NON-DEZBATRE ISTORICĂ SAU DEZBATERE NEISTORICĂ?

Scris de ce e val ca valul trece Mar Noi 05, 2019 11:42 pm

http://mircea-stanescu.blogspot.com

Studiul lui Demetriade din Arhivele CNSAS* este, în general, o înșelătorie (hoax, cum spun Americanii), efect al unei formări precare, „la locul de muncă“, după cum se zicea pe vremuri, căci nu arată că ar deține bagajul minimal al unui istoric: logică elementară, cronologie, metoda biografică ori cunoașterea contextului istoric. De aceea, între compoziția informă, dubioasă etic de pe site-ul CNSAS (reluată în Revista „22“)** și acest studiu nu există în genere un progres real al cunoașterii, fiind vorba despre simpla asezonare a unor dogme, clișee, obsesii, conexiuni arbitrare cu citări și informație provenite din arhive. Invers, între studiul respectiv și popularizarea din interviul lui W. Totok*** nu există vreo diferență de calitate, ambele fiind de același nivel. Pentru corectitudine, singurul element de noutate îl reprezintă relatarea sa cu privire la Securitatea închisorilor și lagărelor din perioada 1953–1957 – cea din timpul „demascărilor“ (1949–1952) fiind nulă – dar și ea este grevată de aceleași tare.

NON-DEZBATRE ISTORICĂ SAU DEZBATERE NEISTORICĂ? Procesele-reeducarii.1

Spre exemplu, episodul Rostock, central în argumentație – lagărul german unde au fost încarcerați legionarii refugiați după așa-numita Rebeliune din ianuarie 1941, și unde aceștia s-au suspectat, disputat și au ajuns până la maltratări – nu are nici o legătură cu ceea ce s-a petrecut la închisoarea Pitești în 1949–1951, căci este o creație specific carcerală, motivele declanșatoare fiind, pe de o parte, cât se poate de reale (agenții serviciilor secrete antonesciene chiar existau printre ei), iar pe de altă parte închipuite (exces de paranoia datorată acestui fapt, dar și a instituirii disciplinei ori a luptei dintre grupări).

Dintre legionarii implicați acolo, nici unul nu a făcut parte din grupul inițial al demascărilor, nici la Pitești, nici în vreo altă închisoare sau lagăr, ci cei care au fost introduși în acest proces de smulgere de informații și schimbare de convingeri au fost în permanență torturați sălbatic; mai mult, nici măcar după ce și-au făcut demascările nu au fost incluși în „comitete“, care îi grupau pe cei mai importanți neofiți (born again).

Astfel, Ioan Cristea, Emil Gligor, Traian Pop, Dionisie Tiuțiu și Iosif Găvăgină, deținuți fără condamnare („administrativ“), au fost primii introduși în demascări la închisoarea Gherla pentru a se scoate de la ei informații sub tortură. Acolo Cristea a și fost ucis, iar Dionisie Tiuțiu a scăpat cu viață, în timp ce fratele său Aurel a fost la rându-i ucis. În ce-i privește pe Nicolae Petrașcu și Pavel Grimalschi, au fost încarcerați într-o hrubă de la închisoarea Jilava, în vederea exterminării, împreună cu câțiva supraviețuitori din primul „lot“ al reeducării (Eugen Țurcanu) și cei din „lotul“ al doilea (Valeriu Negulescu), judecați pentru că… au inițiat, ordonat și coordonat acțiunea pentru a compromite regimul de democrație populară, într-o tentativă (finalmente eșuată) de deplasare a responsabilităților.

În fine, dar nu în ultimul rând, Petrașcu (șeful Mișcării Legionare din țară) a fost transferat la închisoarea Aiud pe targă, pentru a-l implica în ultimul mare val reeducativ care a zguduit sistemul carceral, cel din 1960–1964, iar Grimalschi (un nereeducabil), a fost lichidat fizic****.

Pentru uzul discuției, luând de bună explicația lui Demetriade – care corespunde în linii mari cu teza mistificatoare a Securității –, cum se face atunci că au existat legionari care au rezistat demascărilor și reeducărilor, care adică nu au bătut și torturat pe nimeni? Au făcut-o ei tot din „fanatism legionar“? Și dacă da, care este atunci rolul acestui fanatism legionar (care indubitabil a existat), de panaceu universal? Căci ca înțelegere, el nu trece de logica elementară, de vreme ce are pretenția de a explica atât participarea, cât și opusul ei, rezistența.

Apoi, categoria comunistă de încarcerați legionari era una eterogenă, care acoperea atât pe cei presupuși (care ajutaseră „fugarii“ din omenie, din prietenie, pe foștii legionari, de asemenea pe cei închipuiți, care nu avuseseră niciodată o asemenea aderență), cât și pe cei reali (membri în organizații). Toată această gamă suferea in corpore de fanatism legionar? La fel, țărăniștii, liberalii, regaliștii și comuniștii închiși pentru „trădare de partid“ în ilegalitate, ba chiar un turc musulman, câțiva evrei și mai mulți maghiari, prezenți și ei în demascări, unii chiar în „comitete“, au fost cu toții cuprinși subit de aceeași febră a fanatismului legionar, condiție esențială, după autor, a participării la maltratări?

