Ziua Naţională, o retrospectivă obiectivă, un prezent umilitor, un viitor lugubru

Întotdeauna, de mic copil, mi-au plăcut sărbătorile naţionale. Pe vremea aia, a copilăriei mele nu aveam aşa de multe ca acum, poate tocmai de aia erau atât de aşteptate şi apreciate de oameni, pentru că erau puţine, nu se bagatelizau, nu apucaseră să intre în ridicol. Aveam Paştele, apoi, 1 Mai, 23 August, 25 Octombrie, Crăciunul, 30 Decembrie şi cam atât. Pe atunci cu ocazia cestor zile se organizau spectacole, se dădeau prime, erau recompensaţi cei mai muncitori oameni, de dădeau decoraţii sau medalii celor care le meritau, iar lumea era bucuroasă să se întâlnească, să se înghesuie la un mic şi o bere să stea la iarbă verde, să se vadă cu prietenii, neamurile, vecinii. Asta era şi sentimentul era unul plăcut iar participarea masivă, politicienii erau câţiva la tribunele oficiale vorbeau doar unul, maxim doi şi apoi defilarea, oamenii se uitau să vadă ce a mai apărut nou, ce maşină, ce armă, ce transportor sau avion a mai construit armata. Este adevărat nu apăreau în fiecare an noutăţi dar apăreau chiar dacă pe lângă ele defilau şi alte maşini de luptă care nu văzuseră soarele decât la defilări iar antrenamentele pentru ziua naţională erau cu adevărat lungi, costisitoare şi foarte obositoare. Înălţimea m-a ferit de a participa la astfel de defilări, „tabacherele” nu făceau impresie bună asupra populaţiei,lumea trebuia să vadă militari înalţi ca brazii, frumoşi, arătoşi. Nu am făcut parte din cei selecţionaţi pentru astfel de evenimente, eu participam la spartachiade, activităţi sportive şi culturale acolo unde nu te vedeau decât ai tăi şi nu conta cum arăţi ci doar cum te mişti sau ce poţi face.

După marea adunare din Decembrie 89, s-a schimbat şi Ziua Naţională, s-au adăugat multe alte zile, atât de multe încât oamenii nu le ştiu dar nici nu îi interesează, parlamentul votează zile pe bandă rulantă sărbători peste sărbători în aşa fel încât să aibă şi ei motiv să îşi ia liber miercurea, pentru că la ei vin la muncă lunea cu avionul de marţi şi pleacă vinerea cu cel de joi, deci a mai rămas miercurea în care săracii transpiră abundent aşa că au votat Ziua luptei împotriva Fumatului, Ziua limbii maghiare, Ziua veteranului, Ziua pompierului, Ziua tatălui, Ziua minerului, Ziua artei fotografice, Ziua Naţională pentru adopţie Ziua Gărzii naţionale de mediu, Ziua cărţii, Ziua bibliotecarului, Ziua cititorului şi nu mai ştiu câte zile. O să avem până la urmă Ziua parlamentarului audiat la DNA sau a celui eliberat din arestul preventiv, Ziua cititorului de contoare, o să trebuiască instituită Ziua de Miercuri ca sărbătoare naţională ca să poată să lipsească sărmanii truditori şi miercurea, oficial de la program. Mai propun ca Ziua Naţională pentru Adopţie să fie sărbătorită în ziua în care primul domn şi prima doamnă au primit cecul pentru copii vânduţi în Canada şi pentru că avem o Zi a Victoriei Revoluţiei Române, propun să avem şi o Zi a Înfrângerii Revoluţiei Române care să fie stabilită ziua în care justiţia română a închis dosarul revoluţiei. Hai că se poate.

Cu atâtea zile şi fără a mai pomeni sărbătorile bisericeşti, românul a ajuns să dea din mână când aude că se sărbătoreşte nu ştiu ce zi. Mulţi nu ştiu nici măcar care este Ziua Naţională a României sau ce mai sărbătorim când sărbătorim câte ceva, ca să nu mai spun că unele televiziuni, în goana după „senzaţional” mai fac câte un sondaj de câte o zi din asta obscură şi se miră că oamenii nu ştiu când este Ziua Statisticianului. Penibil, penibil pentru cei care au pretenţia ca oamenii să ştie sau să ţină minte tot ce au scornit îmbuibaţii penali din Parlament între două cafele şi o privire pe pagini fierbinţi.

