Corneliu Zelea Codreanu între mistificare, ură şi realitate istorică (1 - 2 - 3 -4)

Scris de **Admin** Lun Mai 01, 2017 1:51 am

Corneliu Zelea Codreanu între mistificare, ură şi realitate istorică (1)

http://www.art-emis.ro/istorie/4151-corneliu-zelea-codreanu-intre-mistificare-ura-si-realitate-istorica-1.html

Astăzi, mai ales în zilele noastre, s-a reimpus cu obstinaţie teza cominternistă, stalinistă din anii '50 ai secolului al XX-lea, când România se afla deja de ani buni ocupată de imperiul ruso-sovietic, sloganul conform căruia Mişcarea Legionară, fondatorul ei Corneliu Zelea Codreanu, n-a fost altceva decât expresia politică a unui clan de crimă politică organizată. Cei care au susţinut şi impus ca „adevăr istoric", aberaţia de mai sus au fost tocmai aceia care au adus regimul comunist în România. Tovarăşii stalinişti, precum Ana Pauker, Boris Grünberg, Vasile Luca, A. Toma, V. Tesmeniţiki, Gizela Vass, Saul Bruckner, Liuba Chişinevski, Iosif Chişinevski, Walter Neulander etc., ei, şi încă câteva sute de evrei cominternişti, sunt autorii, responsabilii genocidului la care au supus poporul român între anii 1948-1964. Tocmai ei, cu toţii, agenţii unei puteri străine (U.R.S.S.), ce s-au constituit cu adevărat într-un clan al crimei organizate (cu două milioane de victime), confiscând pe cale de consecinţă statul român, au scăpat, după 1990, unei asemenea categorisiri istorice, cu toate că regimul pe care l-au creat, susţinut, condus a reprezentat, în afara oricărei îndoieli, un autentic regim criminal. Aşadar, staliniştii români, (mai degrabă moscoviţi, căci români dacă au fost câţiva), au impus şablonul ideologic cum că Mişcarea Legionară n-a fost altceva decât o organizaţie politică teroristă, asasină... Asasinii, aşadar, nu au fost comuniştii stalinişti, înfăptuitorii unui genocid, pe durata a două decenii, împotriva Naţiunii Române, ci Mişcarea Legionară!

Clişeul propagandistic a fost creat de „marele" istoric, Mihail Roller şi a fost impus în „cartea" sa, „Istoria R.P.R." (1948). În acei ani nu exista România, nici poporul român, ci o ţară numită „R.P.R.", cu „î" din „i" la numele Romînia!. După Roller, Garda de Fier a fost un partid „fascist" care dorea instalarea unui regim fascist în România: „Garda de Fier se bucura de sprijinul guvernelor burghezo-moşiereşti, de sprijinul lui Carol al II-lea (!) şi al marilor industriaşi şi moşieri, care cu ajutorul ei căutau să distrugă P.C.R.. Subsidii regulate din surse germane au alimentat organizaţiile fasciste şi mai ales „Garda de Fier".

Viziunea lui Mihail Roller, fascistă de-a dreptul, considerată infailibilă, dogmă pe timpul tinereţii mele, a fost reluată după 1990, şi impusă ca „adevăr istoric" în mass-media şi în istoriografie. Avem de-a face cu un tezism istoric de cea mai oribilă făcătură, o aşa-zisă viziune istorică, denaturată, deformată, diversionistă cu privire la perioada istorică dintre anii 1920-1940. Catalogarea de „fascism" nu face trimitere doar la Mişcarea Legionară, este mult mai amplă, având în vizor şi acuzându-le de fascism, nazism pe aproape toate numele mari culturale din perioada interbelică. „Tovarăşii" nu s-au oprit doar la anii interbelici. Tot din 1990 au început să sape temeinic la soclul, pe care i l-a ridicat în sufletul său Naţiunea Română, lui Mihai Eminescu acuzându-l, desigur, de „fascism", „extremism ideologic", „xenofobie". După cum vedeţi, obrăznicia tovarăşilor, ei, cu adevărat fascişti, nu are şi nu va avea niciodată limite. Pentru ei, „tovarăşii stalinişti", ca şi pentru urmaşii lor de după 1990, „mari democraţi", Mihai Eminescu nu este decât un poet al formelor culturale depăşite, iar din punct de vedere ideologic un „rebut" de care cultura română trebuie să se descotorosească neapărat pentru a deveni cu adevărat europeană. Infamii!

Anii 1917, 1918, 1919 au fost anii cruciali ai istoriei românilor. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin intermediul jertfei cutremurătoare a naţiunii române, s-a înfăptuit Marea Unire. Un nou timp în Istorie începea pentru poporul român. După o mie de ani de despărţire, eram (chiar dacă nu toţi) împreună. După dreptatea pe care Istoria a făcut-o neamului nostru, neamul însuşi a devenit obiectul dreptăţii sociale celei mari. Mari reforme au adus peste ţară mari schimbări. Cei ce au murit, au suferit, luptat pentru patrie au binemeritat de la Patrie. 90% din pământul arabil al ţării a intrat în stăpânirea ţăranilor. Imediat după Victorie a început munca. O muncă a refacerii, cu credinţa că la timpuri istorice noi trebuie şi mai multă muncă. Elanul naţiunii va fi organizat, după cum am subliniat în paginile de început, temeinic; statul se va întări, agitaţiile, diversiunile anarhice provocate de oamenii Kremlinului fiind puse la colţ. După ce ajunsese Mare doar prin ea însăşi, România dădea semne că poate fi în stare să-şi croiască un nou destin. S-a crezut în ceasul sfânt al biruinţei că toată ruşinea adusă în trecut peste ţară de politicianism, de trădători, de întreaga clică politică va fi lichidată. Şi că uriaşul Sacrificiu va îndepărta definitiv glodul, mocirla morală adusă de politicianism peste trupul curat al patriei întregite. Nădejdi deşarte! Reţineţi, cred, că Mircea Eliade, tânăr savant, în deceniul 4, a scris despre cei trei ani „1918-1921" sau despre „piloţii orbi", adică despre o clasă politică mult mai degradată decât cea de dinainte de 1916, ce nu ezitase să ia sub control, din nou, cu mai multă determinare ca înainte de război, destinul României întregite. Şi că niciunul din păcatele politicianismului românesc antebelic nu dispăruse după război. Faptul a fost sesizat şi notat în timp real de unul dintre marii samsari politici ai timpului, Constantin Argetoianu, ca şi de toţi martorii memorialişti ai epocii. Pe unii i-am citat deja.

România întregită nu a avut vreme să se construiască pe sine cum ar fi dorit. Din exterior, presiuni constante, ameninţări clare; din interior, subminare sistematică din partea unor minorităţi etnice, cu scopuri de dominaţie, unele, cu scopuri secesioniste, altele. De asemenea, politicianismul abject era mai prezent ca oricând în viaţa publică. I. G. Duca, om politic de anvergură, patriot şi democrat în toată activitatea politică, confidentul lui Ion I. C. Brătianu în anii cruciali, înainte, în timpul şi după Marele Război, nota în „Amintiri politice"[1] despre dificultăţile pe care le-au făcut României, la conferinţa de pace de la Paris - Versailles, anii 1919-1920, unii evrei; aceştia, folosindu-se de influenţa ce-o aveau asupra preşedintelui S.U.A., Woodrov Willson, au pus în cumpănă, o vreme, recunoaşterea frontierelor noastre istorice. Tot lor li se datoreşte şi impunerea României a unui tratat al minorităţilor, umilitor de-a dreptul, prin care se acorda minorităţii evreieşti din ţară un statut privilegiat.

