O CARTE NU PREA CONVENABILĂ DESPRE NATO

De ce “sfârşit”, de ce semnul întrebării? Pentru că NATO, susţine autoarea, este în criză. “O multiplicitate vertiginoasă de sarcini”, “penuria mijlocelor afectate acestor sarcini”, “sfidări de securitate complexe şi dificultăţi financiare”, “politică de restructurare şi economii”. Plus dezangajarea americană din Europa, plus intenţii ale Washingtonului de a trata discret şi bilateral cu Moscova, cel puţin până la izbucnirea crizei ucrainene. Apoi, lupta împotriva terorismului (cu înfrângerea clară a SUA din Afganistan), sau “apărarea drepturilor omului” în Libia şi Mali (alte dezastre), unde, e drept, Alianţa nu s-a implicat direct, ca organizaţie, dar aliaţi – chiar foarte importanţi – da. 

Dar dacă e de făcut un bilanţ, fie el şi sumar, al performanţelor NATO, nici măcar un autor francez care descinde din tradiţionalul scepticism faţă de venerabila instituţie nord- atlantica nu poate să nu consemneze că “NATO a ştiut să-i integreze pe foştii membri ai Pactului de la Varşovia şi să înnoade un dialog, uneori dificil, cu Rusia. A fost, pentru anii 1990 ai post-războiului rece, manifestarea victoriei occidentale. Dar astăzi, confruntată cu haos şi anarhie, cu absenţa unei viziuni, NATO extinsă nu dă răspuns la destabilizarea şi explozia lumii contemporane”.

La capătul acestei poveşti a ultimilor 25 de ani ai Alianţei – întrucât cartea este intr-adevar o poveste (dar una reală), cu anecdotică credibilă şi indiscreţii cuviincioase, sentimentul final e mai degrabă unul de frustrare şi amărăciune (s-ar putea obiecta că fiind vorba totuşi de politică, nici nu se putea altfel). 

Cititorul român încearcă însă şi o nostalgie - patriotică să-i zicem - când află (ori îşi reaminteşte) faze din traseul spinos al României către NATO şi în general secvenţe din culisele extinderii spre Est a Alianţei, de ce a fost amânată intrarea României (şi a altora), ce jocuri au făcut între Washington, Moscova, Paris şi Berlin pe seama statelor candidate.

Cartea confirmă, şi ea, că una dintre principalele cauze ale crizei ucrainene este poziţia neînduplecată a Moscovei de a nu accepta, cu orice risc, extinderea NATO în spaţiul teritorial al fostei Uniuni Sovietice (cu excepţia ţărilor baltice). La 18 martie 1997, povesteşte preşedintele Bill Clinton, “când i-am spus lui Boris (Elţân –n.n.) că aş vrea ca NATO să se extindă şi în acelaşi timp să semnez un acord cu Rusia, el mi-a cerut să mă angajez în secret ca extinderea viitoare a NATO să se limiteze la statele semnatare ale Pactului de la Varşovia, excluzând astfel statele din fosta Uniune Sovietică, cum ar fi ţările baltice şi Ucraina”. De altfel, adaugă autoarea cărţii, “în 1990, James Baker, îi afirmase lui Gorbaciov că NATO nu se va extinde”, iar ministrul francez de Externe Roland Dumas “a confirmat, în mod repetat, existenţa acestei promisiuni”. Peste câţiva ani, în 1996, ministrul rus de Externe, Evgheni Primakov declara că Rusia ar putea accepta “o extindere politică” (a NATO), dar  “nu  şi prezenţa unor forţe NATO şi sau arme nucleare pe teritoriile noilor state membre”.

 “Povestea NATO” capătă, la un moment dat, accente de-a dreptul pesimiste când remarcă, fie şi aluziv, în treacăt, că securitatea pe care ar putea-o oferi Alianţa membrilor săi mai noi poate ridica semne de întrebare: “De la garantarea securităţii Aliaţilor democratici în timpul războiului rece, la extinderea contractului euroatlantic al anilor 1990 şi până la criza libiană, NATO din 2011 ajunge să se transforme în Sfânta Alianţă a câtorva mari puteri însoţite de cei mici care aspiră să se înscrie în performanţă”. 

Afirmaţie pe care criza ucraineană o face şi mai pregnantă .