Peste două zile vom sărbători din nou Ziua Naţională. Printre atâtea Zile, aceasta s-a bagatelizat, dacă nu ar defila tehnica militară, la ea nu ar mai veni nimeni în afară de oficiali şi susţinătorii de partid care trebuie să lase impresia că partidele lor sunt puternice. Dar dacă nu ar mai participa armata, nu ar mai participa nici cetăţenii, iar fără cetăţeni nu ar mai avea nici partidele cui să arate muşchii, aşa că Ziua Naţională s-ar transforma într-o adunare undeva în sala de şedinţe a primăriei unde un sfert din participanţi ar fi şefii de partid şi oficialităţile locale, un sfert ar fi angajaţii primăriei chemaţi să aplaude discursul primarului, un sfert l-ar constitui cei din media, iar un sfert ar fi format din cei care mai speră să cadă un mic, un suc, o cafea sau o măslină, ceva pe gratis.

De când conducerile de partid şi de stat au decis că România nu mai are nevoie de armată, nu mai are nevoie de industrie de război, nu mai are nevoie de unităţi militare şi le-a cedat strategic primarilor care le-au dat ştiu ei cui, români, americani sau chinezi, nu mai are nevoie de tehnică militară proprie, pentru că acum suntem în NATO şi ne apără nu ştiu ce articol … de îmbrăcăminte „all seasons”, defilările armatei au devenit nu prilejuri de a arăta ce a mai scos industria românească de război, ci ce au mai primit sau împrumutat mai marii armatei de la partenerul strategic, care are şi el ocazia să mai decongestioneze cimitirele de fier vechi primind bani frumoşi. Dar cum pomenile nu se fac în fiecare an, conducătorii armatei au trebuit să scoată de fiecare dată pe piaţă câte ceva care să „rupă inima târgului” să dea o „lovitură de imagine” care să lase copii cu gura căscată.

În 2009 de exemplu, parada a avut ca subiect de interes, comportamentul mojic al lui Băsescu, preşedintele în funcţie care a refuzat să dea mâna cu foştii preşedinţi aflaţi la manifestaţie, dar a dat mâna cu toţi penalii din PD. Era un bun semn pentru ceea ce avea să urmeze.

Parada din 2010 a strălucit prin lipsa preşedintelui care a avut activităţi mai importante de făcut decât să fie alături de români de ziua lor.

În 2011 parada a fost eclipsată de fasolea pe care s-au bătut bucureştenii mai rău decât parlamentarii şi s-a remarcat prin huiduielile cu care au fost gratulaţi Băsescu şi Boc ca exponenţi ai naţiunii. Bine şi aşa în lipsă de alte performanţe.

În 2012, Parada de 1 Decembrie l-a avut pe Max, soldatul canin pe patru picioare, cu care armata se fălea de parcă era OZN sau cel puţin maimuţă. După trei ani, datorită legilor româneşti Max nu mai era. Tot atunci, în 2012, era deschisă de Ana Maria Bontea, o fetiţă de 9 ani, călare în faţa jandarmilor, care fiind o participantă la concursurile internaţionale de echitaţie dădea o imagine angelică unei activităţi care se voia o demonstraţie de forţă. Interesantă şi plină de impact emoţional imaginea, contrastul. Vă daţi seama ce au lăcrimat ziarele de emoţie şi cât s-au felicitat organizatorii pentru lovitura de imagine dată. Cu ocazia asta, populaţia nici nu a mai băgat de seamă că armata abia se mai târăşte fiind lovită crunt la capitolul înzestrare.

În 2013, fetiţa nu a mai fost lăsată să participe la paradă, nu mai avea nici un rost,se marcase momentul cu un an înainte, fetiţa nu mai era o surpriză şi nu era nevoie nici să devină o obişnuinţă. Maurul îşi făcuse datoria, la fel ca şi Max care totuşi a defilat pentru că nu e aşa, era doar un câine, nu putea ridica pretenţii de popularitate ca doctorul Arafat. Dar minţile ascuţite din propaganda de partid au găsit imediat cu ce să taie aerul românilor şi au adus la eveniment pe preşedintele Moldovei asigurând şi de data asta un element de noutate, ceva “pentru prima oară” despre care să vorbească ziarele. Şi uite aşa românii au murit de fericire, au văzut ceva ce nu văzuse nimeni până atunci, puteau fi mândri, România are resurse.

