Istoria antisemită a României, spusă cu umor prin povestea unei evreice deportate

„Se confirma că trei lucruri rămâneau sacre pentru militarul român: Dumnezeu, Patria și Fututul – nu neapărat în această ordine. Mareșalul, cu tot regretul, venea pe locul patru.”

Ion Antonescu – mareșal, prim-ministru, Conducător al Statului, dușman neîmpăcat al bolșevicilor, erou al neamului, ctitor de biserici etc., etc., etc. – stă pe budă. Chinuit de constipație. Ca să treacă timpul, citește raportul unui spion. Documentul îl enervează, o enervare care se adaugă la cea produsă de constipație. Se-nroșește. Părăsește, agitat, buda. E lovit de inspirație. Scrie o maximă, destinată unei viitoare cărți care să-i păstreze, pentru posteritate, gândurile. Maxima i se pare bună, iar intestinele murmură aprobator și se deblochează. Fuge înapoi la budă. Gata, a scăpat de constipație. Mareșalul e fericit.



Scena asta apare în ultimul roman de ficțiune al lui Cătălin Mihuleac, Deborah, publicat luna asta la Humanitas. Antonescu nu este singurul personaj istoric din carte. O să dai peste figuri care au ocupat poziții-cheie în statul român, ca fostul lider comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej sau guvernatorul Transnistriei, Gheorghe Alexianu, condamnat pentru crime de război și crime împotriva umanității și executat alături de Antonescu, în 1946, dar și peste personaje uitate astăzi, ca elevul evreu David Fallik (sau Falik) și ucigașul său, Nicolae Totu, un legionar care ulterior a luptat și în Spania și a sfârșit prin a fi ucis din ordinul lui Carol al II-lea.

Aceștia și mulți alții apar de-a lungul unui interval de peste 90 de ani, cu accentul pus pe primii 20, care coincid cu una dintre cele mai tragice și mai rușinoase perioade din istoria României: cea a exploziei antisemitismului din perioada interbelică, care a culminat cu participarea la Holocaust și crimele atroce din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Mihuleac a mai scris pe această temă, inclusiv în romanul său anterior, America de peste pogrom, a cărei traducere în germană, Oxenberg&Bernstein, a făcut ceva vâlvă și a fost bine primită afară. În Deborah, autorul își urmărește personajele până în Transnistria, unde Antonescu a deportat, în condiții îngrozitoare, sute de mii de evrei, mulți dintre care nu s-au mai întors niciodată.
Mihuleac reușește să-ți prezinte această istorie tragică într-o notă comică, fără a o duce, însă, în derizoriu. Tratează cu umor atât victimele, cât și pe ceilalți (călăi și complici), cu rezultate diferite. Față de victime te face să simți, cumva, un fel de duioșie, cam ce a reușit să facă și Radu Mihăileanu în Trenul vieții. Pe ceilalți reușește să îi ridiculizeze, prezentându-i ca pe niște ticăloși caricaturali.



Personajul principal, Deborah, este o frumusețe roșcată și pistruiată. Mihuleac ne-o descrie prin pasaje de genul „nervozitatea gleznei, rozul călcâiului, tangoul ligamentelor de la genunchi, fundul ca o pară, dar mult mai hrănitor”, „colegă în recolta anului 1926 cu Marilyn Monroe, dar la distanță de un ocean și trei mentalități”. Cartea e presărată de scene cu sex, pe care Deborah îl face din varii motive: din plăcere, ca să supraviețuiască, pentru a-i putea ajuta pe alții, din milă sau ca să uite. Nu te gândi la acrobații de Pornhub, pentru că nu le vei găsi. Vei da, însă, peste erotism, tratat cu același umor ca și restul situațiilor din carte și împletit, uneori, chiar și cu moartea – sau, cum zice chiar autorul, Eros și Thanatos.
Și pentru că tot am început cu Antonescu, o îți las plăcerea de a citi singur pasajul cu pricina.
Ai însă nevoie de o mică introducere a scenei: un chef de pomină prilejuit de lansarea, la Odessa, a cărții Românii din Transnistria, scrisă la ordinele mareșalului Antonescu. Civilizatorii Transnistriei, în frunte cu guvernatorul Gheorghe Alexianu, au uitat destul de repede de motivul pentru care se adunaseră, mai ales că, pentru a marca evenimentul, fusese adus să cânte Zavaidoc, însoțit de un ansamblu de dansatoare care „nu puneau preț pe lenjeria intimă”. Ne găsim, acum, pe la finalul petrecerii:

