Cine i-a sugerat lui Klaus Iohannis să impună alianța PNL-PSD

Scris de **Admin** Mier Noi 10, 2021 10:05 am

https://www.cristoiublog.ro/cine-i-a-sugerat-lui-klaus-iohannis-sa-impuna-alianta-pnl-psd/

Urmărind din nou schița televizată Situațiunea, pentru a o posta pe Jurnalul meu video la rubrica Blestemați de a fi ca în Caragiale, am tresărit dînd de o părere zisă de Domn Nae la bere, în așteptarea moașei care să-i spună dacă nevastă-sa a născut băiat sau fată:

„— Lasʼ că și guvernul… Dumnezeu îl știe și pe el, care toate gazetele urlă în fiecare zi despre criza ministerială, pentru că nu se-mpacă, și numa intrigi și la conservatori și la liberali, în loc să facă un guvern de coaliție, cu toți bărbații de stat, care să le zică regele, mă-nțelegi, serios: vă ordon pentru ca să limpeziți situațiunea, fincă așa nu poate pentru ca să meargă, ca dumneata să tragi încolo și dumnealui încoace, fiincă, niciodată nu s-a-ntîmplat în alte țări, nici pe vremea fanarioților, putem pentru ca să zicem, nici înainte de independență, în detrimentul prestigiului, care trebuie toți să lupte, dacă e vorba să aibă pretenții de oameni politici… Dumneata nu vezi, cu chestia economiilor..”

Tresar de îndată.
Criză ministerială însemna pe vremea lui Caragiale Criză de guvern. Ceva ca acum, cînd găștile din partide nu se mai înțeleg între ele, deoarece tocănița bugetară e pe terminate. Așadar, Domn Nae face trimitere la Criza de guvern actuală. Ce soluție are Domn Nae? O coaliție între dușmanii de pînă acum, între Liberali și Conservatori, pentru binele țării. O coaliție impusă de Rege care trebuie să-i cheme la Cotroceni și să le poruncească să limpezească Situațiunea.

Circulă zvonul că alianța contra naturii dintre PNL și PSD, partide care se dușmănesc crîncen, a fost impusă de Klaus Iohannis, care i-a chemat pe liderii Liberali și PSD-iști la Cotroceni și le-a ordonat să limpezească „situațiunea”.
Cine i-a sugerat lui Klaus Iohannis o asemenea soluție? Cum cine? Domn Nae a lui Caragiale!

Ce regăsim aici din ceea ce se cheamă sufletul românesc? Nevoia de stabilitate, de autoritate, nu de puține ori contrazisă în democrație de certurile între partide și din interiorul partidelor. În 1901 România nu cunoscuse nici o dictatură. Nici pe cea carlistă, nici pe cea antonesciană, nici pe cea comunistă. Și totuși domn Nae visează o dictatură ca-n Rusia:

„— Ştii ce-ar trebui la noi? zice Nae.
— Ce?
— O tiranie ca în Rusia… Nu mai merge, mă-nţelegi, constituţia, care aceea ce vezi că se petrece, nu poţi pentru ca…”

Să recapitulăm.
Autorul, Caragiale, potrivit unui truc al scriitorului, cel de a se plasa drept personaj narator și din cauza asta dispus să fie victima românismului, întruchipat de Ionel, care-i toarnă dulceață în galoși, dar și de Domn Nae, care-l asaltează cu părerile sale, stă într-o berărie. Deși se numește Caragiale, personajul narator e un brav român. La unu noaptea, cînd oamenii cu serviciu dorm pentru a se trezi a doua zi de dimineață, el stă pe o terasă în așteptarea cuiva cu care să trăncănească:

„A fost o zi îngrozitor de fierbinte. Tocmai pe la unu după miezul nopţii, parcă s-a mai potolit puţin cuptorul, parcă începe să mai poată respira omul… să respirăm. Stau în faţa unui local de noapte, o mică berărie, şi fiindcă am poftă de vorbă, aştept, nu cumva o pica vreun alt bucureştean iubitor ca mine de aer curat, să respirăm împreună: dacă o durere împărtăşită e pe jumătate uşurată, desigur o bucurie în doi e îndoită.”

Caragiale îl ia peste picior pe Domn Nae, pentru că ține teorii politice prin berării așteptînd să-i nască nevasta, dar nici el nu e mai breaz. Domn Nae, care îi expune părerea sa asupra Situațiunii, e așteptat ca partener de trăncăneală despre politică. Opiniunea lui Domn Nae concretizează o trăsătură a poporului român:
Exagerarea dificultăților social-politice sub semnul unui pesimism superficial, de dramoletă.

