Amputările teritoriale din vara anului 1940

Scris de BRIANA Mier Iun 10, 2015 7:46 pm

Încurajat de bunăvoinţa Reichului, dar îngrijorat de posibila schimbare de atitudine a lui Hitler, Stalin a hotărât rapida rezolvare a litigiului cu România. Instrucţiunile trimise la 21 iunie 1940 de L.Z. Mehlis, şeful Direcţiei principale politice a Armatei Roşii, regiunilor militare Kiev şi Odessa precizau că Basarabia trebuie „să fie smulsă din mâinile tâlhăreşti ale României boiereşti” şi dădeau instrucţiuni privind activităţile organelor politice din Armata Roşie, în cazul în care armata română ar fi opus rezistenţă şi s-ar fi ajuns la un război între cele două ţări; obiectivul principal era „rapida descompunere a armatei române, a demoraliza spatele (armatei) şi, astfel, a ajuta comandamentul Armatei Roşii să obţină, în cel mai scurt timp şi cu cele mai mici pierderi, victoria deplină”.

La 23 iunie, Molotov l-a informat pe Schulenburg că guvernul sovietic avea să ceară României cedarea Basarabiei şi Bucovinei, că rezolvarea acestei probleme nu suferea nici o amânare şi că URSS era hotărâtă să recurgă la forţa armată, dacă România nu dădea curs cererilor sovietice.

Bucovina nu fusese nominalizată în protocolul adiţional secret al Pactului Molotov-Ribbentrop. În absenţa documentelor sovietice care să dezvăluie procesul decizional de la Kremlin, se poate formula ipoteza că Bucovina a fost alăturată Basarabiei, ca revendicare sovietică faţă de România, in intervalul 21-23 iunie 1940 (în instrucţiunile lui L.Z. Mehlis nu se vorbeşte decât de Basarabia) şi că Moscova a considerat că dezinteresul politic german „pentru acele regiuni”, exprimat în protocolul adiţional secret, acoperea şi Bucovina, de vreme ce la începutul articolului 3 al protocolului era menţionat „sud-estul Europei”. Ingeborg Fleischhauer, cea mai bună specialistă în problema relaţiilor germano-sovietice în anii 1939-1941, subliniază: „Concludent este şi faptul că Schulenburg, martor al abandonării Uniunii Sovietice a întregului «sud-estul Europei» în cursul tratativelor din august, nu s-a formalizat faţă de revendicarea Bucovinei de către URSS”. Dacă textul articolului 3 – nu ar fi lăsat URSS posibilitatea de a-l interpreta în înţelesul că, dacă interesele economice ale Reichului erau respectate, Moscova putea anexa şi alte teritorii decât Basarabia, Schulenburg, negociatorul german al Pactului Molotov-Ribbentrop, ar fi reacţionat imediat.

Nu aceasta era însă şi interpretarea Fuhrerului. El a considerat includerea Bucovinei între revendicările sovietice ca „un semn al presiunii sovietice spre Vest”. Ecou al iritării lui Hitler, Goebbels nota în jurnalul său că cererile lui Stalin sunt „contra înţelegerii” şi califica poziţia dictatorului sovietic de „jefuire de cadavre”. Nemulţumirea lui Hitler şi preocuparea lui nu erau determinate de faptul că Bucovina aparţinuse între 1775 şi 1918 Austriei (a cărei moştenire istorică o preluase cel de al treilea Reich o dată cu Anshluss-ul) sau că ea avea o minoritate germană ori însemnătate strategică, ci pentru că revendicarea lui Stalin — considerată de Fuhrer, spre deosebire de Schulenburg —, ca o încălcare a protocolului adiţional secret, venea într-un moment când forţele armate germane, deşi victorioase, se resimţeau de pe urma efortului şi, aşadar, n-ar fi putut reacţiona în nici un fel în Est. Pentru Hitler, era esenţial ca România, furnizoare de petrol şi cereale pentru Germania, să nu devină teatru de război.

Răspunsul german a exprimat poziţia ambivalenţă a Germaniei: acord pentru anexarea Basarabiei, dar revendicarea Bucovinei era „ceva nou”. Preocupat, la rândul său, să nu deterioreze relaţiile cu Germania, dar nici să nu apară într-o ipostază de slăbiciune, prin abandonarea revendicării, Stalin a restrâns cererea privind Bucovina la partea nordică a provinciei. (Schulenburg a sugerat lui Molotov că, pentru a înlesni acceptarea de către România a cererilor sovietice, URSS ar trebui să restituie tezaurul trimis la Moscova în timpul primului război mondial, propunere respinsă categoric de Molotov sub motiv că România ar fi exploatat prea mult timp Basarabia.)