Ion I. C. Brătianu, primul conducător al delegaţiei României la Conferinţa păcii, a refuzat să semneze tratatul minorităţilor pe care i-l impuneau „cei 4 mari", iar în septembrie 1919 părăseşte Parisul, revine în ţară şi demisionează de la conducerea guvernului. Cum am mai notat, Alexandru Vaida-Voevod îi ia locul, pleacă la Paris şi semnează, în numele României, şi tratatul minorităţilor. Iată ce notează I. G. Duca în cartea sa de „Amintiri politice": „În legătură cu situaţia României la 1918-1919, înainte de debutul lucrărilor Conferinţei păcii, Ion I. C. Brătianu se angajase, la Iaşi, în 1917 ca la sfârşitul războiului evreii români vor beneficia de toate drepturile civile şi politice[2]". Evreii însă, tot nu erau mulţumiţi; voiau o poziţie privilegiată, de stat în stat, iar la întâlnirea cu primul ministru al României „Dr. Filderman, care se simţea susţinut de toată formidabila putere a iudaismului internaţional, vorbea agresiv şi de sus"[3]. Brătianu s-a simţit jignit de tonul semeţ al liderului evreu, mai ales că ştia bine de „scandaloasa atitudine a unora dintre elementele evreieşti în slujba comandaturii germane"[4].

Anii marelui război naţional de întregire a României, în general, au creat o solidaritate reală între poporul român şi evreii trăitori în România. Nu pot însă să ocolesc adevărul că o parte a evreilor din teritoriul intrat sub ocupaţie germană (1916 decembrie - 1918 noiembrie) „au colaborat cu inamicul împotriva armatei române şi a populaţiei româneşti"[5]. Printr-un decret-lege din 28 mai 1919, statul român, în persoana primului-ministru Ion I. C. Brătianu, acordă „drepturi cetăţeneşti evreilor născuţi în ţară"[6]. Legea a fost dată de guvernul român, ca şi cu adevărat marele rege Ferdinand, din proprie iniţiativă, fără vreo presiune externă, acordând, aşadar, tuturor cetăţenilor români, indiferent de origine, egalitatea civilă. Până la urmă, României i se va impune semnarea tratatului minorităţilor care aproape că îi scotea pe evreii români de sub autoritatea statului român, rolul principal în acest sens avându-l Edmund Rotschild, cu toate că tocmai acesta a aplanat asperităţile insistând pe faptul că evreii din România nu trebuie scoşi, prin legi speciale, în afara naţiunii române. Desigur, poziţia agresivă, trufaşă a unor lideri ai Comunităţii evreieşti, atât din ţară, cât şi din străinătate, a făcut impresie penibilă în România, creându-se impresia că minoritatea evreiască (o parte a ei) urmărea să transforme statul român dintr-unul unitar într-o federaţie.

Minoritatea evreiască în perioada dintre cele două războaie mondiale a avut un control clar financiar-economic asupra statului român, iar în profesiunile liberale au exercitat un monopol exclusivist. Altă parte a evreilor români, deloc puţin însemnată, chiar după ce Marea Unire a fost realizată, a îmbrăţişat cauza „marelui Octombrie", şi va constitui un grupuscul politic subordonat oficial Kremlinului P.C.d.R., comuniştii acuzând statul român de „fascism" înainte de a se naşte în Italia. Comuniştii cominternişti din 1921 şi până la ocuparea României de către U.R.S.S., în majoritate copleşitoare evrei, cetăţeni români, au acţionat chiar de la început pentru dezmembrarea statului naţional român. De la primul până la ultimul, s-au pus în slujba U.R.S.S., pe toată perioada interbelică, nedându-se înapoi de la crime, asasinate, declanşarea de revolte armate, trădarea României etc..

Am vorbit despre 18 Decembrie 1918, despre Tatar Bunar (1924), iar acum amintesc de amestecul N.K.V.D.-ului în declanşarea revoltelor sociale din anul 1933 (Bucureşti şi Ploieşti). Un moment aparte în tentativa de a submina statul român imediat după Unire îl constituie atacurile teroriste din 1920, puse la cale de N.K.V.D., sponsorizate de Moscova, pregătite la Moscova. Serviciile secrete ale Armatei Române au descoperit doar în Basarabia (între anii 1918-1925) peste 120 de organizaţii teroriste evreieşti, în restul ţării alte câteva sute ce-au provocat zeci de atacuri criminale îndreptate împotriva statului român. Teroriştii cominternişti, evrei în totalitate, nu urmăreau după cum vor minţi eliberarea muncitorilor români de sub asuprire, ci erau avanpostul ideologic al Rusiei Sovietice pentru distrugerea societăţii româneşti prin teroare, crime, delaţiune, propagandă diversionist mincinoasă, iar acuzaţiile aduse noii Românii, fiind toate gratuite.

Planul lui Lenin şi Troţki urmărea destabilizarea României prin lupte de stradă (vezi decembrie 1918), asasinarea familiei regale, asasinate politice şi instaurarea puterii sovietice la Bucureşti. În acest context a avut loc atacul terorist de la 8 decembrie 1920, în sala de şedinţe a Senatului României. Max Goldstein, cetăţean român de 23 de ani, fiu de comercianţi evrei din Bârlad, a pătruns noaptea în sala înaltului for politic şi a montat sub tribuna oratorilor Senatului o bombă de mare capacitate. Explozia bombei pusă de Max Goldstein a ucis pe ministrul Justiţiei, Dumitru Greceanu, senatorii Spiridon Gheorghiu şi Dumitru Radu. Generalul Constantin Coandă, fost prim-ministru, preşedintele înaltului for a fost grav rănit[7]. Asasinul, Max Goldstein, scapă, fuge în Rusia Sovietică, pentru ca, în noiembrie 1921, pe când revenea în ţară, având ascunse într-o valiză 15 kilograme de explozibil, să fie arestat. În momentul arestării, Goldstein trage cu pistolul în grănicerul român Alexandru Heringa, rănindu-l grav. După un lung proces, şi după ce făcuse declaraţii complete în care arată că a ucis la ordinele Moscovei, Max Goldstein a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. Va muri în închisoare.

Cu greu au reuşit autorităţile române să ţină sub control pe oamenii Moscovei, trimişi în ţară cu misiunea clară de a declanşa revolte comuniste în România (îndeosebi în centrele industrial-muncitoreşti: Bucureşti, Iaşi, Ploieşti, Constanţa) şi doar cu ajutorul Armatei Române (noiembrie - decembrie 1920). În această situaţie tulbure pentru ţara proaspăt ieşită dintr-un cumplit război, devastată, jefuită de inamic în partea de sud, cu economia distrusă, martirizată cu peste un milion de morţi (vorbesc şi de românii ce au murit, pe front, în armatele ruseşti şi austro-ungare - peste 400 de mii), cu atacuri neîncetate ale bandelor criminale bolşevice dinspre Nistru, cu mare parte a armatei implicată în războiul cu Ungaria, şi când revoluţia comunistă părea iminentă, de neevitat, îşi începe activitatea publică Corneliu Zelea Codreanu, fostul voluntar din războiul de întregire naţională din august - septembrie 1916.

Corneliu Zelea Codreanu a fost fiul lui Ion Zelea Codreanu, cu strămoşi răzeşi de sute de ani, în satul Izeşti (Storojineţ). Numele de familie Zelea vine de la Za, Zală (cămaşă de zale), iar ocupantul austriac i-a rutenizat numele, Zelinski. Mama, Elisa Brauner, româncă, ortodoxă, are foarte vagi, imprecise origini germane. Deci, după tată şi mamă, Corneliu Zelea Codreanu este român din moşi-strămoşi. Duşmanii l-au ridiculizat, arătându-l străin de neamul românesc. Îndeosebi, Armand Călinescu, a turnat peste Codreanu minciuni odioase, făcându-l rutean, polonez etc. după cum se poate constata din jurnalul său politic[8]. Ion Zelea Codreanu repudiază cuvântul „Zelinschi" ca străin de realitate, îşi reia numele adevărat, iar în 1898, părăseşte Bucovina, stabilindu-se în ţară, la Huşi. În această localitate tatăl lui Corneliu, se angajează ca profesor de limba germană şi-şi va întemeia o familie numeroasă (7 copii).

