Nobel, Oskar şi Gabriel

Scris de **Admin** Lun Apr 27, 2015 7:56 am

http://www.art-emis.ro/editoriale/261-nobel-oskar-si-gabriel.html

Retroactiv: „Tâmpita de patrie vine cu tine chiar dacă nu vrei. Şi te chinuieşte şi acolo unde te-ai dus să scapi cu viaţă". Ştim cu toţii, stimaţi cititori, intelectuali patrioţi şi de bună credinţă, cui aparţin emanaţiile greu mirositoare la adresa patriei care i-a fost casă, i-a oferit un sistem de învăţămînt şi de sănătate gratuit, un loc de muncă într-o fabrică, ca să poată trăi omeneşte: laureatei cu Nobel pentru literatură, 2009 - personaj care înainte de podium se preumbla neauzită prin lume. Critica şi acuzele aduse intelectualilor români, României în sine, în dialogul de la Ateneu cu filosoful Gabriel Liiceanu, au schimbat percepţia asupra sa, stîrnind polemici violente. Potrivit umilei mele păreri şi a unor profesionişti ai adevărului, vorbim despre un actor controversat al conjuncturii politice, care nu va reuşi să surclaseze personalităţile literare îndreptăţite cu înnobilarea. Exceptînd modestul teritoriu intelectual şi de expresie din proprietatea sa, pentru mine şi pentru mulţi români, este o cucoană care se isterizează public în discursuri simpliste. Partea de falsitate am descoperit-o în prezenţa sa la TVR, cu ceva vreme în urmă, dar, spun vocile în şoaptă, se găseşte şi în biografia mai puţin oficială care circulă cercuri restrînse. În interviul de la TVR am văzut un personaj obsedat pînă peste poate de trecutul ei din comunism, ca şi cum restul românilor ar fi trăit pe perne de puf. Ceea ce a scris, ceea ce a făcut după ce a plecat din România nu poate fi mai presus decît opera şi viaţa lui Liiceanu, de pildă. Un exemplu la îndemînă, dedesubtul căruia laureata se poate aşeza la rînd, poate cu ceva mai multă demnitate.

Între plăcerea şi interesul cu care l-am citit pe Liiceanu şi nevoia de a o citi pe „Nobela", îl prefer pe primul. Premiul pe care l-a primit, este cunoscut, are circumstanţe atenuante de ordin politic, nicidecum considerente ale vreunei amprente valorice de excepţie. În mult-dezbătutul dialog de la Ateneu, „bunul simţ intelectual şi eminenţa liiceană" i-au dat o lecţie personajului de basm, venit să împroaşte cu noroi sub considerentul că un aşa premiu îi permite. Unul din criteriile de bază luat în calculul acordării premiului este aniversarea căderii zidului Berlinului. Despre „completul de judecată" care i-a atribuit meritul nobiliar acuzativ, putem spune că este necunoscut, în sensul de nevăzut. Nu văd nicio satisfacţie în acordarea premiului, ci umilirea şi mîhnirea valorilor reale. Obsesiva repetiţie a personajului, „mie îmi place să nu scriu", e o prostie gratuită, infantilă, de cele mai multe ori, reacţia ei fiind cinică şi asemănătoare unei gospodine. Care a fost „suferinţa" Hertei? Chiar nu înţeleg. În niciun caz mai mare decît a celorlalţi români. A luat Nobel-ul din greşeală, susţinută de nemţi, dacă am în vedere pe Amos Oz, unul dintre contracandidaţi. Este strigător la cer ca a luat Nobel-ul. Mulţi nu ştiu cine este Gabriel Liiceanu, pentru ca nu l-au citit săracii de ei şi trăncănesc de pomană. Le place unora sau nu, Liiceanu e o valoare prin ce a scris, dar mai ales prin modul în care se raportează la diferitele contexte. Spre deosebire de premiată care are o mare tinichea de „cocul poematic": prietenia ei cu Oskar Pastior, despre care s-a aflat ca a colaborat cu Securitatea în tinereţe. Cu acesta plănuia să scrie un roman, pe care l-a scris numai ea, după moartea lui. În presa germană s-a vorbit despre acest fapt, la noi nu. Bietul Oskar... şi manuscrisele sale! Cît despre Cucoana Nobelă, îi urez succes la pozatul în victimă eternă, distrusă de regimul care i-a pus tocul în mîna pe cînd lucra în fabrică. Ce este mai important pentru mine, mai important decît Revoluţia Franceză şi decît premiul Nobel al personajului din propoziţie, este că poporul român a dat veacuri la rînd capete luminate Europei şi întregii lumi, şi nu există nimic pe lumea asta mai deranjant, mai umilitor, decît ignorarea lor cu bună ştiinţă în favoarea unor personaje de conjunctură, care isterizează pe cîţiva acomodaţi cu modul occidental de a aprecia VALOAREA. Adică LIPSA ei din toate. „N-am nici o înţelegere superioară a lumii, afirma înnobilata, „tot aşa cum n-am de fapt o înţelegere a ei. Eu nu pricep lumea şi de aia scriu... Când stăteam în România şi mă gândeam seara la ce s-a întâmplat în cursul zilei, nu puteam să-mi dau seama. De altfel, nici nu-mi permiteam să mă gândesc într-un arc mai mare, o perspectivă mai largă. Îmi ajungeau lucrurile micuţe şi exacte care se tot adunau lângă mine, fiindcă lor trebuia să le fac faţă. Nu am putut să-mi pun probleme, pur şi simplu a trebuit să fac faţă şi asta îmi absorbea toate energiile din cap, tot ce puteam rezulta. De înţelegere superioară nici nu putea fi vorba".

Sigur că nu poate fi vorba. Înţelegerea superioară, presupune, dincolo de limbaj şi de exprimare, ceva superior în organizarea şi alcătuirea minţii. Mostra originală din discursul premiantei, mă duce cu gîndul la Heidegger, care afirma că originali nu sînt decît idioţii. „Altminteri doar Dumnezeu e original", iar premianta, nu încape îndoială, e departe de a fi un geniu. Petre Ţuţea întrebat de cineva odată cum scrie, a răspuns: „Prima mea grijă e să nu fiu pîndit de demonul originalităţii. Urmăresc să nu fiu original şi să fiu cuviincios". Numai geniile sînt cuviincioase.