COPERTA CĂRȚII
„Petrecerea nu s-a spart înainte de patru dimineața, deși ofițerii mai dispăreau însoțiți de dansatoare, pentru a reveni cu expresia de după a bărbaților. Se confirma că trei lucruri rămâneau sacre pentru militarul român: Dumnezeu, Patria și Fututul – nu neapărat în această ordine. Mareșalul, cu tot regretul, venea pe locul patru.
Dintre fete, mai cu seamă una Rodica avea căutare, cei doi colonei pupăcioși de la debutul petrecerii fiind la un pas să și-o adjudece prin duel. În privința graiului, Rodica prefera chicotelile, însă avea ca purtători de cuvânt sânii bârzoieți, care evocau insule cu nisip ca spuma de cappuccino, unde ți-ai fi dorit să naufragiezi cu ei, pentru o ședere de două mii de ani.



Dacă sala ar fi fost supusă unui interviu fulger, nimeni nu și-ar mai fi amintit scopul inițial al adunării – lansarea cărții Românii din Transnistria. Multe exemplare – cu sau fără autograf –, zăceau stivuite ca țiglele, îmbibate cu vin și grăsime de friptură ori sarma; altele mai ghinioniste luaseră contact cu podeaua și implicit cu cizmele invitaților.
Tot pe la ora patru, s-a-ntâmplat ceva la care nici Ăl de Sus nu se aștepta: de undeva, a răzbătut un huruit care-a zgâlțâit atmosfera, a stins lumina și a izbit farfurii de pahare. Descheiat la prohab, Alexianu a luat poziție de drepți, în timp ce un colonel pupăcios își căuta pistoletul în platoul cu friptură de miel. Ce se întâmpla? Îi ataca un convoi de tancuri, sau era vorba de un raid aerian?
Repede s-au dumirit că zgomotul nu venea de afară, ci chiar de acolo, din sala de festivități. Mai precis, din stiva de cărți, unde personajele cărții lansate – Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Petru Rareș ori Alexandru Sturza – sforăiau de răzuiau varul de pe pereți. Era clar că amestecul de țuică, vin și patriotism – scurs pe paginile care le consemnau glorioasele fapte – îi îmbibase până la comă alcoolică. Dormeau cu gura căscată, mânjiți de toate alea, cu spadele înfipte în cârnați și cu aurul coroanelor în sos.
Nici exemplarul legat în piele, care purta dedicația pentru Mareșal, nu cunoscuse o soartă mai răsărită. O felie mozaicată de salam stătea ca semnul de carte între paginile 120 și 121, marcând începutul Capitolului al IX-lea, intitulat Viața românească în Transnistria.



Abia soldatul care a șters dimineață urmele dezastrului s-a dovedit pasionat de lectură. Înghițind cu apetit metodic semnul de carte – nu înainte de a-l trece prin sfântul muștar rămas pe plușul unui scaun –, a-nceput să mestece și să citească despre românii care-au fost mereu elementul civilizator între Nistru și Bug.
Să luăm de pildă localitatea Moghilev – zisă și Moghilău –, înființată în memoria domnului Ieremia Movilă și aflată sub autoritatea tronului Moldovei, care scotea din ea parale frumoase.
Și cum să nu scoată, când jidovii animau iarmarocul frecventat de înalte fețe negustorești din Dorohoi, Botoșani ori Huși? Se găseau acolo pielicele brumării pentru căciula, fără de care un dandy moldovean nu era un dandy întreg, și se târguia vin de Odobești, cu sloganul „Muierea care îl gustă / Se trezește fără fustă“. Din această publicitate gustaseră și cazacii, care se confruntau cu un număr copleșitor de acuzații de viol, după ce goleau butoaie cu vin de Odobești. E drept, ca să nu le sfâșie cazacii hainele, muierile și le scoteau adesea din proprie inițiativă…
Lectura era hrănitoare din toate punctele de vedere. În timp ce soldatul gusta o nouă felie de salam, ițită dintr-un alt exemplar al cărții, află că la intrarea în Moghilev, peste Nistru, un vameș încasa taxa de trecere, vărsată apoi tot domnului Moldovei. Târgul avea guvernator – numit de domnie –, iar boierii moldoveni dețineau mori plutitoare și terenuri agricole, de-o parte și de alta a râului.



