Invincibila nomenklatură

Dintre declarațiile deplasate din ultimele zile, cea mai scandaloasă nu a fost lamentația lui Piedone, care se vede Iisus răstignit „pe o cruce cioplită strâmb”, și nici lauda de sine a lui Ludovic Orban, care se crede Ronaldo, ci comparația pe care Rareș Bogdan insistă să o facă între Florin Cîțu și premierul Italiei, Mario Draghi. La Suceava și la RFI, domnul Bogdan îl lăuda pe Cîțu ca pe un om providențial pentru România, Europa și întreaga lume, asemănându-l cu „omul care a salvat Europa”. Din acest delir, adevărat este doar că Draghi, în calitate de președinte al Băncii Centrale Europene, a salvat cu adevărat moneda euro în 2011 cu deja celebrele cuvine „whatever it takes” („tot ce este necesar”), care au dat semnalul că liderii europeni nu vor pregeta să salveze euro aflat sub asaltul speculatorilor. Cum să-l compari însă pe profesorul universitar Draghi, primul italian cu un doctorat la MIT, cu repetentul din Râmnicu Vâlcea, care nu a reușit să-și ia doctoratul la Iowa University? Ce asemănare poate exista între Cîțu și fostul președinte al BCE, fost guvernator al Băncii Italiei, director executiv al Băncii Mondiale, arhitect al privatizării companiilor de stat italiene și președinte al Comisiei pentru Stabilitate Financiară (Financial Stability Board), înființată în 2009 de G20 - printre altele?

De altfel, diferența astronomică dintre cele două personaje se reflectă în performanța guvernelor pe care le conduc. Astfel, guvernul Italiei, deși a fost învestit abia în februarie, a depus PNRR în termen, la sfârșitul lunii aprilie, și a obținut aprobarea în iunie, având acum acces la 13% din suma alocată. Guvernul României, în schimb, a fost forțat să amâne depunerea PNRR pentru toamnă, ceea ce înseamnă că 2021 este un an pierdut, pentru că, din cauza termenelor de evaluare a documentului și de eliberare ulterioară a fondurilor, nu mai avem cum să accesăm banii din PNRR anul acesta. Să nu uităm însă că documentul nostru va fi acceptat la Bruxelles doar dacă guvernul Cîțu va respecta condițiile stabilite de CE și va prezenta garanții solide privind îndeplinirea reformelor. Italia a demarat deja reformele justiției, administrației și sistemului fiscal. În schimb, guvernul României și majoritatea sa parlamentară când aud de reforme intră în fibrilație și criză existențială, căci se tem să deranjeze grupurile de interese care subîntind partidele politice tradiționale și categoriile profesionale privilegiate care s-au constituit într-o nouă nomenklatură.

Membrii acestei noi caste se văd cu ochiul liber: lucrătorii din serviciile de informații și din „ministerele de forță”, în primul rând MAI; președinții diferitelor autorități de reglementare, cu salarii de 10-11 mii de euro pe lună; magistrații, inclusiv foștii torționari comuniști, cu pensiile lor de-a dreptul nesimțite, care depășesc salariul celor activi, și alte categorii de speciali, inclusiv managerii și consiliile de administrație ale întreprinderilor de stat. Pentru că resursele financiare ale statului se îndreaptă prioritar spre buzunarele lor, România nu poate fi nici meritocratică, nici echitabilă. Ca în fondul muzical al montării Scrisorii pierdute datorate lui Alexandru Tocilescu, stăpân peste toate este „partidul nostru, noi și ai noștri”. Iar partidul lor a avut grijă ca, în șase luni de mandat, să nu se facă niciuna din reformele promise: desființarea SIIJ și reformele din justiție au devenit o fata morgana; magistrații curajoși sunt hărțuiți; se plătesc aceleași salarii astronomice la ASF, ANRE, ANCOM și la alte sinecuri și aceleași pensii speciale, la care vor fi abonați și primarii, grație PNL și UDMR, de mână cu PSD; iar polițiștii și magistrații ies la pensie mult înaintea celor care rămân să le plătească pensiile - ca talentata doamnă Giorgiana Hosu, pensionată recent la 49 de ani. Coaliția de guvernare a ezitat să se ia de piept cu rețelele mafiote, cu excepția ministrului Cătălin Drulă, a primăriței sectorului 1, Clotilde Armand, și parțial a lui Ovidiu Năsui, adică exact cei atacați la Antena 3 și la alte televiziuni aservite. Niciunul dintre acești minoritari nu provine din PNL.

Este, așadar, absolut irelevant dacă președintele PNL va fi Ludovic Orban sau Florin Cîțu, pentru că PNL nu se va schimba, ci va rămâne același partid al „sistemului ticăloșit”, modelat nu după partidul Brătienilor, ci după PSD. Lucian Bode, Adrian Oros, Raluca Turcan au fost miniștri din 2019 încoace, indiferent cine a fost premier, ca și ministrul energiei, Virgil Popescu – cel care aloca 558 de milioane de euro din PNRR asocierii ROMGAZ (fief liberal, după componența CA) cu o firmă cu pierderi și zero experiență în construirea centralelor pe hidrogen.

Fiecare zi aduce dovezi că România, luată prizonieră de rețelele transpartinice de tip mafiot, branșate la banii publici, face noi pași către statutul de stat eșuat, iar șansele sale de progres se reduc. Or, după cum observa recent Daniel Dăianu, Europa așteaptă de la România „mai mult decât solicitarea de a face parte din spațiul Schengen, de a nu mai fi supusă procedurii de MCV”, cerându-i o gândire „mai europeană în mod autentic” și „propuneri care să aducă... valoare adăugată la marea dezbatere europeană”. În loc de viziune și valoare, România oferă doar ceea ce Marin Sorescu numea „viziunea viziunii”, adică perpetuarea acelorași mecanisme, concepții și practici păguboase, folositoare doar noii nomenclaturi, care deocamdată se dovedește invincibilă – și care va controla cu mână de fier orice lider PNL