Profesorul Ion Zelea Codreanu şi-a crescut copiii în cultul dreptăţii, cinstei şi muncii, inducându-le din fragedă pruncie o adevărată dragoste pentru patrie şi istoria ei. Şi-a botezat copiii cu nume relevante precum Horia, Traian, Decebal, Cătălin, Iridenta în semn de respect şi iubire faţă de eroii neamului românesc, dându-le o educaţie specifică tuturor familiilor din clasa de mijloc a timpului, adică una curat patriotică. Zigu Ornea a avut lipsa de onestitate, ca să nu zic de bun simţ, să afirme gratuit şi mincinos cum că Ion Zelea Codreanu şi-a crescut copiii într-un climat naţionalist şi şovin[9], sugerând că numele date copiilor de Ion Zelea Codreanu ar proba xenofobie, rasism şi desigur, ultranaţionalism. Tot ce scriu autorii evrei despre C. Z. Codreanu poartă o apăsată amprentă a urii şi minciunii, a diversiunii şi propagandei. Să afirmi că dacă-ţi botezi copiii „Decebal", „Traian", „Horia", „Iridenta" eşti şovin şi xenofob dovedeşte o rea credinţă inimaginabilă. Cum ar fi ca eu, cel care scriu aceste rânduri, aş afirma despre un tată de familie evreu care-şi numeşte copiii „Saul", „Solomon", „Estera" ş.a.m.d., că o face din ură faţă de ceilalţi, din xenofobie, şovinism! Mă descalific automat, pentru totdeauna, ca autor credibil. În cazul lui Z. Ornea, ca şi a tuturor acelora ce-au scris, scriu şi vor mai scrie despre carismaticul Corneliu Zelea Codreanu, orice calomnie, minciună, judecată subiectivă, afirmaţie la adresa fostului mare patriot român se acceptă ca adevăr absolut. Nu ştiu cât vom mai permite dictatul acestor indivizi stalinişti, monopolul exercitat de ei într-o manieră discreţionară asupra unor întinse perioade din trecutul nostru recent.
- Va urma -

Fragment din cartea în curs de apariţie „Drumul României spre Catastrofă (1918-1940)", autor Gică Manole

-----------------------------------
[1] I. G. Duca, Amintiri politice, vol. III, Colecţia „Memorii şi mărturii" Jon Dumitru-Verlag, München, 1988, pp. 157 – 158.
[2] Ibidem, p. 157.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.
[5] Apud Vasile Stoica, Evreii din România, în Elena Istrăţescu, Dumitru Stawarache, Problema evreilor din România în atenţia Conferinţei de Pace de la Paris din 1919, p. 202, România şi Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), coordonatori: Gheorghe Buzatu, Valeriu-Florin Dobrinescu, Horia Dumitrescu, Editura Empro, Focşani, 1999.
[6] România şi Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), p. 205.
[7] Paul Goma, Săptămâna Roşie. 28 iunie - 3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii, eseu, varianta ianuarie 2010, Editura Vicovia, Bacău, 2010, pp. 116, 117.
[8] Armand Călinescu, Însemnări politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 310. Iată ce notează, pe 16 iulie 1936 „marele" om de stat: „Codreanu tatăl este polonez după părintele său şi ungur după mamă. Codreanu fiul are o mamă nemţoaică Lanner (Sic). Şi acest metis polono-ungaro-german dă lecţii de românism!". Desigur, minciuni odioase!
[9] Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Ediţie revăzută, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, p. 285.

Scris de **Admin** Lun Mai 01, 2017 1:54 am

http://www.art-emis.ro/istorie/4156-corneliu-zelea-codreanu-intre-mistificare-ura-si-realitate-istorica-2.html