La 26 iunie, Molotov a convocat pe ministrul României la Moscova, Gh. Davidescu, căruia i-a prezentat o notă ultimativă prin are cerea cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, ameninţând, în caz contrar, cu recursul la forţă.

Nota ultimativă sovietică a provocat panică în România, Cuvântul de ordine al regimului carlist fusese că nici o brazdă de pământ nu va fi cedată. Acum vorbele trebuiau să devină faptă, dar totul s-a dovedit o simplă fanfaronadă: România nu dispunea nici de mijloacele militare de apărare, nici de aliaţi. Garanţia anglo-franceză din 13 aprilie 1939 nu putea funcţiona. Încă de la 14 decembrie 1939, răspunzând la o întrebare a guvernului român privind valabilitatea garanţiei şi pentru frontiera de est, Sir Reginald Hoare, ministrul Marii Britanii la Bucureşti, spusese că ţara să putea să acorde sprijin României în apărarea amintitei frontiere cu două condiţii: Turcia să permită trecerea prin Strâmtori a vaselor britanice şi Italia să rămână neutră. Se înţelesese de atunci că, din partea Londrei, nu era de aşteptat un ajutor militar în cazul unui conflict armat româno-sovietic, întrucât Turcia nu avea să permită, în virtutea relaţiilor ei speciale cu URSS, trecerea prin Strâmtori a navelor britanice, cu misiunea de a acorda asistenţă militară României împotriva Uniunii Sovietice. La 26 iunie 1940, Franţa era învinsă, iar Marea Britanie aştepta invazia trupelor germane pe teritoriul metropolei. Cum ar fi putut ea să ajute România?

Victoriile germane în Vest schimbau complet contextul geostrategic de pe continent, şi România nu putea să-l ignore. La 29 mai 1940, regele Carol a pus celor mai apropiaţi consilieri ai săi întrebarea: „Trebuie stăruit într-o neutralitate atacată din toate părţile sau făcut un efort «pentru a se adapta la realitate»”? Între cele două răspunsuri: a încerca să se obţină bunăvoinţa Germaniei şi păstrarea neutralităţii, suveranul 1-a ales pe primul. El considera — nu fără dreptate — că, după biruinţele Wehrmachtului, pe continent rămăseseră două forţe: Germania şi URSS, România fiind prinsă între ele. „Ameninţarea sovietică silea România să aleagă Germania. Trebuia acţionat în consecinţă”, rezumă Grigore Gafencu raţionamentul regal.

O schimbare atât de dramatică a politicii externe cerea însă timp. Tatonările începuseră de la 28 mai, dar răspunsul Berlinului era limpede: discutarea cererilor revizioniste ale statelor vecine României apărea drept condiţia prealabilă a stabilirii unor relaţii strânse între cele două ţări.

Când s-a primit, în noaptea de 26-27 iunie, prima notă ultimativă sovietică, speranţa s-a îndreptat spre Germania, dar răspunsul a fost: „Fiţi de acord”. Celelalte puteri consultate — Italia, Iugoslavia, Grecia şi Turcia —, în forme şi cu accente diferite, au dat, în fond, acelaşi răspuns ca şi Berlinul.

Cele două Consilii de Coroană ţinute la 27 iunie au prilejuit confruntarea dintre partizanii apărării cu orice preţ a teritoriului naţional („Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem”, a exclamat dramatic Nicolae Iorga) şi cei care considerau că, războiul fiind în desfăşurare, era mai important să se asigure continuitatea de stat, pusă în primejdie — credeau ei — dacă România s-ar fi angajat într-un conflict militar cu URSS. La primul Consiliu (întrunit la orele 12) voturile s-au distribuit astfel: 11 voturi împotriva acceptării ultimatumului, 10 pentru, 5 pentru discuţii şi unu rezervat (Gh. Tătărescu); la cel de al doilea Consiliu (ţinut la orele 21), repartiţia s-a schimbat: 19 pentru acceptarea ultimatumului, 6 contra şi unu (Victor Antonescu) „expectativ”.

