Vanitatea, trufia, mândria, neputința de a se căi a evreilor

Scris de **Admin** Mar Mai 25, 2021 5:00 pm

Vanitatea, trufia, mândria, neputința de a se căi a evreilor

https://ioncoja.ro/vanitatea-trufia-mandria-neputinta-de-a-se-cai-a-evreilor/

„Evreii ne sunt datori…”
Nu ne sunt! Nici măcar evreii polonezi refugiați în România și apoi expediați împreună cu tezaurul Poloniei în Marea Britanie nu ne sunt datori.
Așa procedează un stat creștin și democratic cu refugiații. Nici evreii din Ardealul de Nord ocupat de hortyști, deși unii i-au întâmpinat cu flori în timp ce armata și administrația română se retrăgea, nu ne sunt datori. Erau cetățeni români, deși unii au uitat când îl ovaționau pe Horthy călare și nu au înțeles că românii erau printre națiunile cele mai tolerante ale unei Europe ce aluneca spre intoleranță. Asta nu înseamnă că românii nu au deportat în Transnistria evrei și că nu au murit pe drum și în lagăre evrei. Dar, în general, se vorbește numai de efect și nu de cauză. Se vorbește numai de efect, respectiv suferința și moartea evreilor, dar nu și de ce a generat această tragedie, până la urmă genocidul evreilor este o tragedie. Ori dacă se vorbește de cauză se reduce la antisemitism, la politică ceea ce nu este decât o parte a cauzei.
În realitate, și astăzi putem să vedem, evreii oriunde în lume nu se consideră francez de etnie evreiască sau român de etnie evreiască el își spune evreu francez, german, român sau etiopian. Asta înseamnă că vorbim de un popor în interiorul unui stat, nu de o minoritate, nu de o etnie ce are anumite legături cu statul respectiv inclusiv de loialitate. De ex în 1924 în România a izbucnit răscoală de la Tatarbunar în Basarabia recent unită, provocată de sovietici. Minoritatea germană a ales să susțină România și să lupte alături de armata română, în timp ce minoritatea evreiască a făcut altă alegere ori a fost neutră în cel mai fericit caz. Ambele minorități erau de puțin timp în statul român, dar fiecare a făcut o alegere,dar această alegere a fost recepționată de societatea românească. Minoritatea germană nu s-a bucurat nici în Basarabia când au intrat rușii, nici în Ardeal când au intrat maghiarii și nici în Cadrilater când au venit bulgarii.
Revenind la antisemitismul românesc iarăși ignorăm cauza sau vorbim de câteva elemente ale cauzei apoi trecem la efect. Vorbim prea puțin de ce a urmat după Războiul ruso-româno-turc fin 1877-1878 și cum ne-a tratat Rusia cum efectele Tratatului de la San Ștefano au fost îndreptate prin Congresul de la Berlin, dar și ce ni s-a impus prin acest Congres. De atunci apare chestiunea evreiască, continuată cu Răscoală din 1907, răscoală ce nu a fost chiar țărănească cum se spune în cărțile de istorie. În Țările Române, apoi în România au fost evrei, erau așa ziși evrei pământeni asimilați, romanizați cu o loialitate demonstrată în Războiul de Independență, dar, apoi, după Congres a venit nu o minoritate, nu un număr de evrei refugiați, a venit un popor ce avea conștiința unui popor fără țară, dar popor catalizat, pe de o parte, de sionism și, pe de altă parte, de socialism și marxism. Odată cu chestiunea evreiasca și îndepărtarea de gândirea evreilor pământeni vizavi de tara de origine a apărut antisionismul. Alegerile evreilor de după 1878 avea să alimenteze sau să dilueze antisemitismul.
„Să spună adevărul… ”
Ce este adevărul?
Putem culpabiliza un întreg popor pentru alegerile unei minorități, chiar dacă era elita, și unii dintre ei i-au ascultat?
Câți dintre românii ce l-au ascultat pe Iliescu, l-au votat, s-au lăsat manipulați au puterea să recunoască? Câți dintre cei ce au strigat Ole, Ole…. mai sunt atât de mândri astăzi? Dar sunt și dintre cei ce se căiesc, deși le-a fost ori le este greu.
Fiind creștini noi înțelegem slăbiciunea lui Petru și lepădarea lui, Petru s-a căit față de Isus, s-a considerat păcătos și a fost iertat. Iuda în schimb nu și-a recunoscut păcatul și a pierdut șansa de a fi iertat de Isus. Știa că a greșit, dar nu s-a pocăit, nu s-a rugat pentru iertare…. Mândria lui Iuda l-a pierdut, smerenia și căință lui Petru l-au salvat și pe acea căință transformată în credință de piatră a clădit Isus biserica. Aceasta e premisa „filipicelor” lui Ioan Gură de Aur împotriva iudeilor și a credinței lor. Degeaba Iuda știe că a greșit dacă greșeala nu este însoțită de pocăință atunci nu ai cum să înțelegi greșeala ori păcatul. Tragedia lui Iuda este până la urmă tragedia continuă a iudeilor (de unde vine și jidov) de a atrage pentru greșelile lor antisemitismul, dar deși (uneori) înțeleg sau nu acest lucru sunt incapabili, ca și Iuda Iscarioteanul, de căință.
Astfel, Cioran gândind strict filosofic se înșală, Ioan Gura de Aur gândind mistic înțelege că recunoașterea unei greșeli fără pocăință e precum drama lui Iuda și sinuciderea lui din vanitate. Nu întâmplător în filmul „Avocatul Diavolului”, diavolul „Al Pacino” spune că cel mai mare păcat al oamenilor e vanitatea.