— Ce viață era la Moghilev! – oftă soldatul flămând de învățătură.
Din feliile de salam devenite semne de carte, rămăseseră doar foițele transparente de intestin. Neîndurându-se să le lase, soldatul le roase și pe ele.
Salamul era de cal. Caii, săracii, duceau greul războiului.
Din lansarea lucrării Românii din Transnistria ar fi rămas amintiri pitorești, dacă în sală nu s-ar fi strecurat și-un drac de spion german. Raportul acestuia a ajuns – via amiralul Canaris – la Hitler, care i l-a trimis Mareșalului, însoțit de scuze leșinate despre ingerința sa în treburile interne ale României. Desigur, Fϋhrerul i-ar fi pedepsit drastic pe cei care violaseră intimitatea țării conduse de prietenul Johann, dacă nu ar fi fost în discuție scopul comun – victoria cruciadei împotriva iudeo-bolșevismului.

Mareșalul a parcurs raportul pe colacul toaletei, unde citea dimineața revista presei, primită de la Ministerul Propagandei. Știrile erau bune pentru tranzit, și de multe ori sintagme ca „victorie finală“, „comisari sovietici“, „epurare etnică“ puteau fi zărite în produsul organic pe care îl elimina. Ca la toți marii bărbați ai Istoriei, tubul digestiv îi funcționa și ca tipografie.
De data asta, se vedea blocat în constipație. Citea, recitea și simțea în intestin explozia unei grenade pentru fiecare pagină a raportului întocmit de spionul german. Cum de se petrecuseră toate, sub nasul lui Alexianu?



Mai întâi, în orchestra lui Zavaidoc fusese strecurat un evreu bucovinean deportat, scos din ghetoul de la Șargorod. Spionul îl descoperise, intrigat fiind de instrumentul acestuia: un soi de cobză, care bodogănea ca un contrabas. Și-a dat seama că doar un evreu era capabil de-acest tertip, care-i simplifica munca; că una era să mânuiești jucărica aia, și alta un contrabas, greu ca soacra ridicată de la morgă. În plus – la jidovi, acest „în plus“ e obligatoriu – contrabasul nu încăpea în bagaje, când instrumentistul era deportat sau fugărit pe la câte un pogrom educativ.
Mațele Mareșalului scoteau sunete de cobză bas. Îl înțelegea pe Zavaidoc: sigur i se betegise titularul pe instrument și, înghesuit de timp, apelase la forța locală de muncă. Dar ce te faci că dansatoarele fuseseră toate evreice?! Ce blasfemie! El lupta împotriva hidrei iudaice, iar inconștienții ăștia se prindeau în horă cu jidovcuțe îmbrăcate în portul nostru popular!
Unde mai pui că militarii și civilii nu se sfiiseră să suie cu ele în cameră, spurcând sperma națională, care ne asigura continuitatea pe glia străbună! Presupunând că s-ar naște copii – deși, dacă va fi cazul, le va chiureta cu baioneta pe gravide – ce nume ar purta ei? Ițic Decebalovici? Ștrul Traianstein?
Pe Alexianu îl știa de fustangiu și-l avertizase să-și priponească viața sexuală de stâlpul amantei oficiale, aviatoarea Irina Burnaia. Dar, la Diaconescu nu se așteptase. Raportul spionului afirma că profesorul îi oferise un exemplar al cărții cu autograf unui anume Mișa, prieten al fetei cu care se desfătase. Din cauza orgoliului de autor, o clipă nu s-a întrebat ce ocupațiune avea acel Mișa.