Răspunsul dat de guvernul român, care se declara gata să discute cererile sovietice, a fost considerat la Moscova ca nesatisfăcător, astfel că noua notă ultimativă cerea evacuarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei în decurs de patru zile.

La 28 iunie, orele 11, Gh. Davidescu a comunicat lui Molotov: „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”.

Ocuparea Basarabiei şi a nordului Bucovinei de către Armata Roşie a fost însoţită şi de ocuparea abuzivă a ţinutului Herţa, care nu făcea parte nici din Basarabia, nici din Bucovina, ci era parte integrantă a Vechiului Regat. (De reţinut că harta sovietică, anexată primei note ultimative, era întocmită la scara de 1/1800000, astfel că în teren trăsătura de creion roşu neascuţit cuprindea 10 km.) Guvernul român a dat instrucţiuni lui Gh. Davidescu „să depună toate eforturile cu putinţă spre a obţine din partea guvernului sovietic renunţarea la orice pretenţii de teritoriu făcând parte din Vechiul Regat”. Demersul lui ca şi cel al succesorului său, Grigore Gafencu, au rămas fără rezultat. Unele mici rectificări au fost obţinute cu prilejul fixării liniei de demarcaţie.

Retragerea trupelor române din Basarabia şi nordul Bucovinei s-a făcut în condiţii deosebit de anevoioase. Devansaţi sau urmăriţi îndeaproape de unităţile Armatei Roşii, militarii români au fost insultaţi şi atacaţi de elemente comuniste, în rândul cărora se aflau numeroşi evrei. Încă de la 25 iunie, şeful Secţiei cadre al Cominternului, P. Guliaev, transmisese lui Gheorghi Dimitrov, secretarul general al Internaţionalei Comuniste, date despre membrii comitetului regional Basarabia al partidului comunist: I. Koro|kov, O. Weisman, R. Rozenboim, I. Morgenstern şi A. Cojujnianu. Ponderea importantă a evreilor în rândul comuniştilor din Basarabia şi Bucovina se explică — aşa cum s-a arătat — prin receptivitatea faţă de o doctrină internaţionalistă, ca mijloc de depăşire a unei identităţi etnice incerte sau atacate. Caracteristic pentru escaladarea violenţei în împrejurările evacuării teritoriilor ce urmau a fi anexate de URSS este progromul de la Dorohoi. Moartea celor 50 (sau 52) de evrei, între care şase soldaţi, a fost provocată de focul „deschis — se arată în raportul procurorului — de nişte soldaţi din grupurile 3 grăniceri şi 8 artilerie, care se retrăgeau din regiunea Herţei, umiliţi şi batjocoriţi de evreii din Herţa, şi ca răzbunare au început să tragă în evreii din cimitirul evreiesc”, unde era, în curs de desfăşurare, înhumarea unui ostaş evreu.

Prin ceea ce poate fi numit dictatul de la Moscova, România a pierdut un teritoriu de 50 762 km², cu o populaţie de 3,9 milioane de locuitori.

Nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, părţile de nord şi de sud ale Basarabiei au fost incorporate RSS Ucrainene, iar restul Basarabiei a fost unit cu o parte a RSSA Moldoveneşti, din stânga Nistrului (cealaltă parte a fost şi ea integrată Ucrainei) şi au constituit RSS Moldovenească (2 august 1940). Basarabia era astfel dezmembrată, pierzându-şi unitatea teritorială.

Actul de forţă al URSS a încurajat Ungaria şi Bulgaria să prezinte şi ele revendicările lor teritoriale.

Încă de la declanşarea războiului, la Budapesta se manifestase un curent al cărei exponent era şeful Marelui Stat Major, Henryk Werth, favorabil unei acţiuni militare împotriva României, în vederea ocupării Transilvaniei. Atât timp cât soarta războiului rămânea nehotărâtă, factorii de decizie de la Budapesta înţelegeau că ar fi fost neproductiv pentru Ungaria să obţină Transilvania de la Germania sau în cooperare cu ea.

În zilele de 6-7 ianuarie 1940, la Veneţia, au avut loc convorbiri între miniştrii de Externe ai Italiei şi Ungariei, conţii G. Ciano şi I. Csaky. Acesta din urmă a arătat că ţara sa avea un program maximal şi unul minimal în privinţa revendicării Transilvaniei: primul lua în considerare anexarea a 78 000 km², cu o populaţie de 4,2 milioane locuitori, dintre care 37% maghiari, 50% români şi 10% germani; celălalt prevedea anexarea a 50 000 km², cu o populaţie de 2,7 milioane, românii şi maghiarii aflându-se în procente aproape egale. Guvernul ungar avea să păstreze neutralitatea în cazul unui conflict militar româno-sovietic, dar era hotărât să intervină imediat în următoarele situaţii: a) „masacrarea” minorităţii maghiare; b) „revoluţie bolşevică” în România; c) cedarea, fără luptă, de teritorii către URSS şi Bulgaria.

