Fraţii nostri, islamiştii

Scris de **Admin** Vin Sept 04, 2015 9:51 am

http://inliniedreapta.net/fratii-nostri-islamistii/

Mokhtar Belmokhtar alături de Xristos Katsiroubas! Ce legătură poate exista între mujahedinul tuareg, veteran al jihadului contra necredincioşilor ce ocupaseră Afganistanul şi canadianul de 24 de ani, născut într-o familie greacă – creştin ortodoxă, botezat cu numele Mântuitorului? Sau între talibanii afgani, formaţi în puzderia de madrassa pakistaneze (şcoli coranice) şi John Walker Lindh ce s-a născut creştin în însorita Californie? Sau între Al–Qaeda şi Richard Colvin Reid, ori Richard Dart, ce au văzut lumina zilei pe meleagurile engleze? Sau între terorismul islamic şi Jose Pimentel, americanul de origine dominicană din New York? Şi lista ar putea continua, fără să se sfârsească, cu Jose Padilla şi Colleen La Rose – supranumită şi Jihad Jane – lucru ce nu va schimba cu nimic răspunsul: dorinţa de a sacrifica vieţi şi de a-şi sacrifica viaţa pentru triumful Jihadului şi gloria Islamului.

Cetăţeanul canadian Xristos Katsiroubas, împreună cu un alt canadian (bunul său prieten Ali Medlej), au făcut parte din katiba (brigada) de luptători fanatici a lui Mokhtar Belmokhtar, iar corpurile lor au fost identificate de către serviciile de securitate algeriene printre cele ale islamiştilor ucişi în timpul confruntărilor din timpul atacului asupra rafinăriei algeriene de la In–Amenas.

Credinţa neştirbită în adevărul cuvintelor – “Există un singur Dumnezeu – Allah, iar Mohamed este Profetul său”, l-a făcut pe mujahedinul Xristos Katsiroubas să se arunce în aer împreună cu prietenul său, omorându-i înaintea asaltului final pe ultimii zece ostatici. Faptă ce strămută în realitatea concretă vorbele lui Ali Benhadj (conducător al Frontului de Salvare Islamic Algerian şi imam în vestita moschee Al–Sunna din Alger): “Credinţa se propagă numărând în fiecare zi morţii, masacrele şi osuarele”.

Cetăţeanul american John Walker Lindh a descoperit islamul la doisprezece ani, văzându-l în filmul “Malcom X” pe vestitul “militant pentru drepturile omului” în pelerinaj la Mecca! Urmându-i exemplul, s-a convertit la islam spre bucuria tatălui său (!), luîndu-şi numele de Suleiman al-Lindh şi rugându-se regulat la moscheea din Mill Valley – California. La douăzeci de ani cădea rănit (unul dintre puţinii supravieţuitori) în sălbatica şi sângeroasa revoltă a prizonierilor talibani din fortăreaţa Mazar e–Sharif. Avusese timp până atunci să studieze islamul în Yemen şi într-o madrassa din Waziristan, să lupte contra armatei indiene în Cashmir, şi să-l întâlnească într-o tabără Al–Qaeda din munţii Afganistanului pe Osama bin Laden – cel care-l înlocuise în inima sa pe Malcom X .

De la John la Suleiman şi de la Malcom X la Osama bin Laden! De ce nu? Şi când te gandeşti că, rămas acasă, ar fi putut să-i studieze în oricare dintre universităţile americane pe Marx, Frantz Fanon, Herbert Marcuse sau Che Guevarra, discutând apoi liniştit, la o bere şi un joint cu colegii şi prietenii despre nesupunere şi revoluţie, diversitate, toleranţă şi binefacerile multiculturalismului; s-ar fi încadrat astfel în “profilul comportamental” al atâtor tineri americani care se simt minunat într-o societate nouă ce crede că şi-a găsit un fundament stabil în timp ce se sprijină, din ce în ce mai mult, pe trei piloni: sex, drog şi divertisment. A ales islamul şi a preferat să studieze Coranul!