Ne-o spunea tot raportul: Mișa conducea o brigadă de partizani, care arunca în aer linii ferate secundare și tăia gâturi de ostași români, secundare și ele. Iaca dedicația: „Pentru Mișa, urându-i succes în activitate!“
Pe Mișa îl chema, de fapt, Moshe, și era evreu. Cum să-i ureze „succes în activitate“? Dedicația era înaltă trădare, făptașul merita judecata Curții Marțiale și plutonul de execuție.
Dar cum să-l execuți pe-un autor, pe a cărui carte patriotică cerneala nici nu se uscase? Cum ar judeca Istoria, peste ani, o asemenea faptă?
Și asta ce mai era? Raportul avea un final de operă bufă, dar Mareșalul îl găsea atât de tragic, încât simțea că-și va da duhul pe colacul WC-ului. Cică în cursul desfrâului, dispăruseră uniforme și cizme aparținând ofițerilor, furate probabil de putoriștile dansatoare, pentru a le pasa partizanilor cu care concubinau. Pentru ca paguba să nu fie observată, alte uniforme și cizme fuseseră comandate spre confecționare unor croitori și cizmari jidani, aleși dintre deportații din Câmpulung, Dorohoi și Gura Humorului. Cu acordul șefilor de lagăre, aceștia lucraseră în discreția cea mai mută.
Constipația Mareșalului îl făcea roșu turbat ca o cotarlă, că nu din senin era poreclit „Câinele roșu“. Renunță la eliminarea produsului fiziologic, se ridică de pe toaletă și, balonat ca o minge de rugby, prinse a se sălta prin biroul plin de hărți.
Optase pentru migrațiunea forțată a evreilor basarabeni și bucovineni în Transnistria – urmând a-i preda nemților la Bug, conform „Convenției de la Tighina“ din 30 august 1941 – pentru ca românii să se descătușeze etnic. O spusese clar, în ședința Consiliului de Miniștri din 6 octombrie 1941:



— Dacă nu profităm de situația care se prezintă azi pe plan internațional pentru a ne purifica neamul, scăpăm ultima ocazie pe care Istoria ne-o pune la dispoziție.
Iar tâmpiții ăștia ce făceau? Refoloseau jidanii la bucată sau cu toptanul, pentru mișmașuri legate de croitorie, muzică și fofoloance. Asta înțelegeau ei din misiunea sacră ce le fusese încredințată. Și-apoi, veneau nemții să-i bată obrazul.
De ce nu-l informaseră serviciile secrete românești despre toate porcăriile? Unde erau structurile inteligente, cu rețele de informatori care-ar trebui să le știe partizanilor și alunița de pe sculă? Funcționau în total patru Birouri Statistice Militare… Ce ocupațiune aveau ele? Ia să ceară să fie luate la scărmănat.
Dar cui să-i ceară, când era înconjurat de tapiri în călduri, de-i venea cu mâna lui să-i jugănească? Excepție făcea colonelul Palade – șeful BSM-ului Iași –, singurul care merita încredere.
Se opri deasupra agendei unde își nota Gândul zilei. Intenționa ca, după câștigarea războiului, să publice acest jurnal al înțelepciunii, pentru a ține cu el viu focul românismului în toate căminele. Se aplecă și scrise, cu o mână mai nesigură ca nicicând: „poți trage cu praștia după avioane, dar nu le poți doborî“.
Străbătut de un curent interior pe care doar creația artistică îl aduce, Mareșalul se precipită la toaletă și se ușură. Era fericit, o fericire pe care doar cine n-a rupt robia unei constipații n-o înțelege. Telefonul cârâia cu persistență, dar el îl smulse din rădăcină, fără să-i pese că la capătul opus era Hitler, care voia să-i ceară sfatul în privința Campaniei din Rusia.



Se părea că rușii trăgeau cu praștia după avioane și le și doborau.
În zilele următoare, Antonescu se ivi în Transnistria, pentru o inspecție surpriză. Mai întâi, se închise în birou cu Alexianu, pentru a-i tăbăci pielea de tapir:
— Ce-i debandada asta? Ofițeri cu luleaua în gură și personal civil fără sacou, deși am ordonat obligativitatea sacoului! Un caporal mi-a întins primul mâna, de mi-a venit să-l împușc. Noroc c-am o slăbiciune pentru caporali, că și Hitler a fost.
Umblă vorba că, dacă ai nevoie de un meseriaș evreu bun, ajunge să tragi o fugă la ghetoul din Tiraspol și-l iei ca din târgurile de sclavi. Și ce-i cu căsătoriile dintre deportați? De asta i-am adus aici, să-și găsească jumătatea?

Să-mi mai spui, Alexiene, de ce nu s-a eradicat corespondența clandestină dintre jidănimea din Transnistria și cea din țară! Cum se strecoară plicurile și pachetele, dacă nu prin intermediul ofițerilor și oficialilor corupți? Doar nu zboară singure, cum am văzut, într-un film de desene animate, cu Fϋhrerul, la Berghof!
Traficul de influență a ajuns până la mine. Nu e zi să nu-mi vină cineva cu intervenții pentru deportații Cutareberg și Cutarovici, să-i scot de aici. Regina, arhitectul Clejan, tupeistul de Filderman – șeful jidoveriei române… Până și nevastă-mea – într-o zi, la masă – mi-a făcut o intervenție. A fost prima dată când am regretat verigheta cu care Dumnezeu ne-a unit.