Când, la 28 iunie, Uniunea Sovietică a anexat, fără ca România să opună rezistenţă, Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, a apărut cea de a treia situaţie evocată de ministrul ungar. La Budapesta s-a declanşat o adevărată isterie războinică. Războiul împotriva României era foarte popular.

Un conflict militar între cele două ţări ar fi antrenat, dacă nu mari distrugeri în perimetrul petrolifer, cu certitudine întreruperea livrărilor de petrol către Germania. Reichul simpatiza cu revendicările teritoriale ale Ungariei şi Bulgariei faţă de România, dar era decis să nu permită nici un fel de ostilităţi militare în atât de preţiosul — din punct de vedere economic — spaţiu românesc.

Trăgând concluzia din izolarea politică şi militară a României, precum şi din ameninţarea sovietică, România a renunţat la garanţiile anglo-franceze (1 iulie), iar regele Carol al II-lea i-a solicitat lui Hitler trimiterea unei misiuni militare şi garanţii pentru frontierele ţării.

Criza româno-sovietică din 26-28 iunie şi dictatul de la Moscova au sensibilizat pe Fuhrer în privinţa primejdiei reprezentate de ieşirea URSS din limitele acordului de delimitare a sferelor de interese din august-septembrie 1939 o dată cu anexarea nordului Bucovinei, provincie nemenţionată în art. 3 al protocolului adiţional secret. Plenipotenţiarul german pentru probleme economice în Europa de Sud-Est, H. Neubacher, a exprimat corect, la 29 iunie, sentimentele lui Hitler: „atât timp cât Rusia se ţine de termenii acordului, nu vom face nimic. Dacă, totuşi, Rusia ameninţă interesele noastre economice acolo (în România — n.n.), ne vom mişca repede. Ruşii sunt foarte aproape de câmpurile noastre (sic!) de petrol, doar la 30-50 de minute. Se poate să trebuiască să stabilim un cuib pentru vulturii noştri. […] Rusia a făcut o mare greşeală. Hitler se simte ofensat, şi el nu uită niciodată”.

Nu era vorba, evident, de o „ofensă” personală, ci de una strategică. URSS apărea lui Hitler ca o putere uriaşă, cu forţele sale militare intacte, gata să profite de orice situaţie pentru a-şi mări teritoriul. Fuhrerului, revendicarea Bucovinei (chiar dacă ea fusese apoi limitată la nordul provinciei) îi apăruse — cum s-a arătat — ca o încălcare a înţelegerilor secrete încheiate în timpul celor două vizite ale lui Ribbentrop la Moscova.

În acelaşi timp, Hitler — ca şi Napoleon — vedea în URSS spada continentală a Angliei. Atât timp cât pe continentul european, dominat de Germania, URSS rămânea o forţă, Marea Britanie avea să refuze orice ofertă de pace, în aşteptarea conflictului dintre Hitler şi Stalin, aşa cum Napoleon şi Alexandru I, ţarul Rusiei, după înţelegerile de la Tilsit (1807) şi Erfurt (1808), ajunseseră la războiul din 1812.

Pentru a lua Angliei spada continentală sovietică şi pentru a elimina ceea ce i se părea a fi acum o ameninţare a flancului estic, Hitler a anunţat la 31 iulie, într-o consfătuire militară, intenţia sa de a ataca URSS în primăvara anului următor. În perspectiva confruntării din Est, România căpăta un spor de însemnătate: ea nu mai era numai o furnizoare de petrol şi cereale, ci devenea şi o bază de atac împotriva URSS. Pentru a o proteja, Fuhrerul a anunţat intenţia sa de a-i acorda o garanţie, de îndată ce revendicările Ungariei şi Bulgariei vor fi fost satisfăcute.

Preocupat până la obsesie de securitatea zonei petrolifere româneşti, Hitler a impus negocieri româno-ungare şi, când războiul a părut iminent, a ordonat pregătiri în vederea ocupării perimetrului Ploieşti.