Cine citeşte această carte (Gică Manole, Drumul României spre Catastrofă. 1918-1940), este îndreptăţit să se întrebe: cine a fost Corneliu Zelea Codreanu? De ce întreaga oligarhie interbelică l-a considerat cel mai mare duşman? Al ei/al lor, desigur, nu al Ţării. De ce-l urăsc şi după moarte? De ce, despre C. Z. Codreanu, românii sunt obligaţi să ştie doar adevărurile scrise şi impuse de oligarhie şi Ocultă? Cum se face că deşi au trecut 8 decenii de la asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu şi altor câteva sute de mari patrioţi şi intelectuali români, ura împotriva sa s-a păstrat mereu proaspătă? Ce anume i-a înverşunat pe domnii evrei (atunci şi astăzi) împotriva marelui patriot Corneliu Zelea Codreanu, dacă ei care au avut controlul politic şi economico-financiar asupra României Unite, după ce-au impus uciderea a câteva sute de tineri patrioţi români, cărora ei le refuzaseră totul, aşadar, după ce că i-au ucis, îi urmăresc încă, cu aceeaşi ură din anii treizeci, până şi după moarte? De ce este urât Corneliu Zelea Codreanu şi după uciderea sa bestială de ordinele Ocultei? Doar ei, autorii evrei care scriu, nu-i aşa, despre anii treizeci, au dreptate? Cum poţi scrie fără să te ruşinezi, infamii de genul celor scrise de Z. Ornea, cum că Ion Zelea Codreanu a dat copiilor săi o educaţie rasistă, xenofobă doar că şi-a botezat copiii cu nume de eroi din istoria românilor? Educaţia primită de copiii lui Ion Zelea Codreanu a fost una pe care o primeau toţi copiii familiilor româneşti ale epocii: în respect faţă de părinţi, iubire faţă de ţară şi cult, faţă de strămoşi.
Până spre 1915-1916, în societatea românească, toate generaţiile au fost crescute cu scopul de a nu se da în lături de la jertfa supremă pentru înfăptuirea idealului naţional (unitate naţională). Toate mărturiile epocii vorbesc de zidirea în conştiinţa tinerilor generaţii a necesităţii imperioase de a dezrobi, la primul moment istoric favorabil, după o mie de ani, Transilvania: „Sus privirea, tinere, sus capul! Privirea spre Carpaţi. Acolo ne-aşteaptă fraţii să-i dezrobim" li se spunea de către ofiţerii instructori tuturor cadeţilor din şcolile militare din vechea Românie. Desigur, după Z. Ornea, acest îndemn nu a fost decât expresia unui şovinism deplasat, a unei xenofobii manifeste. Ce ruşine!
Corneliu Zelea Codreanu şi-a efectuat studiile primare la Iaşi, Huşi, iar între anii 1912-1916 învaţă la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu. În 1916 se înrolează voluntar în regimentul tatălui său, 25 Infanterie Vaslui; în 1917, septembrie îţi reia studiile militare la Şcoala de Ofiţeri din Botoşani până în iulie 1918 pentru ca ultima clasă de liceu să o isprăvească la Huşi. În anul 1919 începe studiile la facultatea de drept în cadrul Universităţii „Al. I. Cuza" Iaşi, timp în care agitaţiile comunisto-enkavediste, plătite, instigate de Rusia puneau într-un grav pericol statul român de-abia ieşit dintr-un război pustiitor. Nu „neastâmpărul militant"[10] de care scrie Z. Ornea, l-a determinat pe tânărul Corneliu Zelea Codreanu să-şi înceapă activitatea publică în primăvara anului 1919, ci dragostea profundă faţă de ţară, grija de a o apăra în caz că „vin bolşevicii peste noi"[11]. Astfel, tânărul C. Z. Codreanu adună în jurul său 21 de elevi de la liceul din Huşi, strânge arme care, pe atunci „erau pe toate drumurile"[12], creează, ca acoperire, societatea culturală „Mihail Kogălniceanu", se instruiesc în pădurea Dobrina unde fac exerciţii cu caracter militar, pentru ca în caz că „armata bolşevică va trece Nistrul şi apoi Prutul ajungând să încalce şi locurile noastre, noi să nu ne supunem, ci să ne retragem cu toţii în pădure înarmaţi. Aici să organizăm un centru de acţiune şi de rezistenţă românească şi prin lovituri date cu măiestrie să zdruncinăm inamicul, să menţinem o stare de spirit de neaplecare şi să întreţinem o scânteie de nădejde în mijlocul masei româneşti din sate şi oraşe. Am depus cu toţii jurământ în mijlocul pădurii seculare"[13].
C. Z. Codreanu şi colegii săi înţelegeau bine cine întreţinea starea de haos din ţară, efectul distrugător al revoluţiei bolşevice tocmai se manifesta dramatic în stânga Nistrului, iar agenţii acesteia din ţară instigau muncitorimea din România spre comunism. În acei ani situaţia din ţară era de o gravitate fără de precedent. Războiul, revoluţia bolşevică radicalizează masele; „cascada tronurilor" devenise o realitate. Nu resping ideea că, dacă şi în România, agitaţiile comuniste au câştigat teren faptul se explică şi prin influenţa directă a „Marelui Octombrie". Sutele de mii de soldaţi ruşi de pe frontul românesc au trecut de partea bolşevicilor. La Iaşi, la Socola, în 1918, exista un centru/comandament militar bolşevic care viza declanşarea revoluţiei în România. În spatele acţiunilor era Cristian Rakovski şi oamenii săi. Bolşevicii urmăreau arestarea familiei regale a României. Agenţii lor împânziseră partea de ţară liberă cu propagandă comunistă. Nu pot să refuz ideea că decizia oligarhiei politice româneşti de a-şi asuma ca obligaţii imediate o reformă agrară radicală cât şi o consistentă reformă politică s-a efectuat şi sub puternica presiune a evenimentelor din Rusia. Planurile bandei lui Lenin şi Troţki în România au eşuat lamentabil. Iar „vinovatul" principal a fost Armata Română.
Împotriva centrului conspirativ bolşevic de la Iaşi (Socola), unde se oploşiseră, ca bandiţii, mii de soldaţi ruşi bolşevici, la ordinele încă prim-ministrului Ion I. C. Brătianu, generalul Constantin Prezan printr-un atac surpriză devastator din 9 decembrie 1917 lichidează, cu ajutorul bravelor trupe române, focarul de infecţie socială de la Socola. I. G. Duca în memoriile sale politice a scris pagini antologice despre acest eveniment[14]: „Părea un basm şi totuşi era realitate. Când pe la ora şapte, şapte şi jumătate, bolşevicii s-au văzut înconjuraţi de trupele noastre, au schiţat timp de câteva minute o rezistenţă, dar, simţindu-ne depășiți au depus imediat armele, şi astfel fără nicio luptă, am putut dezarma mai multe mii în câteva ceasuri fără nici o pierdere... În câteva săptămâni am lichidat armate bolşevică şi zile de-a rândul ne-a fost dat nouă, care văzusem cu un an înainte defilând pe străzile Iaşilor în sunetul cântecelor trupele ţariste mândru sfidătoare, nepăsătoare la durerile şi înfrângerile noastre, ne-a fost dat, zic, să privim aceeaşi soldaţi prăpădiţi, dezordonaţi şi dezarmaţi, duşi ca turmele de câţiva plutonieri români... Era un spectacol de necrezut, unul din cele mai paradoxale ale fantasticului caleidoscop al războiului. Era însă mai presus de toate pentru noi şi cea mai cruntă răzbunare a soartei împotriva trădării ruseşti[15]".
În acest timp şi familia regală a României se aflase într-o dificultate majoră, existând posibilitatea de a fi îndepărtată din fruntea României (cât mai era ea). Regele Ferdinand n-a ezitat să declare anturajului, cât şi celor mai de seamă oameni politici, că, în faţa tensiunilor sociale, ar fi în stare să-l desemneze ca prim-ministru al ţării chiar şi pe I. C. Frimu numai ca să-şi salveze Coroana (şi privilegiile aduse de statutul Casei Regale)[16]. La 1918 I. C. Frimu era un important lider socialist, în faţa căruia tremura oligarhia românească. Aşadar, pericolul răspândirii anarhiei comuniste în ţară l-a determinat pe tânărul de doar 20 de ani, C. Z. Codreanu să se angajeze în lupta contra bolşevicilor pe care îi simţea ca pe un „val distrugător" al ordinii şi civilizaţiei. „Muncitorimea, însă aluneca vertiginos spre comunism, întreţinută sistematic în cultul acestor idei, de presă jidănească şi, în general, de toată jidănimea oraşelor. Fiecare jidan, comerciant, intelectual sau bancher-capitalist, în raza sa de acţiune, era un agent al acestor idei revoluţionare antiromâneşti. Românii intelectuali erau indecişi, aparatul de stat dezorganizat. Din moment în moment, te puteai aştepta, fie la o izbucnire internă a unor elemente organizate şi decise, fie la o năvălire de peste Nistru. Această acţiune externă coordonată cu aceea a bandelor iudeo-comuniste din interior, care, năpustindu-se asupra noastră, distrugând podurile şi aruncând în aer depozitele de muniţii, ar fi hotărât soarta noastră ca neam[17]".
Aşadar, ţara de-abia ieşită din război era ameninţată de comunism. Pretutindeni conspiraţii, anarhie. Iar comuniştii din ţară erau în proporţie covârşitoare de origine evreiască. Tinerii din Huşi la 1919 s-au organizat să lupte împotriva comuniştilor, nu împotriva evreilor. Dar, la acea vreme, aproape toţi comuniştii erau evrei. Nu antisemitismul a definit acţiunile lui C. Z. Codreanu în acei ani, ci anticomunismul. Aveau conştiinţa că ei, tinerii, ce tocmai îşi încheiau cursurile liceului, se alătură eroilor din trecut ce au luptat şi s-au jertfit pentru ţară. Iar ţara lor, în acei ani era pusă în pericol de „valuri de vrăjmăşie" ce se abăteau întunecat „din lăuntru şi din afara hotarelor"[18]. Comunismul era „haina" nouă sub care se ascundeau planurile imperialiste ale Rusiei.
Luându-şi bacalaureatul, Corneliu Z. Codreanu, se înscrie, ca student, la facultatea de drept din Iaşi, oraşul pe care el îl vedea ca pe o „cetate eternă a românismului"[19]. Iaşul de după războiul de întregire se transformase cu totul faţă de anii de dinainte de război. Codreanu constată că oraşul unirii devenise cosmopolit. O masă de studenţi, compactă şi agresiv comunistă venită din Basarabia se manifesta, pe faţă, ca agent de influenţă a Rusiei sovietice. Considerau că pentru ea (adică pentru acea masă compusă din studenţi evrei), „naţiunea", „patria", „biserica naţională", „drepturi istorice" sunt reminiscente ale unei barbarii din trecut! Profesorii universităţii se credeau obligaţi, erau convinşi, cum a şi declarat unul dintre ei, Paul Bujor, că pentru omenire, din acel moment şi până-n veac „lumina va veni doar de la răsărit". Majoritatea studenţilor se manifesta în ton cu acest slogan odios. Repudia orice idee de tradiţie naţională. Tot ce era românesc era depăşit. Societatea nouă, credeau ei, presupunea alte valori. Nu conştiinţă şi responsabilitate faţă de comunitate, adică faţă de ţara nouă născută în urma unui uriaş sacrificiu, ci doar libertatea de conştiinţă! Conform acesteia, Dumnezeu nu mai exista. Murise de mult!
Studenţimea alogenă comunistă impuse interzicerea slujbelor religioase la început de an universitar la Iaşi. Noul Dumnezeu venise pe pământ în chip mântuitor de Mesia social. Noul Mesia era Lenin! Şi se aşezase biruitor acolo unde se găsea la acel moment centrul Istoriei. La Moscova, desigur. Tocmai în acel timp, demonii noului Dumnezeu, cu pistolul şi sabia în mână instalau la est de Nistru noul Ierusalim (cekiştii), înfăptuind Genocidul. Li se părea că ei, studenţimea evreiască ce domina Universitatea ieşeană (şi nu numai) sunt înainte mergătorii Noii Lumi şi în România. Priveau cu dispreţ agresiv spre studenţii (puţini) ce se considerau legaţi de tradiţiile părinţilor şi bunicilor, de Ţara întregită. Fermentul ideologic dizolvant - bolşevismul - ieşise din universitate şi răspândise compact peste muncitorimea ieşeană. Sloganuri şi diversiuni înlocuiau munca organizată atât de necesară refacerii ţării. Dacă lipsea pâinea, remediul nu era munca tenace, ci revoluţia comunistă. Ceka îşi plasase mii de agenţi în Iaşi. Manipularea flămânzilor urmărea sabotarea ţării. Nu aratul pământului, nu plugul şi cultivarea grâului erau remediul la sărăcie, ci „comitete", „soviete", „adunări", „discursuri", „greve", „manifestaţii" toate acompaniate de urletele isterice ale mulţimii: „Jos România", „Jos Regele", „Trăiască Rusia Sovietică", „Jos Armata Română" etc.
În spatele mulţimii, conducătorii lor, cu toţii evrei. Cu toţii în slujba Moscovei! Cu toţii devotaţi fanatic Moscovei! „Revoluţia" proletară a lui Lenin şi Troţki trebuia să se dovedească biruitoare şi în România. Căci aici trebuia creată patria poporului ales, noua lui Patrie, peste pământul unui popor primitiv, ignorant, străin de noul Dumnezeu al omenirii! Foamea, mizeria erau reale. Pentru muncitori, desigur, dar nu şi pentru noua clasă de „ideologi" ce-i mâna din urmă ca pe o masă de manevră. Statul român tremura din încheieturi. Instituţiile sale erau anemice. Strada era la dispoziţia noilor ideologi cu ştaif moscovit. Ei controlau muncitorimea. Foamea cronică e mai periculoasă decât moartea. Te aruncă în braţele pricepute ale duşmanului manipulator. Când n-ai pâine pe masă patria dispare din gând. Numai că noii ideologi - cu toţii evrei - nu aveau nimic comun cu adevăratele interese ale muncitorilor. Nici ale României. Noii conducători din spatele muncitorimii flămânde doreau să distrugă noua Ţară creată prin jertfă. Ei se voiau, şi se vedeau chiar, stăpâni peste noua Românie în care urmăreau să instaureze, ca şi peste Nistru, aceeaşi tiranie criminală. Peste tiranie, ei, noii ideologi, noii Mesia, obligatoriu, urmau să stăpânească.
N-au reuşit la 1919-1920. Vor reuşi să se urce pe grumazul neamului românesc peste două decenii şi jumătate. După o altă nenorocire generală, şi când „luminătorul" de la răsărit, biruitor şi ucigaş, ni-i va aşeza în frunte. Şi va instala în parte o altă Românie, mai mică, martirizată din nou, noul ordin mesianic compus tot din „marii" ideologi şi patrioţi din anii douăzeci! Dar la acel timp, Noii Mesia, mari „iubitori", „făuritori" de „destin românesc" nu puteau şti ce drum poate apuca Istoria. Aveau credinţa că doar ei o îndreaptă (pe Istorie, fireşte) pe drum bun şi luminos! Singurul de urmat! În Iaşul anilor '20, obrăznicia acelora ce nu mişcaseră un deget în direcţia clădirii noii Românii (România Unită) şi care aveau neobrăzarea, pretenţia să se cocoaţe la conducerea ei, societatea nu avea posibilităţi de ripostă. Războiul, degradarea totală a condiţiilor de viaţă, politicianismul specific oligarhiei reuşiseră să surpe temeliile de rezistenţă ale statului român.
- Va urma –
Fragment din cartea în curs de apariţie „Drumul României spre Catastrofă (1918-1940)", autor Gică Manole
-------------------------------------------
[10] Z. Ornea, op. cit., p. 285.
[11] Corneliu Codreanu, Pentru legionari, vol. I, Ediţia a X-a, Editura Majadahonda, Bucureşti, 2001, p. 21.
[12] Ibidem.
[13] Ibidem.
[14] I. G. Duca, op. cit., vol. III, pp. 33-42.
[15] Ibidem, p. 42.
[16] Declaraţia a fost făcută în primăvara anului 1918 către omul politic conservator, Dumitru Greceanu la Iaşi (în Constantin Argetoianu, Memorii, partea a V-a, Editura Machiavelli, Bucureşti, p. 173). Dumitru Greceanu este omul ce va fi ucis în atentatul de la Senat al lui Max Goldstein din 8 decembrie 1920.
[17] Corneliu Codreanu, op. cit., p 22.
[18] Ibidem, p. 24.
[19] Ibidem, p. 25.
Corneliu Zelea Codreanu între mistificare, ură şi realitate istorică (1 - 2 - 3 -4) Footer-articol