Să fi avut dreptate marele filozof arab Sayyd Qutb, martir al Frăţiei Musulmane egiptene, când a spus, cu mult timp în urmă, exprimându-si dispreţul pentru liberalismul occidental: “Pe termen scurt va triumfa comunismul şi pe termen lung islamul”?

Molahul Abu Hamza al- Masri – cel ce şi-a pierdut mâinile şi un ochi în Afganistan – a cerut azil politic în Anglia, fiind urmărit, la vremea respectivă, pentru implicare în acţiuni teroriste de către guvernul yemenit! Gândindu-se că nu mai are cum găzdui pe unul de calibrul lui Khomeyni, aşa cum avuseseră norocul francezii, guvernul englez s-a grăbit să il acorde! Şi imamul terorist nu i-a dezamăgit pe englezi!

Astfel, Abu Hamza al – Masri a ajuns să-şi predice credinţa în Allah, Mahomed, Şhari’a şi Jihad, chiar la Londra în moscheea din Finsbury Park. Acolo i-a îndemnat pe credincioşii prezenţi la slujbele din fiecare vineri, la Jihad contra necredincioşilor. Anglia şi englezii erau principala ţintă! Ascultându-l, un grup de musulmani britanici au plecat în Yemen pentru a arunca în aer unul dintre locurile în care sălăşuia Satan – ambasada britanică!

Tot sfântul imam a fost cel care i-a explicat lui Richard Reid, care se convertise la Islam pentru a primi o mâncare mai bună în puşcărie, că Islam nu înseamnă numai egalitate şi mâncare pe saturate. Urmându-i învăţăturile, Reid a petrecut doi ani împărtăşindu-se din înţelepciunea Coranului în madrassa din Pakistan şi prin taberele de antrenament pentru terorişti din Afganistan. La întoarcere a devenit cunoscut ca “Shoe Bomber”, deoarece s-a urcat la bordul lui American Airlines – zborul 63 Paris-Miami – purtând nişte încălţări special adaptate, prevăzute cu un exploziv puternic. Avionul nu a sărit în aer datorită norocului chior şi nu datorită guvernului britanic, lui Abu Hamza al – Masri şi lui Shoe Bomber, care cooperaseră perfect până în acel moment!

De la Islam pentru mâncare, la jihad pentru Islam! De data asta, Sayyd Qutb are precis dreptate: “Înţelegerea Coranului nu se poate realiza de către cineva tolănit în fotoliu, ci doar de cineva implicat într-o campanie feroce pentru Islam”. Shoe Bomber a devenit un exemplu perfect pentru ceea ce înseamnă adevărata înţelegere a Coranului – cine n-a descoperit ceva pentru care să moară, n-are de ce sa trăiască!

Fraţii nostri, islamiştii O-RICHARD-DART-5701

Cum ajunge un tânăr dintr-o onorabilă familie engleză, aparţinând clasei de mijloc, să spună: “cel mai rău dintre musulmani este întotdeauna mai bun decât cel mai bun dintre necredincioşi”? – asta o poate afla oricine urmăreşte filmul documentar turnat de BBC “Fratele meu, Islamistul”. Personajul principal, Richard Dart, convertit la islam de către vestitul islamist englez Anjeem Choudary a arătat că este în stare să-şi susţină şi în fapte, nu numai în vorbe, declaraţia din film: “Susţin conceptul de jihad; asta înseamnă să fi musulman”. Ca urmare, Salahuddin al–Britani şi-a purtat cu aceeaşi mândră prestanţă impozanta barbă roşcată prin taberele de antrenament din Pakistan, precum şi-o purta pe străzile Dar al–Islam (casa islamului) din Londra.

A dovedit astfel că Anglia îşi poate trimite cetăţenii nu numai în Afganistan, să lupte contra Al-Qaeda, ci şi în Pakistan, să se pregătească pentru realizarea visului lui Anjeem Choudary – protejatul democraţiei multiculturale britanice şi al musulmanilor englezi: instaurarea unui stat islamic în Marea Britanie! Întors la Londra, Salahuddin, împreună cu noii săi fraţi musulmani, a început pregătirea de atentate contra foştilor concetăţeni; a fost arestat, din fericire, chiar înainte de începerea olimpiadei.