Astfel, Ziua Naţională, parada militară, au devenit un fel de “copii spun lucruri trăznite” sau “românii au talent” la care pot participa însă şi cei din afara ţării.

Şi uite aşa a venit şi 1 Decembrie 2015 la care, nemaiavând ce să mai aducă nou, în lipsă cruntă de inspiraţie şi element de senzaţional, cuiva de la minister, sau cine ştie, de la guvern, sau de la UNPR, nu spun cine, e posibil să fie persoană cu bujor în piept, i-a venit ideea creaţă să aducă în faţa oamenilor pe post de “maimuţă” mutilaţii şi răniţii din misiunile “umanitare” ale armatei române din Irak, Afganistan, Bosnia sau alte teatre de operaţii. Aşa am fost informaţi de televiziuni, care abia aşteaptă să ne spună “toată povestea” câte unui militar care şi-a lăsat oasele şi sângele prin câmpurile de luptă străine şi acuma abia aşteptau să arate lumii că românul are 7 vieţi în pieptu-i de aramă şi că e gata să defileze într-un picior, sau să facă mânuiri de armă cu o mână, numai ca să îşi arate ataşamentul faţă de patrie şi popor. Mi se pare nu doar jignitor şi lipsit de respect, ci chiar cinic şi inuman, umilitor, monstruos, demoralizator chiar, să pui mutilaţii şi infirmii să defileze ca să arăţi ce? Că statul român nu i-a uitat sau le-a asigurat proteze? Ce minte inumană a gândit această “lovitură de imagine”?Ce corp mutilat sufleteşte  îi umileşte pe aceşti oameni şi îi pune să se exhibiţioneze în acest fel? Sper să nu îi pună să defileze la pantaloni scurţi şi mânecă scurtă ca efectul să fie mai înduioşător. Este absolut inuman să chinui aceşti oameni în felul ăsta, să îi pui să participle la repetiţii numai să araţi că soldatul român, ca şi cel rus din bancul binecunoscut, se scoală de jos după ce trece tancul peste el şi raportează că serveşte patria. Indiferent că vor defila pe tanc sau în vehicule, că sper că nu vor bate pas de defilare, Doamne fereşte, nu le poţi cere aşa ceva. Oare cei care au venit cu această idée şi-au pierdut şi ultima fărâmă de bun simţ şi judecată încât să nu realizeze penibilul? Oare armata română nu mai are cu cine să defileze, cu ce să se laude şi a adus militari într-un picior, cu o mână sau fără nici una, aşa cum aduce resturile de tehnică de luptă care abia îşi mai învârt roţile, dar cu vopsea proaspătă peste rugina seculară doar pentru a poza? Cum de au aceptat aceştia să ia parte la această bătaie de joc? Nu mai are cine să defileze de am fost nevoiţi să aducem invalizii? Aşa îi respectăm, aşa îi menajăm, aşa îi ajutăm? S-a întrebat cineva ce dureri au ei pe o vreme de Decembrie şi cât îi dor picioarele şi mâinile lipsă? A încercat cineva, măcar un medic, să le spună deştepţilor care au organizat această umilinţă, ce înseamnă asta pentru ei şi prin ce trec fizic şi emoţional să fie prezentaţi ca animalele de circ, numai pentru a aduce un element de noutate în activitate?

Ministrul apărării naţionale, marele diplomat cu experienţă şi tehnocrat, nu a realizat umilinţa la care sunt supuşi aceşti militari dar şi armata României? Ruşine domnilor din fruntea armatei, a guvernului şi a ţării, care aţi avut ideea şi aţi dat avizul pentru această ultimă umilinţă la care este supusă armata română. Mă aştept ca la anul să defilaţi cu un cortegiu funerar, un sicriu imens care să conţină trupurile cadavrelor celor decedaţi în misiuni şi în războaie, ca lumea să vadă că la o adică şi morţii vor contribui la apărarea patriei.