Profesorul Gheorghe Buzatu și Permanențele Istoriei. In Memoriam Gheorghe Buzatu (6 iunie 1939 – 20 mai 2013)

+

Toți cei care l-am cunoscut pe Profesor putem evoca multe momente emoționante și amintiri cu și despre istoricul Gh. Buzatu. Cuvintele sunt, însă, de multe ori sărace și de prisos atâta timp cât nu pot dezvălui în întregime cumsecădenia, onestitatea, blândețea, generozitatea aristocratică și modestia proverbială a Profesorului… Și totuși. noi suntem datori a mărturisi personalitatea puternică, spiritul voluntar, profesionalismul, curajul și rectitudinea morală a istoricului creator de școală și climat istoriografic. În acest cadru, trebuie remarcat talentul istoricului Gh. Buzatu de a indica, totdeauna, probleme, teme de maximă importanță și impact, dar mai ales harul de a-i îndruma și convinge pe cei tineri să iubească și să respecte documentele de arhivă, să slujească după pricepere și… caracter istoria cea adevărată…Cea care nu se lasă ademenită și siluită de vitregiile vremii și nici deturnată de recomandările sterile și dăunătoare ce țin de „corectitudinea politică” actuală, susținută inchizitorial de noii formatori de opinie și conștiință „românească”, de cei care păstoresc în ultimul timp instituții culturale și anumite segmente ale societății civilă. Or noi cei mai tineri am afirmat pe deplin respectul față de istoricul exigent cu sine și cu ceilalți, pentru îndrumătorul „primejdios pentru sine și pentru ceilalți” – după cum spunea odinioară Emil Cioran – tocmai prin abordările tari și concluziile limpezi, spuse fără teamă, care anulau platitudinea ori impostura istoriografică. L-am apreciat pentru forța lui de pătrundere a fenomenului istoric și pentru firescul rostirii sale care răsturna convenționalul demersului istoriografic, acceptat tacit și comod de alți confrați, combătut și denunțat, însă, de Gh. Buzatu, recunoscut, pe bună dreptate, cel mai mare specialist român în problematica celui de-al doilea război mondial, dar mai cu seamă, în ceea ce privește activitatea și personalitatea Mareșalului Ion Antonescu.

În acest context se impune să nu uitam pledoariile riguros argumentate ale Profesorului cu privire la Războiul din Răsărit, „un război drept, pentru zdrobirea comunismului și eliberarea provinciilor istorice ale Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herței, ocupate de URSS în vara anului 1940”, dar mai ales, „sfânt, pentru apărarea și salvarea credinței”. De asemenea, nu putem trece cu vederea intervențiile sale repetate întru restabilirea adevărului și cinstirea eroilor din rezistența românească anticomunistă, pentru cunoașterea și recunoașterea dimensiunii dramatice, nocive, antinaționale a „holocaustului roșu”. Această perioadă de prigoană și exterminare a elitei culturale, politice, militare românești, dovedită a fi cel mai întunecat capitol din istoria României în secolul XX, rămâne, încă, o temă neagreată – în mod straniu, dar nu întâmplător – de către „anticomuniștii de paradă de către cei care clamează anticomunismul pe toate canalele media”. Nu o dată Profesorul a condamnat regimul penitenciar dur și inuman din anii ´50 – ´60, dar și pe călăii (de la simplu gardian la ministru) care-l deserveau. A înfierat comunismul impus prin teroare și abuz, nu prin rapoarte finele, cum au făcut-o comod urmașii torționarilor de ieri convertiți brusc la valorile democrației și liberalismului, ci prin demascarea directă, nominală a celor care au inițiat și organizat acest sistem samavolnic și criminal împotriva semenilor, a celor care – ei și urmașii lor – poartă încă stigmatul „păcatului lui Cain” și blestemul orfanilor și văduvelor, al celor torturați, „demascați”, „reeducați” și asasinați în temnițele regimului comunist, al țăranilor rămași fără țarina moștenită din străbuni… Profesorul a evocat de nenumărate ori suferințele din închisorile comuniste, a apărat cu îndârjire pe luptătorii antibolșevici din munții noștri, pe cei prigoniți pentru dreptate, pe Martirii și Sfinții închisorilor… Pentru că el și-a asumat rolul misionar de apărător consecvent al neamului bruscat și agresat perpetuu de experimente anti-identitare. A văzut limpede că destinul românesc este continuu deturnat de pe Calea cea dreaptă ce duce spre Adevăr și Viață…

După 1990, împotriva tuturor stihilor care bântuie societatea românească, a demascat criteriile îndoielnice de „selecție a elitelor”. În sensul teoriilor lui Vilfredo Pareto, Gaetano Mosca și Robert Michels, intuite profetic de M. Eminescu și continuate de C. Rădulescu-Motru, D. Drăghicescu și Traian Brăileanu, Profesorul a spus limpede că instaurarea comunismului în România a fost o fractură în procesul firesc de circulație a elitelor denunțând, totodată, și faptul că după lovitura de stat din decembrie 1989, în locul pseudo-elitelor ceaușiste au fost activate elitele periferice și reziduale, elemente provenite din eșaloanele inferioare ale partidului comunist, proces derulat în paralel cu revenirea camuflată a activiștilor comuniști radicali din anii ´50 (Silviu Brucan) sau a urmașilor acestora (Petre Roman, Vladimir Tismăneanu).