Guvernatorul Transnistriei era trecut prin stările nervoase ale șefului, precum cârnatul de Pleșcoi prin muștar. L-a lăsat să-și descarce rânza și i-a salutat dreapta judecată:
— Da, domnule Mareșal, lungi-v-ar Dumnezeu zilele, au fost excese și greșeli! Pe viitor, se impune o mână de oțel. Chiar eu cer cea mai aspră pedeapsă pentru mine. Dacă e nevoie să plec în linia întâi, o voi face chiar în seara asta.
Să nu uităm însă că ofițerii sunt și ei oameni, chiar dacă uneori oameni sub acoperire ( Mareșalul zâmbi fin). Au luptat cu partizanii din catacombele Odessei, și nu-i ușor să anihilezi haitele de canibali, care salivau la simpla ochire a vreunui soldat al nostru mai bolfos, imaginându-și-l în pozițiuni culinare (Mareșalul zâmbi cu 45% din arsenalul dentar).
Cât despre băieții de la informații, au și ei neghina lor, nimeni nu contestă. Dar să luăm exemplul celor din Sectorul 3 Odessa al Serviciului Special de Informații, care au cules aprecieri de la redutabilul Abwehr, personal de la amiralul Canaris. Împreună cu germanii, au zidit 560 de intrări în catacombe, anihilând astfel rețelele de canibali, deseori conduse de ofițeri NKVD.
Întreb și eu, ca prostul: aceste rezultate se puteau obține fără informațiunile primite din mediile jidovești, știindu-se că partizanii erau preponderent jidovi? A fost nevoie de capcane etnice, pentru ca evreul să-l sifoneze pe evreu: o întâlnire de amor între un canibal și-o arzoaică, un peșcheș oferit de un deportat unui partizan, pentru a-i unge clanța… Că nu e floare la ureche să mituiești un bolșevic fanatic. Și de unde să luăm această parșivenie noi, românii verticali, dacă nu de la jidovi?! Dacă ai nevoie de hoți, îi scoți de la spânzurătoare.



În ce privește partea practică a operațiunii: oare a zidi intrarea într-o catacombă se face c-o mistrie în mână și-un fir de iarbă pe buze? Nu e necesară forța de muncă – primitivă și rapidă – oferită de ghetourile îmbâcsite? Și nu-i un sentiment plăcut ca niște jidani să zidească ascunzișurile altor jidani?
Din partea mea, să se căsătorească între ei toți, c-așa vor fi mai ușor de strunit. Dacă nu te înțelegi cu Moshe într-un șpil, îl lămurești prin intermediul nevesti-sii. Bine-ar fi să facă și copii mulți, să fie și mai ușor de controlat.
Deși aici intervine o chestiune gingașă… Am aflat că Nistrul le-a lăsat pe femei fără ciclul menstrual – așa, ca un vameș specializat în treburi sexuale. Am discutat cu doi-trei medici – tot jidani, normal – și mi-au zis că e de la stres.
Da, băieții noștri s-au desfrânat, iar eu am închis ochii. Am luat totul ca pe o descătușare nervoasă. Au regulat o seamă de jidovcuțe, dar era mai nimerit ca în exercitarea unui instinct de joasă speță să fi recurs la românce? Le dădea voie respectul pentru eroicele reprezentante ale nației noastre?
Nu, desigur! Prin urmare, au recurs la ființe certate cu săpunul moral.
Două cuvinte și despre raportul spionului german, pe care-l știu de mare poamă, fiindcă a participat și el la petrecere. Cred că doar invidia l-a mânat să-și scrie cu cianură raportul. Domnule Mareșal, neamțul s-a retras cu o jidovcuță într-un separeu, iar aia a râs de el, zicându-i textual:



— Cu asemenea armament vreți să-i învingeți pe ruși?
În privința corespondenței deportaților, purtate prin curieri clandestini, am vorbit cu colonelul Palade și m-a asigurat că-l va infiltra în jidănime pe cel mai bun om al său. Vă promit că vom demonta definitiv această rețea nefastă!
Ca mulți alți mari bărbați cu viață intimă de șes, Mareșalul savura poveștile deocheate, dacă aveau tâlc. Se calmase. Totuși, dădu ordin să nu mai audă de acel obsedat pe nume Diaconescu. Să dispară!”