Corneliu Zelea Codreanu între mistificare, ură şi realitate istorică (1 - 2 - 3 -4) Footer-articol

Articole asemanatoare

Scris de **Admin** Joi Mai 04, 2017 12:59 am

http://www.art-emis.ro/istorie/4163-corneliu-zelea-codreanu-intre-mistificare-ura-si-realitate-istorica-3.html

Crez de tinereţe, Crez de generaţie

În toamna anului 1919, Corneliu Zelea Codreanu se înscrie, ca membru activ, într-o organizaţie patriotică, „Garda Conştiinţei Naţionale" întemeiată şi condusă de muncitorul Constantin Pancu cu sediul în strada Vasile Alecsandri, nr. 3, Iaşi[20]. Organizaţia avea caracter muncitoresc. Constantin Pancu era muncitor instalator, cu patru clase, orator şi iubitor al celor mulţi şi săraci dar cu „conştiinţă clar românească[21]". Garda Conştiinţei Naţionale a activat doar în anii 1919-1920, anii de mare pericol comunist pentru România. Garda Conştiinţei Naţionale strângea pe străzile Iaşului, în „Piaţa Unirii", mulţimi impresionante de până la 10.000 de cetăţeni ridicând conştiinţa naţională a românilor în acel moment critic acţionând ca o veritabilă „barieră în faţa valului comunist"[22]. Între agenţii Moscovei, care manipulau parte din muncitorimea Iaşului, şi organizaţia lui C. Pancu, au avut loc confruntări de stradă, zilnice şi, desigur, sângeroase.

Garda Conştiinţei Naţionale, şi-n care Corneliu Z. Codreanu a devenit activist de seamă, obţine, în februarie-martie 1920, două victorii împotriva uneltirilor comunist-moscovite. În 10 februarie 1920, la Regia monopolurilor statului din Iaşi, unde munceau 1.000 de lucrători, comuniştii au declanşat greva generală. Steagul roşu, steagul lui Lenin a fost înălţat şi fâlfâia triumfător pe clădire. Simbolurile statului român au fost date jos, distruse. În locul lor au fost afişate fotografiile „marilor eroi proletari" Karl Max, Lev Troţki, Cristian Rakovski. Muncitorii care au fost împotriva actelor antinaţionale au fost bătuţi, răniţi, alungaţi. Într-o asemenea situaţie tensionată, gravă Constantin Pancu şi C. Z. Codreanu se pun în fruntea unei mulţimi de muncitori ieşeni, cu steagul tricolor în mână, pleacă de pe strada Lăpuşneanu prin Păcurari cântând nu „Internaţionala", ci „Deşteaptă-te Române". Ajung la Regie, Codreanu se urcă pe clădire, aruncă jos steagul roşu, înlocuindu-l cu steagul tricolor, şi predau clădirea Armatei. Greva comunistă va fi zdrobită. Pancu şi Codreanu adună 500 de muncitori „din toate colţurile Iaşului"[23] şi redeschid fabrica. După câteva zile, foştii grevişti, induşi în rătăcire de agenţii Moscovei, solicită acordul autorităţilor de a fi reprimiţi la lucru.

A doua victorie a patrioţilor români şi a Gărzii Naţionale va fi repurtată, tot împotriva unui focar otrăvit de agitaţie moscovită, cel mai puternic centru comunist care era la atelierele C.F.R. Nicolina Iaşi, în luna martie 1920. Agenţii Moscovei, peste 5000, erau înarmaţi. Autorităţile române nu aveau curajul să intervină. I-au sfătuit pe conducătorii patrioţi Constantin Pancu şi C. Z. Codreanu să nu se aventureze în bârlogul bolşevic de la Nicolina. Steagul roşu moscovit flutura şi aici peste atelierele C.F.R.. Patrioţii îşi asumă riscul, pătrund, cu o locomotivă luată de la depou, în Ateliere. C. Z. Codreanu urcă pe scara lungă, cu steagul tricolor în dinţi, ajunge pe clădire, aruncă cârpa roşie jos, înălţând tricolorul. Sfidează urletele, ameninţările bolşevicilor dovedind un curaj exemplar. În faţa hotărârii patrioţilor români oamenii Moscovei ameninţă, dar dau înapoi: „Efectul moral al acestei acţiuni este incomparabil. Iaşul hueşte. Pe stradă nu se vorbeşte decât despre « Garda Conştiinţei Naţionale ». Un curent de redeşteptare românească pluteşte în aer. Trenurile duc mai departe, în cele patru zări, reînvierea. Ne dăm seama că bolşevismul va fi învins, pentru că în faţa lui, la dreapta, la stânga s-a ridicat o barieră de conştiinţă care nu-i va permite să se extindă. Toate drumurile de înainte îi sunt închise. De acum va trebui să dea înapoi. Nu mult după aceasta a intervenit şi acţiunea întreprinsă de guvernul generalului Averescu, care a tăiat orice perspectivă acestei mişcări"[24].

