trăim? Îi ştim mai bine biografia, lecturile, apropiaţii, concepţiile, acţiunile, dar cât ne ajută toate acestea la cunoaşterea complexului personaj? Cineva remarca odată, a propos şi de proverbialele aproximări meteo, că oricât de multe ai şti despre două echipe de fotbal – de la anul înfiinţării lor şi până la numărul de încălţăminte şi culoarea şosetelor jucătorilor, nu vei putea ghici scorul . Să fie aşa şi în politică? Să fie, adică, prea puţin utilă cartea lui Eltchaninoff? Unul dintre cronicarii cărţii, Arnaud Florac, scria: “Dacă există o surpriză de proporţii la lectura acestei cărţi scurte, dar totuşi complete şi strălucite, ea este neputinţa autorului, cu toată cultura sa enciclopedică, traducerile sale inedite şi referinţele sale foarte solide, să-l convingă pe cititor de răutatea funciară a stăpânului de la Kremlin. Eltchaninoff face o radioscopie foarte completă a moştenirilor, influenţelor, orizonturilor, voinţei lui Putin, cartografiază minuţios anturajul său, dar nu reuşeşte chiar când înnegreşte tabloul, să facă antipatic un om a cărui vina principală ar putea fi independenţa de spirit.” În treacăt fie spus, “păcate” mai mult sau mai puţin vinovate are destule şi liderul de la Kremlin, dar nu suntem încă la Judecata de Apoi. Până una-alta, ne rămâne să ne întrebăm ca reporterul Caracudi: oare ce gândeşte Suveranul?