“Sunt catolică. Cred în Dumnezeu. Nu îi susţin pe musulmani.” – Carmen Sosa, cetăţean american de origine dominicană, vorbeşte numai pentru ea; vorbele nu se reflectă şi asupra fiului, care, spune tot ea, “înainte de a se converti la islam era ca toţi tinerii”. După ce a descoperit Coranul şi învăţăturile Profetului, după ce a ascultat predicile imamului, Jose Pimentel – fiul ei – devenit peste noapte Muhhamad Yusuf, s-a apucat să construiască bombe pe care vroia să le folosească contra poliţiei şi a militarilor americani ce se întorceau din Afganistan şi Irak. Jose, alias Yusuf , a reprezentat “a 14-a tentativă teroristă islamică dejucată la New York”, după atentatele din 11 septembrie.

Savantul religios palestinian, şeicul Abdullah Azzam, recunoscut pentru erudiţia sa în tot Orientul musulman, cel care cutreierase Statele Unite pentru a recruta voluntari în jihadul afgan, spunea cu o francheţe tipic musulmană, pe care n-ar îndrăzni să şi-o închipuie şi nici gând s-o afişeze vreun intelectual sau lider politic occidental: “Istoria nu îşi scrie rândurile decât cu sânge. Gloria nu îşi clădeşte înaltul edificiu decât din cranii. Onoarea şi respectul nu pot sta decât pe o fundaţie de mutilaţi şi de cadavre.”

Nu ştiu dacă cineva l-a învăţat pe Jose că propovăduirea iertării este principala virtute morală a creştinismului, dar se observă clar că înţelesul “învăţăturilor” lui Azzam a ajuns sigur la Yusuf.

Katsiroubas, Walker Lindh, Dart, Reid, Pimentel, Jihad Jane – nişte rătăciţi ce au devenit monştri? Cu siguranţă. Să nu uităm însă că s-au născut şi au crescut într-o societate care nu numai că nu i-a împiedicat, dar i-a şi ajutat să devină; o societate care-şi reneagă istoria, tradiţiile şi valorile, învăţând să se dispreţuiască, în timp ce îi preţuişte pe cei care cred cu tărie că tradiţia nu înseamnă opresiune, ci liantul societăţii musulmane, că fiind loiali trecutului glorios pot sa-l retrăiască, că intoleranţa reprezintă o virtute, iar necredinciosul, chiar dacă-i găzduieşte, reprezintă duşmanul ce trebuie supus.

Au făcut parte dintr-o lume care îşi închipuie că sfârşitul pe care-l clădeşte este un divertisment fără sfârşit; o lume în care politicul legiferează contra celor ce se împotrivesc invaziei, în timp ce media îi promoveaza şi îi apără pe invadatori; o lume în care gazdele consideră normal să fie plesnite peste bot, în timp ce oaspeţii sunt convinşi că este normal să o facă, pentru că, nu-i aşa? – “cel mai rău dintre musulmani este întotdeauna mai bun decât cel mai bun dintre necredincioşi”.

Conştient sau nu, Richard Dart şi fraţii săi întru Jihad au renunţat, atunci când s-au convertit, la cei ce se dispreţuiesc şi sunt dispreţuiţi pentru a-i alege pe cei care se respectă şi sunt respectaţi pentru asta; au ales să fie loiali trecutului glorios al altora, învăţaţi fiind că ei şi ai lor n-au avut niciodată unul; au preferat să lovească, decât sa fie loviţi.

Katsiroubas, Richard Dart şi fraţii lor întru Jihad au devenit soldaţi ai terorismului musulman ce se hrăneşte, aşa cum spunea un comentator, “din respectul pe care Occidentul şi-l impune faţă de Islam”. Au ajuns astfel martiri ai lui Allah sau au plătit cu libertatea onoarea de a deveni exemple demne de urmat.

Toleranta societate occidentală îşi va primi în continuare agresorul cu uşile deschise şi patul făcut, şi, în timp ce îl va îmbrăţişa cu dragoste multiculturală, va continua să-şi arunce în spatele gratiilor sau în mormânt monstruoasele odrasle concepute în timpul silnicelor acuplări. Şi asta, până când le va lua locul!