Agitaţiile comuniste pătrunseseră şi-n Parlament. Vorbesc de primul parlament al României Mari, creat în urma scrutinului electoral pe baza votului universal în noiembrie 1919, şi-n care ajunseră şi oamenii Moscovei. Unii parlamentari voiau debarcarea monarhiei cu ajutorul Rusiei comuniste, Ion Mihalache, dându-i impresia lui Ion I. C. Brătianu că primul for legislativ al României Unite oferă un spectacol de „Dumă prerevoluţionară"[25]. Pericolul în care se afla ţara era manifest. Tot marele om politic liberal, I. I. C. Brătianu va găsi soluţia. La sfatul său, regele Ferdinand îndepărtează guvernul Alexandru Vaida-Voevod, ce se afla la Londra, printr-o telegramă cifrată, o metodă „suigeneris"[26], şi-l aduce la putere pe generalul Alexandru Averescu, scopul fiind de a restabili ordinea în ţară şi a consolida statul român. Am zăbovit mai în urmă asupra împrejurărilor în care s-a creat primul guvern Alexandru Averescu în 1920, ce mandat a primit acesta de la rege şi I. I. C. Brătianu în urma negocierilor secrete, pe o durată strict limitată în vederea atingerii unui scop.

Desigur, cele două fapte de bravură înfăptuite de C. Z. Codreanu în Iaşul anului 1920 i-au adus prestigiu şi popularitate. Nu „neastâmpărul militant", de care scria Z. Ornea, l-a determinat pe tânărul C. Z. Codreanu să se implice în evenimentele timpului. Riscurile asumate nu erau deloc mici. Masa bolşevică era înarmată, iar crima politică nu-i era străină. Z. Ornea, dacă ar fi avut o minimă onestitate, dacă tot a scris despre „militantismul" tânărului student, să fi făcut precizarea pentru ce anume milita Codreanu în anii '20? Împotriva cui se ridicase el şi miile de locuitori ai Iaşului? Desigur, împotriva agenţilor comunişti ce infestau metropola de la est de Carpaţi, toţi agenţi plătiţi ai Rusiei Sovietice şi care agenţi, ideologi, conducători controlau prin manipulare şi propagandă mincinoasă mare parte din muncitorii ieşeni. Şi care "conducători" ai muncitorilor, ca dr. Ghelerter, Gheler, Spiegler, Schreigher, erau evrei. Aceştia au impus mulţimii înfometate, victima manipulării şi diversiunii, sloganuri criminale precum „Jos România", „Jos Armata Română", „Jos regele Ferdinand", „Trăiască Rusia", „Trăiască Lenin", „Trăiască Marx" etc. Dacă tot scria despre „militantismul" lui C. Z. Codreanu, Z. Ornea putea să fie explicit. Pentru ce milita? Împotriva cui? Desigur, cărturarului Z. Ornea nu i-a fost străin adevărul în legătură cu activitatea politico-socială, de început, a lui C. Z. Codreanu, dar s-a ferit ca dracul de tămâie să-l spună. Cum să scrie, el, că tovarăşii evrei comunişti din Iaşi activau pe faţă împotriva României şi pentru Rusia?

În 1920, la Iaşi, Corneliu Z. Codreanu s-a angajat într-o aspră şi grea luptă civică pentru apărarea statului român, a României întregite. A denunţat maşinaţiunile tenebroase ale Rusiei, ce găsiseră în evreimea Iaşului o veritabilă coloană a V-a. „Militantismul" lui urmărea salvarea integrităţii teritoriale a României Unite, pe care Românie Unită agenţii Moscovei o denunţau ca pe un „imperiu multinaţional"! Evreii comunişti luptau pentru dezmembrarea noului stat. Poziţia tovarăşilor evrei cominternişti, că statul român este unul multinaţional şi că fiecare comunist român are misiunea sfântă de a lupta pentru distrugerea lui, va fi inclusă şi adoptată de partidul comunist din România ca strategie politică pe toată perioada interbelică, ca program doctrinar.

Împotriva acestor duşmani ai României, trădători ai ţării, a luptat Corneliu Z. Codreanu, cu toţii agenţi N.K.V.D. (în limba rusă: Народный Kомиссариат Внутренних Дел - Н.К.В.Д,; Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne, urmașa O.G.P.U și al C.E.K.A. ca poliție secretă - n.r.), aflaţi în slujba celui mai periculos vrăjmaş, U.R.S.S.. Codreanu atunci, şi nu numai, a combătut cu vehemenţă pe comunişti, comunismul, nu pe evrei ca neam. El condamna activitatea trădătoare a evreilor comunişti, slugi ale Cominternului, nu poporul evreu în sine. Nu a fost vinovat Corneliu Z. Codreanu că, în perioada interbelică, majoritatea comuniştilor din România interbelică au fost evrei. Deci, ideologia sa, doctrina sa politică era net anticomunistă şi nu antisemită. După ce anii au trecut, iar statul român consolidându-se, C. Z. Codreanu, ca şi toţi observatorii avizaţi ai perioadei, a înţeles un fapt indubitabil: politicienii români ce formau o oligarhie economică şi financiară rapace a fuzionat pe faţă cu o altă oligarhie, la fel de rapace şi periculoasă, oligarhia de origine evreiască din România. Împotriva acestor două pericole majore ce puneau în primejdie integritatea statului român (agenţii Moscovei), sau îl confiscaseră (anii 1930-1940), punându-l între paranteze, a acţionat în plan politic şi civic pe durata vieţii sale, Corneliu Zelea Codreanu. El nu a urât pe evrei, ci a urât pe comunişti. El n-a urât pe evreii sărmani, cinstiţi, ci pe evreii părtaşi la jaful general exercitat şi de ei în perioada interbelică în România. A-l judeca în manieră tezistă, de origine cominternistă, pe Corneliu Z. Codreanu şi marea sa mişcare politico-ideologică ca antisemiţi se constituie într-o grosolană mistificare a istoriei.

Anticomunismul doctrinar l-a definit până la moarte ca şi combaterea oligarhiei (indiferent de origini) ce practica pe lângă jaful sistematic, ca urmare a monopolului puterii, şi politicianismul abject având ca rezultat destructurarea statului român, slăbirea acestuia, au reprezentat fundamentele ideologice ale lui Corneliu Z. Codreanu şi ale grupării politice creată de el. Aşadar, nu antisemitism primitiv, visceral cum au indus mincinos autorii cominternişti, nu clan de crimă organizată, ci activism politico-ideologic ce denunţa trădarea ţării de chiar oligarhia care o conducea. Activism politic ce urmărea trezirea Naţiunii Române, implicarea ei în salvarea ţării de la dezastrul spre care o împingeau oligarhii vremii. Ion Vinea, autorul straniului roman „Lunaticii", a avut dreptate când a declarat în 1934 că tineretul ţării ce venise sub steagurile lui C. Z. Codreanu, era condamnat la moarte de oligarhie. Sfidarea, înfruntarea cu care tineretul ţării denunţa trădarea intereselor poporului român de către oligarhie nu le va fi iertată. Cum niciodată orice oligarhie, sau grup de putere din România, indiferent de epocă şi timp, nu va ierta pe cei ce vor avea dârzenia să-i înfrunte, să le demaşte abuzurile, trădarea, diversiunile, confiscarea statului şi folosirea pârghiilor de putere întru crearea de privilegii financiar-economice în dauna prosperităţii tuturor, generale.

