Mai dă un kil de votca și gata!

Scris de enigmatica LORELEY Joi Apr 14, 2016 11:32 am

http://sov.ro/2016/04/14/capitolul-36-mai-da-un-kil-de-votca-si-gata/

Motto

“Iar de nu vrei să iei cafteală și de nu vrei ca să regreți,

Iubirea mea duodenală, mai dă-mi o sută de sesterți.”

Cu ceva timp în urmă (nu precizez data, pentru a nu devoala personajul), mă anunță ofițerul de serviciu că la poartă este o mașină cu un cunoscut de-al meu, însoțit de încă o persoană, și care solicită să-mi vorbească. Era în jurul orei 22.00, stăteam pe marginea lacului și ascultam muzică. Nu aveam nici un chef de musafiri, așa că îi spun băiatului să caute un pretext și să scape de ei. După mai puțin de un minut îmi se spune că tipii insistă, fiind foarte important să discute cu mine. Îl întreb pe băiat ce pretext au folosit, pentru a-i confirma, dacă va fi cazul, și îi spun să-i poftească. Nu mică mi-a fost surpriza când l-am recunoscut pe însoțitorul cunoștinței mele, în persoana unui important ministru al cabinetului din acel moment. Urmare a problemelor mele din justiție devenisem un personaj nefrecventabil de către politicienii zilei, așa că nu a trebuit să fac un efort deosebit pentru a mă arăta surprins.

– Scuze, Sorin, că am venit neanunțați și la ora asta. Domnul ministru a ținut mult la discreție, din motive lesne de înțeles, îmi spune cunoștința.

Îi poftesc să ia loc, îi intreb dacă vor să servească oareșce și, spre marea mea bucurie, se mulțumesc doar cu un pahar cu apă.

– Domnule Vîntu, mă bucur să vă cunosc personal, își începe ministrul speech-ul.Am auzit o mulțime de lucruri despre dumneavoastră, și bune, și rele, și am decis, urmare a recomandării distinsului nostru prieten comun (și întinde o mână reverențios către cunoștința mea), să vă vizitez pentru a le fructifica împreună pe cele pozitive.

Se vedea clar că își fabricase introducerea înainte de a veni, că încerca să frazeze în așa fel încât o eventuală interceptare făcută de cei de la S.R.I. să nu-l poată incrimina cu nimic, iar eu să cad în cur de fericire că, în sfârșit, providența a adus pe cineva care să mă ajute să-mi fructific lucrurile minunate ce zac în mine. Fiind extrem de curios de motivul vizitei, nu l-am întrerupt cu vreo remarcă specifică impetuozității mele verbale și l-am lăsat să continue.

– Am aflat de la prietenul nostru (același gest) că aveți o expertiză semnificativă în zona financiară (cât pe ce să-mi sară din gură un “hai să moară mă-ta că tu nu știai”), în domeniul fondurilor europene, grație caselor de consultanță pe care le-ați deținut și în domeniul afacerilor. Din această perspectivă aș dori să vă întreb cum vedeți dumneavoastră modalitățile de a mări gradul de absorbție al fondurilor europene?

În momentul ăla mi-am dat seama că, în ciuda limbajului pompos, al aerului de superioritate pe care încerca să și-l mascheze, omul acela era onest. Încerca să-și facă slujba, o slujbă pentru care nu era pregătit, și căuta să învețe de la cei care puteau să-i dea o mână de ajutor, asumându-și chiar riscul de a apărea în presă alături de inamicul public nr. 1 la acea dată – domnul SOV. Am decis, în ciuda unei antipatii profunde pe care o aveam pentru guvernul din care făcea parte, în special pentru conducătorul acestuia, să-l ajut.

– Domnule ministru, care ar fi prioritățile? – îl întreb.

– Infrastructura, agricultura, mediul…, începe el să turuie. Îl opresc.

– Deci, ați dori să atrageți bani pentru autostrăzi? îl întreb eu. Domnule ministru, n-ar fi mai productiv ca în loc de bani să cereți direct autostrăzi? Chiar dacă veți atrage mai mulți bani, autostrăzi tot nu veți face, din pricina corupției generalizate de la nivelul administrației, din pricina lăcomiei constructorilor și din multe alte pricini. Așa că, de banii pe care îi veți renegocia, cereți să ni se facă direct autostrăzi, fără ca fondurile respective să mai treacă prin România.

– Nu înțeleg cum s-ar putea face asta, îmi spune ministrul, privindu-mă ca pe un căzut în cap.

Timp de 15 minute îi explic pașii tehnici prin care se poate ajunge acolo. Pe măsură ce dezvoltam, vedeam în ochii interlocutorului că înțelege perfect ce îi spuneam, iar când am terminat a explodat.

– Domnule, dacă vom face asta înseamnă că vom admite imposibilitatea intelectuală a acestei țări de a se guverna singură.

– Așa este, îi răspund cinic, dar vom avea în schimb autostrăzi.

– Și cine credeți că este atât de tâmpit să admită asta în fața electoratului?

– Cel care va înțelege că nevoia de autostrăzi a acestui electorat este astăzi mai mare decât nevoia de neatârnare, că valorile morale nu mai fac doi bani pe lângă cele materiale și că, oricum, domnule ministru, suntem o colonie… Dacă am recunoaște asta deschis, am putea cere stăpânilor noștri măcar atâta lucru, 3-4 autostrăzi și un kil de votcă în schimbul libertății noastre.