Perspectiva de stânga asupra momentului

O serie de articole apărute la CriticAtac. Aş vrea să văd şi "pe partea dreaptă" analize atât de tranşante privind "vehiculele politice" care asumă (desigur, în mod fals, ipocrit) ideologia de dreapta. Cum? Nu există? Doar goarne gen 22, HotNews şi Contributors, cu "hău!-hău!-hău!"? Mda, autism şi narcisism.

În ciuda programului său electoral de centru-dreapta, cu concesii sociale pe fond capitalist şi eurocentrist, PSD-ul a fost ales de oameni pentru că reprezenta (nu era) singura speranţă de contrare a direcţiei neoliberale de pe buletinul electoral. La rîndul său, această speranţă, deopotrivă cu scepticismul general faţă de “clasa politică”, articulează dezvrăjirea populară de direcţia generală a tranziţiei postcomuniste ce a făcut posibile îmbogăţirea rapidă a elitelor, devalorizarea locală şi schimburile inegale cu Occidentul din ultimele decenii, într-un moment al istoriei lumii în care şi ideologiile globale ale aceleiaşi perioade sînt puse sub semnul întrebării. Ca semn al superficialităţii şi confuziei ideologice ce caracterizează şi sfera locală a politicii, PSD-ul a fost singurul partid care şi-a bazat campania electorală pe propriul program de dezvoltare, cu accentul pus pe ideea Fondului Suveran de Dezvoltare şi Investiţii, ce semnifica tocmai un nou început. Or, prin ordonanţa de urgenţă emisă la miezul nopţii de 1 februarie 2017, PSD-ul şi-a anulat singur aceste eforturi proprii şi capitalul politic pe care şi l-a însuşit, cu urmări ireversibile. Refuzînd să înţeleagă că orice nou început începe printr-un sacrificiu, PSD-ul a revenit imediat la percepţia de partid clientelar, de “casă a hoţilor”. De la o atmosferă de critici aduse programului său de guvernare, PSD-ul a căzut înapoi la o criză fundamentală de legitimitate. Prioritatea acordată amnistiei afectează şi propria sa bază electorală [...]

Ceea ce se uită însă în aceste noi momente de revoltă – deocamdată o revoltă a prezentului pur – e faptul că nu doar PSD-ul aflat la guvernare, ci şi dreapta care încă mai iese din lunga sa guvernare, sînt responsabili deopotrivă pentru dezastrul social al tranziţiei. În acest moment, colonizatorii de mai ieri ai neoliberalismului şi austerităţii, aplaudaci şi profitori ai taxei unice şi statului minimal, cei care îşi exprimau făţiş dispreţul pentru popor şi admiraţia pentru civilizaţia omului alb şi războaiele de invazie, elitişti şi traseişti se fofilează pe stradă şi strigă împotriva hoţilor. De aceea, principiul reconstitutiv al justiţiei sociale nu poate fi redus la lupta anti-PSD şi nici la lupta anticorupţie, ci trebuie generalizat. După aproape trei decenii de tranziţie, ar fi timpul să nu se mai dea vina pe “comunişti”. După aproape trei decenii de divizare, devalorizare şi înstrăinare a societăţii, e necesară o recompoziţie politică de ansamblu pentru a putea face posibilă recompoziţia socială, pentru a nu acorda prioritate – din nou – alinierii obediente la politici hegemonice ori recompoziţiei capitalului în criză. [...]

[...] Din mai 2012, pentru cine mai are memoria acelor zile, până azi, PSD pare să insiste într-o serie de acțiuni autodistructive, care dau tot creditul posibil criticilor constante, difuze, și, la urma urmei, plate, care reîncălzesc aceeași poveste a luptei anticorupție. Cam asta e scena acestor zile: un subiect politic suicidar, care răspunde cât se poate de clar interpelărilor și fantasmelor unui Mare Celălalt cu sute de mii de voci. Pe deoparte, practici și luări de poziții sulfuroase, desprinse dintr-un timp aparent demult depășit, pe de alta idealurile pure ale unei clase care se constituie și se afirmă ca subiect constituțional fundamental. Tirania corupției și justiția poporului. Înaintea relației pur formale dintre cele două reacția omenească a multora dintre noi, e de bine, de rău, să ne raliem părții care cel puțin teoretic apără nu un interes particular, ci măcar urme ale unei onestități publice. E, până la urmă, un moment de adevăr în această ridicare față de o putere percepută ca fiind coruptă și care forțează regulile jocului cu un arsenal de comicării avocățești. [...]