Preocupat de marea primejdie a comunismului, Corneliu Zelea Codreanu încerca să identifice mijloace de a-l contracara. Muncitorii, sublinia el, au dreptul de a avea pe masă pâinea cea de toate zilele. Ei produc bunuri şi pe ei se reazămă ţara. Muncitorul, credea, C. Z. Codreanu, are nevoie ca de aer pe lângă pâine şi de demnitate, de onoare şi de libertate. Nu cu vorbe goale se umple de conţinut ideea de demnitate şi libertate, ci cu prosperitate economică. Dacă muncitorul lucrează pentru folosul patriei, patria să-l recompenseze pe măsură. Drepturile muncitorului de pe întinsul ţării trebuie împlinite cu ajutorul statului, nu împotriva statului cum acţionau agenţii Moscovei, comuniştii. Numai că pâinea şi onoarea muncitorului nu sunt de la sine înţelese, nu derivă, cum ar fi firesc, din sudoarea muncii lor. Ele trebuie smulse şi impuse „partidelor oligarhice"[27]. Nu însă într-o luptă ce se duce sub steag străin. Pe pământul României este inadmisibil să fie înălţat alt steag în afara celui naţional, aşa cum o fac agenţii comunişti ai Moscovei, susţinea cu tărie C. Z. Codreanu.

Dreptatea pentru muncitorul român e posibilă doar sub flamura tricoloră. Cei care îndeamnă muncitorimea română ca, în numele dreptăţii pentru ea, să se ridice împotriva hotarelor ţării, trebuie înfruntaţi. Dacă pâinea muncitorului român e sfântă, la fel de sfântă e şi ţara. Nu vom admite „nimănui ca pentru pâinea ta să pustieşti şi să dai pe mâna unei naţii străine de bancheri şi cămătari, tot ce a agonisit truda de două milenară a unui neam de muncitori şi de viteji". Dreptatea ta, în cadrul dreptăţii neamului! Nu se admite ca pentru dreptatea ta „să sfarmi în bucăţi dreptatea istorică a naţiei căreia aparţii"[28]. De asemenea, e de combătut cu dârzenie, mereu, neobosit demagogia obraznică a oligarhiei ce s-a instalat în fruntea statului „la adăpostul formulelor tricolore"[29]. Oligarhia, cinică şi tiranică, lipsită de iubire de ţară, i-a adus pe muncitori în pragul disperării, exploatându-i nemilos. Vorbeşte de patrie, dar ea n-are patrie şi dacă zice că o are n-o iubeşte! Vorbeşte de Dumnezeu, dar nu crede în El! Latră cu mincinoasă smerenie (ei, oligarhii) despre Biserica neamului, în care nu intră şi nu se roagă. Vorbeşte despre simbolurile neamului, ea, oligarhia, cum ar fi Armata, dar la momentul adevărului, aceeaşi Armată a fost trimisă la război aproape dezarmată.

Aşadar, oligarhia, în viziunea lui C. Z. Codreanu, n-are nici Patrie, nici Dumnezeu, nici Onoare, nici Biserică, nici Respect pentru Strămoşi. Pentru ea, sacrificiul eroilor neamului a fost prilej de căpătuială. În clipa marii biruinţi ea nu a îngenuncheat întru slava eroilor neamului, ci s-a umplut de nădejdea unor afaceri şi mai mari. Nu vom mai permite, concluziona C. Z. Codreanu, acestor secături imorale, escroci politici să ne mai confişte destinul. Noi, cei tineri, glosa el, ne închinăm, smeriţi, în faţa vitejilor neamului al căror uriaş sacrificiu ne-a întregit ţara. Sacrificiul cutremurător al eroilor îi permite să creadă în noul stat român întins de la Nistru până la Tisa. Crede în statul român ce cuprinde pe toţi românii cinstiţi, iubitori de muncă grea, cărora le pasă de soarta neamului. C. Z. Codreanu, crede, în noul stat român părinte protector al familiei, care asigură drepturi politice şi civile tuturor în vederea asigurării armoniei sociale, care asigură prosperitatea în funcţie de munca depusă, de sacrificiul efectuat. Muncitorul să-şi apere drepturile în sindicate naţionale, statul să purceadă la îndeplinirea lor, iar beneficiul să nu mai fie doar a oligarhiei, ci şi a celor ce trudesc.
- Va urma -

Fragment din cartea în curs de apariţie „Drumul României spre Catastrofă (1918-1940)", autor Gică Manole

----------------------------------------------
[20] Corneliu Codreanu, op. cit., p. 28.
[21] Ibidem, p. 29.
[22] Ibidem, p. 30.
[23] Ibidem, p. 31.
[24] Ibidem, pp. 32-33.
[25] I. G. Duca, op. cit., p. 198.
[26] Ibidem, p. 199.
[27] Ibidem, p. 33.
[28] Ibidem.
[29] Ibidem.

Scris de **Admin** Lun Mai 08, 2017 10:31 am

http://www.art-emis.ro/istorie/4170-corneliu-zelea-codreanu-intre-mistificare-ura-si-realitate-istorica-4.html

C. Z. Codreanu crede într-un Rege al românilor, Ferdinand, un adevărat părinte al ţăranilor şi muncitorilor, ce nu a ezitat să se facă una cu poporul, jertfind totul. Tricolorul e simbolul nostru sfânt, sub mândra sa flamură, cu toţii, în armonie, ca fraţii, să clădim un nou destin României Mari. Biserica Naţională să fie în frunte ca Sfântă şi Creştină ce este. Preoţii să lumineze, cu Evanghelia în mână, poporul. Dacă nevoile neamului o cer, să se jertfească ca mucenicii istoriei noastre trecute. Nu vorbe din Evanghelie pentru popor, ci fapte, pilde, credinţă pe măsura Evangheliei. Doar aşa poate învia neamul prin creşterea conştiinţei autentice naţionale de la păstorul din munţi şi plugarul câmpului şi până la cărturarii ce trudesc, cu toţii, întru edificarea României de mâine. Iată crezul lui C. Z. Codreanu. Extrem de revelator, în direcţia cunoaşterii reale a ideologiei tânărului Corneliu Z. Codreanu, la vârsta de 20 de ani, mi se pare „Apelul" din 30 august 1920, publicat la Iaşi, în ziarul „Conştiinţa". Este un text extraordinar, adresat tuturor locuitorilor României, şi care ne dezvăluie un Corneliu Z. Codreanu profund preocupat de soarta poporului român şi a ţării în acei ani tulburi, cruciali. În „Apel", C. Z. Codreanu îi îndeamnă pe români spre muncă cinstită, să evite ura şi neînţelegerile şi să întărească hotarele patriei cu iubire. Pământul ţării e al ţăranilor. Ei să-l muncească cu sfinţenie întru slava ţării. Trei valori etice pot să înalţe ţara: munca cinstită, credinţa în Dumnezeu şi iubirea pământului patriei. Uniţi putem înfrunta vrăjmaşul ce se frământă la Răsărit, dar şi la Apus. Uniţi în jurul Tronului şi al Drapelului naţional vom fi mereu tari, biruitori!

Spre a putea fi cunoscută cât mai fidel gândirea, concepţia politică şi ideologică a lui Corneliu Z. Codreanu când a început marea sa luptă politică întru folosul neamului românesc, am să reproduc „Apelul" din 30 august 1920, în întregime. Diversiunile josnice, care de 8 decenii au avut ca obiect minciuna şi ura despre acest adevărat erou martir al poporului român, după ce va fi citit textul de mai jos, se vor dovedi doar ceea ce sunt nişte produse ale urii şi propagandei antinaţionale. Iată-l:

„Apel către meseriaşi, muncitori, soldaţi şi ţăranii români.
Fraţilor, după ani de groaznice lupte lumea sărbătoreşte pacea între oameni [...] Dar iată că dinspre răsărit se aud glasuri de ură cari vădesc năzuinţa duşmanilor noştri de a ne sfâşia, prin învrăjbire şi neînţelegerile dintre noi. Din Rusia, stăpânită de întunericul învăţăturilor greşite, pornesc îndemnuri de luptă la foc şi la uciderea fraţilor de acelaşi sânge. Din Ungaria, care-şi plânge mărirea de altădată, se aud aceleaşi îndemnuri. Duşmanii din răsărit s-au unit cu cei din apus ca să tulbure liniştea noastră pentru ca apoi să ne poată cotropi. Străinii de peste hotare încercară să împartă paharul cu otravă între noi, prin înstrăinaţii cari trăiesc la sânul ţării noastre. Ei au cutezanţa să spună că îndemnurile lor le fac în numele păcii, în numele dreptăţii şi al libertăţii, în numele muncitorilor. Cuvântul lor e minciună, îndemnul lor e venin omorâtor, căci: «Ei zic că voiesc pacea, dar ei singuri o nimicesc omorând pe cei mai vrednici». Cer libertatea, dar cu ameninţări de moarte, silesc lumea să li se supună. Doresc înfrăţirea, dar ei seamănă ura, nedreptatea, desfrâul în mijlocul popoarelor... Cer desfiinţarea armatei, dar ei se înarmează. Ne îndeamnă să aruncăm steagul tricolor, dar voiesc să ridice în locul lui steagul roşu al urii. Să nu daţi crezare manifestelor şi îndemnurilor precum n-aţi dat crezare manifestelor duşmane când luptaţi la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti... Desăvârşiţi lucrul început prin munca şi cinstea voastră. Duşmanii voştri sunt: lenea, ura şi necinstea care domnesc peste hotare şi care ne ameninţă şi pe noi... (subl. ns.).