Sub presiune germană, la Turnu Severin au avut loc discuţii româno-ungare care au eşuat. Delegaţia ungară a pretins 69 000 km², cu 3,9 milioane locuitori (dintre care 2,2 milioane români). Teritoriul revendicat cuprindea spaţiul transilvan de la nord de Mureş, trecând Ungariei Aradul, Alba Iulia şi Braşovul, dar lăsând României Blajul, Mediaşul şi Sighişoara. Delegaţia română s-a plasat pe poziţia schimbului de populaţie cu rectificări minore de frontieră, ca urmare a sporului de populaţie al Ungariei.

Eşecul negocierilor de la Turnu Severin părea să mute disputa româno-ungară de la masa tratativelor pe câmpul de luptă. Pentru a evita o astfel de escaladare, Hitler a impus arbitrajul de la Viena, care a fost în fapt un dictat (Mihail Manoilescu, ministrul de Externe al României nefiind lăsat măcar să facă o declaraţie, după ce fusese comunicată decizia arbitrilor — Ribbentrop şi Ciano — a leşinat). România pierdea un teritoriu de 43 492 km², cu 2 667 007 locuitori, majoritatea (50,1%) fiind români. Este de remarcat că întinderea teritoriului anexat de Ungaria se afla sub limita programului minimal ungar, de 50 000 km², ceea ce explică nemulţumirea unora dintre membrii guvernului ungar, printre care şi primul-ministru, Pal Teleki, întors de la Viena, „zdrobit sufleteşte”, cum îl descrie ministrul învăţământului, Bâlint Homan.

La Bucureşti, Consiliul de Coroană, considerând că avea de ales „între salvarea fiinţei politice a statului nostru şi posibilitatea dispariţiei lui” a hotărât cu 19 voturi pentru, 10 contra şi o abţinere acceptarea deciziei de la Viena.

Încă de la 19 august, în credinţa că o atitudine concesivă faţă de Bulgaria va aduce României bunăvoinţa Germaniei în problema Transilvaniei, au început la Craiova negocieri româno-bulgare, încheiate prin semnarea unui tratat (7 septembrie) care prevedea cedarea Cadrilaterului (judeţele Durostor şi Caliacra), un schimb de populaţie şi plata de către Bulgaria a unei despăgubii pentru bunurile abandonate de familiile româneşti plecate. „Bietul Cadrilater — scrie Mihail Manoilescu — a fost o jertfă mai mult — şi încă o jertfă inutilă — pe altarul Transilvaniei”.

La începutul lui septembrie 1940, România Mare încetase, aşadar, să existe.

Clasa politică, intrată în panică, nu a înţeles că interesul Germaniei pentru petrolul românesc este o carte de joc importantă. Reichul nu era interesat în dezmembrarea României şi a temperat „ardoarea” revizionistă a Ungariei şi Bulgariei (la Viena, el a impus Ungariei o soluţie, repetăm, sub minimum revendicărilor Budapestei). Dacă România ar fi rezistat cu armele Uniunii Sovietice, Germania nu ar fi permis partenerului de la Moscova să treacă Prutul (s-a văzut că sudul Bucovinei ne-a fost salvat de Hitler!). Abandonarea, fără luptă, a teritoriului naţional a putut fi o soluţie pragmatică, dar ea a rămas dezonorantă.

Martor la aceste evenimente, mai exact, al retragerii trupelor române din Ardealul cedat, scriitorul Ion Negoiţescu scrie în amintirile sale: „România Mare se dusese de râpă. Dacă astfel de treburi s-ar fi petrecut în urma unui război pierdut, situaţia n-ar fi fost atât de groaznică. Umilinţa suferită avea să aibă consecinţe fatale pentru sufletul naţiei. A nu fi luptat nici în Răsărit, nici în Apus, la momentul în care ceea ce este eroic şi tragic trebuie neapărat să-şi spună cuvântul, aveam s-o plătim scump, vreme de generaţii”.