Ceea ce ne duce la ultimul punct, și anume faptul că anticorupția a funcționat și funcționează ca opiumul principal local: să fim bine înțeleși – cu excepția câtorva oportunișt – nu cred că e nimeni în rândurile stângii independente care ar cauționa acte și fapte de corupție. Problema e cădiscursul anticorupției vine să oculteze aspectul fundamental al tranziției de care vorbeam mai sus – și anume faptul că toată acumularea originară de capital se fundamentează pe un act a-legal în cel mai bun caz, și cel puțin problematic moral. Anticorupția ne dă posibilitatea să distingem între capitalul bun (de cele mai multe ori străin, nu că ar fi ceva rău în asta) și capitalul rău (local, primitiv, balcanic). Corupții sunt rudele necioplite ale exploatării cu servietă și guler alb. Ei sunt păcătoșii care continuă să muște din mărul lui Adam, după ce regulile s-au impus pentru întreține respectabilitatea și limitele exploatării. Mai grav, cu mijloacele lor primitive riscă să dezvăluie secretul de nespus și de nerecunoscut al sistemului. Furia publică față de PSD își are prin urmare origini foarte legitime, dar suferă aproprieri ideologice aproape instantanee: limbajul juridic și aparatele ideologice sunt acolo să captureze și să limiteze potențialul disruptiv al demascării corupției. E un act de profanare ce trebuie oprit cât mai repede. Atâta vreme cât operația funcționează, ruptura între clasa de mijloc și cei care suportă efectele profunde ale corupției va continua să se adâncească. La limită, protestul își va atinge scopul de clasă, acela de a întreține iluzia respectabilității și onestității sistemului, dar mai ales caracterul natural al diviziunii între „oamenii harnici și inteligenți și vagabonzii leneși”. 

[...]  Odată cu abrogarea Ordonanţei 13, PSD iese din tot acest episod absurd într-o poziţie extrem de proastă; are şanse bune să piardă guvernarea, chiar dacă nu neapărat imediat, în orice caz a pierdut şi poziţia relativ confortabilă conferită de alegeri, şi beneficiul estimat al ordonanţei. Cei care îşi puseseră speranţe în minimul program social al PSD – sau măcar în lipsa unui program de sens contrar al dreptei – vor fi probabil dezamăgiţi destul de curând. Un alt efect profund negativ al ordonanţelor este inhibarea discuţiei care începuse să se contureze în jurul relaţiei dubioase dintre serviciile secrete şi justiţie. În loc ca abuzurile DNA, în relaţie cu serviciile către care fuseseră externalizate unele funcţii ale justiţiei (în contradicţie, desigur, cu principiile elementare ale statului de drept) şi în general, să mai fie temperate puţin, PSD le oferă un nou avânt.

Deşi tot acest episod absurd rămâne încă neclar şi poate va rămâne aşa pentru totdeauna, ce pare cert e că PSD nu a înţeles cât de mult puterea s-a mutat în afara alegerilor şi, de fapt, în afara sistemului politic propriu-zis. DNA a devenit un centru extraordinar de putere. El poate lucra cu serviciile şi poate face alianţe cu alte instituţii ale statului, cum ar fi CSM, sau cu poli de putere politici, cum ar fi preşedinţia, dar este în acest moment un pol independent de putere. Toate aceste alianţe şi colaborări pot suferi modificări, preşedinţii, şefii de partid, generalii se pot schimba, dar anticorupţia este şi probabil va rămâne ani buni un vector politic foarte puternic al dreptei.

De ce al dreptei? Echivalând legalitatea cu democraţia şi binele public, anticorupţia se dispensează de statul social, adică de ideea că statul trebuie să mai aibă şi o acţiune pozitivă în afară de cea negativă a combaterii ilegalităţii, şi susţine o ordine socială favorabilă claselor superioare, una cu multă legalitate, impozite mici şi foarte puţine servicii sociale (care, conform discursului oficial, pot fi puse la punct doar prin eliminarea corupţiei şi privatizare; alocările bugetare serioase şi administrarea serioasă de către stat au devenit ceva demodat şi de prost gust). Astfel, conflictul real, din ultimele săptămâni şi din toată această perioadă, e unul simplu, legat mai mult de resurse decât de idealuri, o reglare de conturi după ce scorul alegerilor nu a ieşit cum trebuie. [...]

Recentele proteste, dominate de o clasă de mijloc urban-corporatistă cu un discurs pe care nu exagerăm dacă îl numim autoritarist și rasist social, pun stânga românească în fața unei probleme politice de natură strategică: cui îi se mai poate adresa o mișcare de stânga în România de azi? Până acum un larg segment din cei ce se auitoidentifică ca fiind de stânga a insistat să considere clasa corporatistă drept receptorul principal al mesajului politic de stânga. Deși era previzibil de ceva timp cred că acum este evident că o asemenea poziție nu este nici mai mult nici mai puțin decât o formă de wishful thinking. Cu toate că mai rămân activiști sociali care se autoidentifică ca fiind de stânga în stradă, este mai mult decât clar acum că, la fel ca în cazul ultimelor proteste politice românești, discursul dominant și modul în care mișcarea este instrumentalizată politic efectiv este, orice, numai de stânga nu. Un răspuns diferit la întrebarea de mai sus, cuplat cu acțiuni în consecință, trebuie dat urgent dacă ne dorim ca apariția unei alternative de stânga să fie măcar logic conceptibilă – o asemenea apariție presupune și un tip implicare activă și sistematică în politică încă neexperimentată; diferit atât față de ce a făcut până acum stânga academică, cât și față de ce a făcut și face stânga ongistică.  [...]