Prin analogie, a susține că victimele demascărilor sunt vinovate pentru că la Pitești s-au maltratat între ele, și să-l citezi în sprijin pe Nikolski, e ca și cum ai spune că în lagărele de exterminare naziste evreii s-au gazat între ei (kapo și ceilalți) și a-l invoca pe Himmler drept sursă de autoritate. Desigur, dacă în ultimul caz lumea s-ar îndoi pe bună dreptate de sănătatea ta mintală, se pare că în primul poți să-ți atârni o tăbliță de gât pe care să scrii „cercetător la CNSAS“ și să fii invitat să aberezi la „RFI“.

Ca principiu, în știință este posibil ca o întreagă suită de autori care au descris și analizat subiectul, începând cu Dumitru Bacu, Virgil Ierunca (pe care cercetătorul de la CNSAS îl ia de sus în aplauzele lui Vladimir Tismăneanu), Paul Goma, Gheorghe Boldur–Lățescu sau Nicu Ioniță, și terminând cu alții precum umila-ne persoană, să se înșele atunci când, dincolo de diferențele dintre ei, cu toții leagă explicația istorică a „fenomenului“ de ceea ce numim dispozitiv, iar noi ne vom înclina în fața celui care va face demonstrația, cei vii laolaltă cu cei morți. Însă asemenea afirmații, dată fiind precaritatea lor explicativă, pot fi demontate în maximum zece rânduri, prin urmare insistența este de prisos, iar invocarea pe post de mantra a convingerii că toți aceștia ar fi tributari interpretării legionare nu o poate suplini.

Dincolo de mizeria intelectuală a unor asemenea bazaconii rămâne cea morală: asertorul nostru ne arată astfel cum sărbătorește el împreună cu Totok căderea comunismului, „la o cafea“, în timp ce ultimele victime se petrec dacă nu în completă uitare, atunci în batjocura lor.

În concluzie, chestiunea istorică nu are legătură cu legionarismul, neo-legionarismul sau anti-(neo)legionarismul, și nici cu comunismul ori anticomunismul, ci ține de acuratețea științifică și respectul față de surse, iar disputa din ultimele zile, care a degenerat în limbaj scatologic și invective, nu este una istorică decât ca pretext (desigur, nu excludem că există oameni, în speță cei implicați, care cred că este așa ceva, în timp ce bat complet câmpii). Iar istoricii serioși (precum Florin Müller sau Ottmar Trașcă, pentru a da doar două exemple) cunosc bine, credem, aceste lucruri.

*

Dacă disputa nu are legătură cu istoria, atunci ea este una politică, de tip culture war, un conflict cultural, valoric între două direcții: pe de o parte, cea „progresistă“, secularizantă, a revoluției sexuale, drepturilor minorităților, de tip Mai ’68 (în Europa) și post-Războiul din Vietnam (în SUA) și, pe de altă parte, cea „tradiționalistă“, tradițională, religioasă (fie și ca pretext), reprezentată în versiunea cea mai vizibilă de populism. În context, ea este un efect al globalizării (ca Stat membru al NATO, al UE, globalizarea atinge profund și societatea noastră), iar noile generații corespund primului tipar. Iată de ce un istoric precum Trașcă sare în apărarea lui Demetriade, ba chiar susține că i-a dat botezul de științificitate, deși între producțiile celor doi diferența este nu doar de interpretare, ci și de calitate, ambele frapante*****.

În fond, la acest nivel disputa este insolubilă, căci singura manieră de a o tranșa se află pe teren politic. Iar aceasta nu este lupta istoricului, ci a politicianului, propagandistului, populistului sau, după caz, a pescuitorului în ape tulburi.

Vestea cea bună este că există istorici și bine intenționați și capabili să explice aceste fapte, iar discuția poate continua pe acest teren, al documentelor și al faptelor.

Vestea proastă este că în acest tip de război cultural legea o fac mai ales antifasciștii ultilitari, iar nu cei care militează pentru necesara păstrare a memoriei holocaustului, totul în dauna disciplinei istorice și a cunoașterii științifice. La fel se întâmplă și pe celălalt versant, unde anticomunismul este susținut mai degrabă din motive instrumentale. Căci per ansamblu, ambele memorii tind să se șteargă odată cu decăderea culturii, a învățământului și non-transmiterea zestrei spirituale și a valorilor asociate.

________________________

* „Caietele CNSAS“, nr. 16/2015.

** Cf. http://mircea-stanescu.blogspot.com/2014/10/despre-reeducarea-de-la-pitesti-cu.html.

*** „RFI“, 28 octombrie 2019 (ediție electronică).

**** M. Stănescu, Reeducarea în România comunistă (1948–1955). Târgșor, Gherla, Iași, Polirom, 2010; Procesele reeducării (1952-1960), Fundația Culturală „Memoria“ – Filiala Argeș, 2008.

***** O. Trașcă, Relațiile politice și militare româno–germane (septembrie 1940 – august 1944), Cluj–Napoca, Argonaut, 2013.

București, 3 noiembrie 2019.