Domn Nae vine de la berării ( a fost pe la mai multe) unde le-a zis amicilor părerea lui despre Criză:

„— Ce mai nou?
— Prost, monşer… Este o criză, mă-nţelegi, care poţi pentru ca să zici că nu se poate mai oribilă… S-a isprăvit… E ceva care poţi pentru ca…
— Lasă, Nae, că se mai şi exagerează…
— Ce se exagerează, nene? Este o criză, care, ascultă-mă pe mine, că dv. nu ştiţi, care, mă-nţelegi, statul cum a devenit acuma, eu după cum văz ce se petrece, că nu sunt prost, înţeleg şi eu atîta lucru, fiindcă nu mai merge cu sistema asta, care, cînd te gîndeşti, te-apucă groaza, monşer, groaza!…

Nae, foarte afectat, bea paharul lui de bere pînă-n fund, apoi, după ce oftează adînc:
— Eu pot pentru ca să-ţi spui pe parola mea de onoare că-mi pare foarte rău! dar ştii?… foarte rău!! foarte rău!!! pentru ca să ajungem să vedem ţara mea, care era peste putinţă ca să prevază cineva o situaţiune foarte tristă, fiindcă le-am spus şi dumnealor…
— Cari dumnealor?
— Dumnealor cu cari am fost; zic: pot pentru ca să spui că nu se poate ceva mai trist, ca să vie un moment orişicît ai zice, cînd vezi că bate falimentul la uşe şi nu mai e nici un patriotism…”

Prin Domn Nae Caragiale surprinde și un alt nărav de esență al românului:
Trăirea politicii în chip dramatic:

„Nae face o figură foarte mîhnită; e aşa de obidit, încît ai crede că vrea să plîngă.”

Pesimismul său e în polemică fățișă cu optimismul guvernamental:

„— Bine, Nae — zic eu — nu trebuie să fie omul aşa de pesimist. Lucrurile or să se-ndrepte… este o recoltă admirabilă.
Nae, schimbînd figura şi zîmbind cu compătimire de ignoranţa mea:
— Ce recoltă, nene, ce recoltă? Dumneata n-ai văzut rapiţa?
— N-am văzut-o, că n-am fost pe-afară.
— Apoi vezi!… Rapiţa, moft!
— Ei! moft.
— Fireşte că moft, că nu poate pentru ca să dea nici patruzeci de milioane, şi dumnealor, mă-nţelegi, lucru mare! parc-a apucat pe Dumnezeu de-un picior cu rapiţa, care o să poată dumnealor pentru ca să ia două chile la pogon… Ai văzut acuma? unde sunt o sută cinzeci de milioane, care se lăuda?
— Bine, daʼ numai rapiţa e?… daʼ grîul?… daʼ porumbul?… da’ alelalte?”

La ce situațiune concretă face trimitere Domn Nae, cunoscută și autorului?
Acțiunea, cum s-a zice într-o teză la Română de pe vremuri, se petrece în vara lui 1900.
Pînă la 7 iulie 1900 a fost un Guvern Conservator condus de George Gr. Cantacuzino. De la 7 iulie 1900, a fost un guvern tot Conservator, condus însă de PP Carp. Criza ministerială invocată de Domn Nae ne-ar îndreptăți să vorbim de Guvernul Cantacuzino, minat de disputa dintre Junimiști și Conservatori, dar mai ales de ofensiva grupării lui Take Ionescu, un fel de USR al vremurilor respective. Chestiunea cheltuielilor nebunești trimite la tema Liberalilor, aflați în Opoziție, care prevăd drept soluție a Crizei deficitului bugetar enorm trecerea la economii bugetare sîngeroase. La un moment dat Domn Nae se referă la Disconto:

„Nae, iritat, maimuţindu-mi tonul:
— Daʼ cuponul de iulie? Daʼ cuponul de septemvrie? daʼ cuponul de noiemvrie? daʼ alelalte?
— O să le plătim.

Nae, încărcînd tonul:
— O să le plătiţi! Cu ce o să le plătiţi? Nu te mai lipeşti de Disconto…
— Ce-i aia?
— Aia-i aia, care ştii dumneata de cîte ori am spus eu, că o să se-nfunde odată cu cheltuielile nebuneşti, care pot pentru ca să zic că nici o ţară nu s-a mai întîmplat, pentru ca să vie şi să zică la un moment: nu mai am drept ca să mă împrumut fără voia dumitale! care atunci însemnează ca nu mai eşti independentă nici la tine acasă, după ce ţi-ai vărsat sîngele ca să ajungem pentru ca să aibă fortificaţii şi să poţi zice la un moment dat: pînă aci! nu permit!”

Disconto, despre care Domn Nae a auzit dar nu prea știe cu ce se mănîncă, e Banca Diskonto de la Berlin, instituția la care apelau guvernele conservatoare pentru banii necesari deficitului bugetar. Despre iresponsabilitatea apelului la banca germană pentru împrumuturi în vederea unor cheltuieli nesăbuite, Nicolae Iorga scrie în Supt trei regi, punînd pe seama lui Carol I nebunia construcțiilor faraonice:

„Germania lui Bleichroder a societăţii Diskonto-Gesellschaft era acolo pentru a ne servi, nu atîta ca omagiu faţă de marele realizator german în România care era regele, cît pentru a ne lega astfel şi mai strîns de alianţa Centralilor de care ajunseserăm a atîrna în totul. «Robinetul» curgea astfel la orice atingere, şi niciun ministru de Finanţe, de la priceputul bancher Menelas Ghermani, introducătorul etalonului unic de aur, încoace, nu pregeta să se adreseze la dînsul. Unul din ei, tînăr pe la 1890, spunea chiar, într-o societate particulară, cu un aer de dezinvoltură, că, «dacă-ţi trebuie bani, iei: de unde poţi, în ce condiţii poţi, iar urmaşii vor căuta ei să se descurce».”