O culme și mai înaltă este atinsă acum când votanții PSD în cadrul alegerilor legislative din decembrie 2016 sunt văzuți ca vinovați direcți pentru toate problemele sociale pe care clasa de mijloc urban-corporatistă le identifică. Astfel, impulsul autoritar care propune unele dintre cele mai grotești forme de democrație cenzitară (de la excluderea celor fără studii, la excluderea celor ce nu au un venit, excluderea unor grupuri etnice, sau excluderea pe bază de vârstă) nu mai este o excepție. Nu numai că eforturile de a înțelege mecanismele care determină grupurile sociale aflate într-o situație economică mult diferită (a se citi precarizată) devin o excepție printre auto-etichetații democrați liberali participanți la protest, ci, mai mult, excluderea celor dintâi de la dreptul de vot este susținută nedisimulat în supranumita agora, toate aceste grupuri fiind reduse discursiv (și direct acțional,spre exemplu, ca în cazul confruntării din Cluj cu persoane vârstnice (babe și moși comuniști, desigur) ieșite la balcoanele apartamentelor lor în timpul protestelor luate in ridicol prin râsete batjocoritoare și huiduieli succesive) la un nivel de sub-oameni. [...]

Nu numai că acum ”PSD și ALDE sunt aceeași mizerie” în timp ce opoziția compusă din vechiul PNL (+PDL) care apare ca frecventabil, iar USR apare ca mistic-salvator în lupta acestei clase de mijloc, dar și corupția și abuzul de putere (din nou, ceea ce era deja mai mult decât evident cu ocazia alegerilor prezidențiale din 2014) par a fi de două tipuri: în timp ce scandalul Kovesi-Coldea trece neobservat și DNA rămâne văzut ca o instituție mesianică situată în afara intereselor meschine specifice luptei politice pentru putere, corupția apare ca un atribut exclusiv al PSD-ului, iar printr-un proces la prima vedere absolut halucinant dreapta politică reapare metamorfozată ca luptătoare pură anticorupție (momentul în care PNL-ul s-a alăturat USR-ului în spectacolul-protest din parlament, scandând „Hoții! Hoții!” find absolut memorabil). Nu asistăm în aceste zilne nici la prima, și nici a doua repetare (ca farsă de data asta) a promisiunii spectacolului țepelor pentru corupți din Piața Revoluției din 2004. Caracterul politic al justiției în stil DNA este ignorat sistematic. DNA-ul, ca justițiar abstras din politic, este contrapus PSD-ului, în calitatea sa de prototip căruia i se atribuie exclusiv atributul corupției maxime, uitându-se amnezic faptele guvernărilor cu nimic mai puțin corupte ale dreptei românești. Deși în jumătate din timpul scurs de după 1989 dreapta politică a fost la guvernare, ea reapare ciclic ca salvator incoruptibil, singura opțiune (mult iubitul rău cel mai mic) împotriva luptei cu ciuma roșie. Această întoarcere discursivă este una pe care inclusiv mulți auto-proclamați stângiști o acceptă ca legitimă, cu toate că din 2004 încoace avem parte de o reîntoarcere ciclică la ea (de la momentul Năstase, la momentul Geoană, momentul Ponta-Colectiv, momentul Ponta-Iohannis și, în cele din urmă, momentul din prezent). Când vedem că această acceptare a răului cel mai mic într-un discurs politic centrat totalmente pe tema anti-corupției generează de fiecare dată, fără excepție, mișcări ușor de instrumentat de secțiunea cea mai de dreapta a clasei politice ar trebui să ne punem câteva întrebări cu strategia politică pe care o urmăm loial de atâta timp, nu?  [...]

În momentul de față nu cred că mai putem susține că stânga se poate adresa în continuare clasei de mijloc urban-corporatiste. În ceea ce privește definirea clasei de mijloc-corporatiste, sunt necesare niște clarificări. Cred că pornind de la aceste clarificări vom putea înțelege o importantă parte din ceea ce generează atât simpatia sistematică pe care această subclasă o manifestă pentru versiunea justițiar-tehnocrată a dreptei românești cât și mereu prezentului rasism social al acestora.