Zguduit de tragedia neamului, un modest profesor de liceu din Turda, Ion Fodoreanu, făcea în jurnalul său o analiză necruţătoare a cauzelor dispariţiei României Mari, a izolării ţării noastre: „Neamul românesc este sfârtecat de vecinii duşmani. Ni se pare o nedreptate strigătoare la cer, o crimă aşa de mare contra umanităţii şi a civilizaţiei, încât am aştepta ca toată lumea să se revolte contra acestor barbari, toată lumea să ne ajute ca să ne salvăm fiinţa neamului sau să se înduioşeze cel puţin cineva de toate nenorocirile care ne-au ajuns. Totuşi nimeni nu se mişcă, nimeni nu protestează, noi singuri ne zbatem. Cei care ne-ar putea uşura suferinţele printr-un gest, ne lasă să suferim până la capăt. De ce această izolare şi această muţenie în jurul nostru? Nu din cauza împrejurărilor externe. Ci pentru că suntem nevrednici, pentru că ne merităm soarta, pentru că nu merităm nici o consideraţie din partea nici unui mare popor, pentru că suntem vinovaţi cu toţii, până la ultimul, de nenorocirile noastre. Care este vina noastră? Este de căutat în chiar concepţia noastră de viaţă. Scopul vieţii noastre era huzureala, luxul, trândăvia, destrăbălarea. Cărările vieţii noastre erau chiulul, şmecheria, învârteala, favoritismul, nepotismul, furtul. Am fost narcotizaţi, prin şcoală şi propagandă naţională, cu idei prea frumoase despre virtuţile neamului nostru, pe care le-am luat de bune şi adevărate, le-am pus la căpătăiu, le-am atârnat la butonieră sau la pălărie, le-am fluturat în vânt cu ocazia sărbătorilor naţionale, dar am continuat să trăim şi să fim cu totul altfel decât ne afişăm. Şi într-o zi minciuna în care-am trăit s-a răzbunat, iluziile s-au prăbuşit şi noi am rămas atâta cât eram, aşa cum meritam: nişte nemernici, uitaţi în voia soartei”.

Dând sângerării sufleteşti a autorului ceea ce este de dat, în ceea ce priveşte asprimea autoacuzării, textul lui Ion Fodoreanu, adevărată „Istorie a ţării prin cei mici” (cum ar fi spus N. Iorga), are meritul de a deplasa responsabilităţile prăbuşirii României Mari din exterior în interior. Întocmai ca şi Octavian Goga în însemnările sale din primul război mondial (vezi mai sus p. 281-282), care căuta în societatea românească, în primul rând, cauzele înfrângerilor din 1916, tot astfel şi profesorul din Turda refuza alibiul comod, care punea totul pe seama izolării României. Desigur, Secţia operaţii a Marelui Stat Major făcea o constatare adevărată, la 26 august 1940, când avertiza: „Ne considerăm complet izolaţi şi lipsiţi de sprijinul material şi politic al oricărei puteri străine”, dar nu se putea pretinde unei puteri străine să fie „mai română decât românii”, adică să se bată pentru noi, dacă noi nu eram hotărâţi să ne batem. Şi acesta lipsă de voinţă era rezultatul evoluţiei societăţii româneşti, în cele două decenii interbelice: „Statul care s-a numit «România Mare» a suferit, între altele, de o lipsă capitală: lipsa unui ideal superior şi activ, a unei idei-forţă, capabilă să o trezească, să pună în mişcare şi să canalizeze energiile neamului. Toate virtuţile strămoşilor şi părinţilor noştri, toată gloria trecutului nostru apropiat sau depărtat au rămas vorbe goale cât timp în noi au fost lăsate în amorţire sau au fost necunoscute şi înăbuşite în sânge, atunci când s-au trezit”, scria acelaşi Ion Fodoreanu.

Texte ca acelea citate mai sus dau dimensiunile traumei suferite de naţiunea română în iunie-septembrie 1940. Idealul cel mai scump şi pentru a cărei împlinire se făcuseră atâtea eforturi şi se vărsase atâta sânge era spulberat. Legitimitatea istorică nu-i conferise şi ireversibilitate. Avea el să mai reînvie vreodată?

Un sentiment de descurajare şi dezgust a cuprins întreaga societate. Venit la Bucureşti în acele zile, ca agent secret britanic, Julian Amery, auzea această întâmplare: „Se povestea că un ofiţer apăruse de curând la o paradă în haine civile. Cerându-i-se să-şi explice gestul, a răspuns: «Uniforma mi-e dată la curăţat. M-am p. pe ea, când am aflat cum a cedat guvernul nostru la Viena»”.

* Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Partea a IV-a – Istoria contemporană, Cap. 2 – România și cel de al doilea război mondial, p. 371-382, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

http://gerula.wblog.ro/2015/06/11/amputarile-teritoriale-din-vara-anului-1940/