În contextul lansării/relansării „dezinteresate” a temei Holocaustului – subiect extrem „generos” pentru unii „istorici” – Istoricul Gh. Buzatu a promovat un discurs ponderat față de exagerările holocaustologilor de ocazie, mai mult propagandistice decât științific argumentate și cu tentă explicit antinațională. S-a plasat fără echivoc pe linia istoriografică opusă noului curent „rollerist” care operează doar cu „demitizări” și „purificări”, lăsând în urmă o istorie searbădă și fără sens formativ, golită de simbolurile, eroii și martirii din trecutul românesc. Profesorul a demascat sistemul diversionist adoptat de cei de azi, în fapt, continuatorii și executorii testamentari ai celor de ieri. A sesizat că teme, idei, personalități ale istoriei românilor, înfierate „cu mânie proletară” în „obsedantul deceniu” de către garnitura cominternistă de tristă amintire (Leonte Răutu, Mihai Roller, Iosif Chișinevschi, Silviu Brucan, Valter Roman, I. Ludo, Alexandru și Sorin Toma, Ov. S. Crohmălniceanu ș. a.) sunt ocultate sau reprimate, în numele „democrației”, a „societății deschise” și a „corectitudinii politice” de noii procurori ai „conștiinței civice românești” (Michael Schafir, Alexandru Florian, Vladimir Tismăneanu, Radu Ioanid ș.a.).

Dar astfel de atitudine a atras după sine interpretări malițioase, etichete de „istoric controversat”, de „istoric extremist și negaționist”, care s-au dovedit, de altfel, diversiuni, calomnii și simple speculații ale celor certați cu istoria, tributari ai angoaselor de ieri și de azi, obsedați de închipuita „recrudescență” a ismelor de tot felul și în special a dreptei naâional-creștine. În fapt, întreaga sa operă și activitate s-a fixat pe o axă națională pe care a urmărit-o cu fermitate, renunțând la comoditatea alinierii, la sinecuri și alte tentații materiale, la ispita decorațiilor și confirmărilor academice… Fiindcă aceste „recunoașteri” erau lanț și lacăt spiritului viu și cuvântului său independent. Îi anulau așteptările, credințele, adevărurile…Or pentru exact aceste atitudini și consecvență merită prețuit și pomenit Gh. Buzatu, istoricul de caracter înzestrat cu aceea înverșunare pozitivă care l-a mobilizat sufletește să se războiască prin scris și cuvânt pentru adevărul neamului său. Potrivit îndemnului christic din Evanghelie („Îndrăzniți. Eu am biruit lumea”, Ioan 16, 33), Profesorul a cutezat și învins lumea, sfidând suveran ereziile aberante care bântuie istoriografia și politichia de azi. Istoricul a înțeles și i-a dumirit și pe alții mai tineri care sunt predicatele ontologice fundamentale ale devenirii, dăinuirii și trăiniciei fenomenului românesc. A înțeles și a lucrat în consecință, după pilda marelui vizionar Vasile Pârvan, „ nu cu realitatea unor contingențe de douăzeci și patru de ore, ca jucătorul de bursă, ci cu realitatea unor stabilități milenare ale sufletului ancestral”, slujind cu acribie și pasiune – înainte de toate – adevărul istoric.

n mediile celor care l-am cunoscut și prețuit pe istoricul Gh. Buzatu s-a spus, și încă se va mai spune, că odată cu trecerea la Domnul a Profesorului, „Istoriografia rămâne mai săracă”… Eu cred, însă, că – îmbrăcând veșmântul Veșniciei – acest moment reprezintă, în fapt, trecerea Profesorului Gh. Buzatu din Istoriografie în Istorie și o nouă etapă de înțelegere și fructificare a operei, a exemplului și îndemnurilor sale… Părăsind această lume marcată de nimicuri și nimicnicie, aflată sub Imperiul Haosului – după cum el însuși o definea în titlul unui volum – Profesorul s-a mutat la Domnul pentru a se odihni și a se regăsi „la dreapta Sa, cu drepții Săi, care din veac au plăcut Lui…Mântuitorului”.