Fraţi soldaţi,
Cu credinţă în Dumnezeu aţi înfrânt puterea vrăjmaşului. Cu armele voastre aţi tras pentru veşnicie hotarele ţării. Cu sângele vostru aţi desăvârşit şi pecetluit jertfele voastre. De aceea nu îngăduiţi ca mâini străine şi nelegiuite să strice ceea ce voi aţi săvârşit. Păstraţi mai departe iubirea de ţară şi credinţa către Rege. Aţi jurat că veţi apăra cu ultima picătură de sânge hotarele Patriei. Păziţi-le în luare aminte, contra relelor porniri ale vrăjmaşilor, căci aşa au făcut părinţii şi străbunii noştri.

Fraţi ţărani,
Dumnezeul părinţilor noştri s-a înduioşat de suferinţele noastre şi ne-a dat un an îmbelşugat cum rar s-a văzut. Fiţi recunoscători faţa de bunul Dumnezeu prin munca şi credinţa voastră. Înnoiţi-vă puterile de muncă, strângeţi cu sârguinţă roadele pământului. Fiţi liniştiţi căci pământul dintre Tisa, Dunăre şi Marea Neagră, l-aţi câştigat în întregime. Păstraţi-l cu sfinţenie, apăraţi bogăţia lui prin munca şi iubirea voastră.

Fraţi români,
În voi stă nădejdea şi puterea acestei ţări. Voi sânteţi şi fericirea zile de mâine. Iar voi să nu vă agonisiţi blesteme, ci binecuvântări. Duşmanii ne atacă la Nistru şi Tisa. Ei încearcă să tulbure şi pace înăuntrul ţării. Mântuirea noastră e munca, cinstea, iubirea de neam şi credinţa în Dumnezeu... Strânşi în jurul tronului şi uniţi sub umbra steagului tricolor vegheaţi la liniştea ţării... (subl. ns.).

Români de pretutindeni, muncitori, meseriaşi, soldaţi şi ţărani, fiţi vrednici de strămoşii voştri şi la înălţimea vremurilor pe care le trăim"[30]. Iată crezul lui C. Z. Codreanu la 20 de ani. Aşadar, înainte de toate, C. Z. Codreanu aşeza Patria. Patria prezentă se reazămă pe trecut, pe strămoşi, pe Ţara Veche. Pentru binele ei românul trebuie să muncească cu cinste şi onestitate. Ţara e a celor ce cred în Dumnezeu, de orice neam sau a oricărui alt neam, cu condiţia să fie loial patriei comune, să-şi câştige pâinea cea de toate zilele prin muncă cinstită, nu prin hoţie.

Ţara o poate sluji oricine, de orice neam, doar sub flamura tricoloră. Cârpa roşie pe care o tot ridica atunci oamenii Moscovei nu era decât steagul unui neam străin şi hrăpăreţ. Iar cei ce se înrolau sub el, folosind diversiunea, minciuna, ura şi crima, ca agenţi ai unei puteri străine, erau nişte „înstrăinaţi". Lor li se spune că românii n-au arat cu plugul două mii de ani pământul ţării ca să fie lăsaţi să li se distrugă ţara. Li se va bate obrazul celor ce se bucură de drepturi şi libertăţi în Ţară, dar le folosesc doar pentru a face rău Ţării, a o trăda. N-am apărat cu jertfă uriaşă o mie de ani pământul ţării, pentru ca în ceasul cel mare al Unirii, „înstrăinaţii" să ne dicteze ce e bine şi ce e rău pentru poporul cel vechi, accentua C. Z. Codreanu.

Ţara are doar un stăpân, omul pământului care a murit pentru ea, a suferit şi plâns pentru ea, şi care în ceasul negru al deznădejdii nu şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu. Şi nu a celor care s-au pupat pe bot cu duşmanul în ceasul înfrângerii. Pământul patriei, de la Tisa la Nistru, de la Mare la Carpaţii Nordici, a fost sfinţit de jertfa eroilor neamului. Urmaşii să-l iubească şi să-l sfinţească prin muncă cu hărnicie, dând slavă mare Dumnezeului Dreptăţii. Nu ura şi minciuna, cu care cei străini de neam vor să întunece orizonturile ţării, sunt soluţia mântuitoare, ci iubirea de om/de frate şi soră, de Adevăr şi cinste, de templele sfinte ale neamului. Dacă străinii samănă ură, sunt fiii urii şi ai răului. Dacă ei nu vor pace, ci doar vorbesc despre ea cu falsă smerenie căci vor război, sunt fiii întunericului. Doar făcătorii de pace vor fi binecuvântaţi, doar cei ce îndeamnă la unire şi armonie între hotarele sfinţite de jertfă ale Patriei sunt fraţii noştri, gândea la 20 de ani Corneliu Zelea Codreanu. Cei ce slujesc steag străin sunt şi vor fi trădători. N-a murit un milion de români în marele război de întregire, sub flamura sfântă a Tricolorului, ca să permitem „înstrăinaţilor" să ridice sub cerul nostru o cârpă roşie, străină şi ucigaşă, care tulbură pacea şi liniştea ţării.

Iată rezumat în câteva cuvinte crezul de tinereţe al lui Corneliu Z. Codreanu, în Iaşul anilor '20 şi în care nu identificăm decât dragoste faţă de ţară, iubire faţă de Strămoşi, respect pentru valorile naţionale din totdeauna, respect pentru străini în măsura în care sunt loiali României. Aşadar, nici vorbă de xenofobie, rasism, antisemitism de care tot scriau şi încă mai scriu autorii cominternişti cu o neruşinare fără asemănare. Ceva mai încolo, voi analiza „punctul de vedere" al unui autor cominternist, autentic comisar al poporului în anii '50, despre mişcarea şi ideologia politică a lui C. Z. Codreanu, spre a înţelege cititorul ce fel de istorie mi se preda mie ca elev şi student şi pe care o învăţam. Este vorba de Miron Constantinescu, adversarul tenace, constant al lui Gheorghiu-Dej, stâlp de nădejde al N.K.V.D.-ului, K.G.B.-ului şi U.R.S.S., din 1944 până în 1971, în România comunistă.

Fragment din cartea în curs de apariţie „Drumul României spre Catastrofă (1918-1940)", autor prof. dr. Gică Manole

------------------------------------------
[30] I. G. Duca, op. cit., p. 36-38.

Scris de Continut sponsorizat

Corneliu Zelea Codreanu între mistificare, ură şi realitate istorică (1 - 2 - 3 -4)

Corneliu Zelea Codreanu între mistificare, ură şi realitate istorică (1 - 2 - 3 -4)

Corneliu Zelea Codreanu între mistificare, ură şi realitate istorică (2)

Articole asemanatoare

Corneliu Zelea Codreanu între mistificare, ură şi realitate istorică (3)

Corneliu Zelea Codreanu între mistificare, ură şi realitate istorică (4)

Re: Corneliu Zelea Codreanu între mistificare, ură şi realitate istorică (1 - 2 - 3 -4)