Regele a murit, de fapt, de mult

Scris de **Admin** Joi Dec 07, 2017 12:34 am

http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/dragos-paul-aligica-regele-murit-de-fapt-de-mult/

Ceea ce individual si personal e poate acceptabil (desi, sincer, in cazul de fata fiind vorba de o personalitate publica, linia e greu de tras) devine la nivel colectiv si public ceva bizar, un spectacol poate Borgesian, poate Ionescian, poate Caragialesc, poate Conradian: Povestea unei tari ipotetice, cu un popor ipotetic, cu un rege ipotetic, intr-un spatiu al unei mentalitati colective ipotetice, undeva intre suprarealism, drama si farsa, la un capat de lume si civilizatie in care echilibrul intre forma si fond continua sa gliseze nesigur: „Kitsch? Nekitsch? Ce sa alegi? Sa rabzi in cuget vitregia sortii? Sau Kitschul sa-l ridici?! Sa mori? Sa dormi? Si domind sa visezi…”

Si Regele care de fapt nu era Rege, moare. O moarte si ea cam ipotetica -mai mult ceremoniala si formala- pentru ca moartea cea relevanta avusese loc de mult, se desfasurase incet, in timp, in aproape toate aspectele ei, dar mai ales in aspectul social si politic care conteaza in ultima instanta pentru naratiunea nuvelei si subiectii istoriei in cauza. Si brusc, din adancurie superficialitatii, ipocriziei, facaturii, ingalarii, iresponsabilitatii si oportunismului, o explozie colectiva…cum doar in romane, nuvele, teatru, pe scurt doar in fictiunea literara mai poti imagina…

O intrebare se ridica peste toata aceasta poveste: De ce? De ce in toti acesti ani -daca lucrurile stau asa cum transpare colectiv acum- de ce omul asta NU a fost de fapt si de drept regele tarii ipotetice in cauza? De ce niciodata in ultimii 27 de ani (daca restul anilor mai pot fi explicati) NU a existat o miscare politica reala, solida, concreta in acest sens? Unde au fost si cum au actionat aceste majoritati covarsitoare pe care le vedem manifestandu-se post mortem cu atata ardoare, determinare si loiala pietate?! Unde a fost creierul si cartierul general al acestei emotii, vointe si memorii colective si al acestor forte sau miscari colective?

Bizarul situatiei, penduland intre ficiune si realitate, lasa cititorul perplex. Puneti-va in locul sau. Nuvela este exceptionala. Se termina cu un bulversant: A fost sau nu a fost? Asa cum se termina toate evenimentele colective in acel spatiu Conradian-Borgesian, un Nostromo Latino-American in Balcanii lui Ionesco si Caragiale.

A fost sau nu a fost? A fost sau nu a fost Revolutie? A fost sau nu a fost Rege? A fost sau nu a fost un Popor? O tara? O istorie? Unde au fost astia toti pana acum 72 de ore si cum se explica toata povestea asta ciudata, cu fiinta si nefiinta…

„Fiinţă – nefiinţă: ce s-alegi?/ Mai vrednic oare e să rabzi în cuget/ A’ vitregiei praştii şi săgeţi/ Sau fierul să-l ridici asupra mării/ De griji – şi să le curmi? Să mori: să dormi/ Atât; şi printr-un somn să curmi durerea/ Din inimă şi droaia de izbelişti/ Ce-s date cărnii, este-o încheiere/ Cucernic de râvnit. Să mori, să dormi,/ Să dormi – visând, mai ştii?” (Hamlet – trad. de Leon Leviţchi şi Dan Duţescu.)

Dragos Paul Aligica

Scris de **Admin** Joi Dec 07, 2017 3:19 am

În articolul „Bălţi…Nu le cere nimeni socoteală ruşilor…” există un fragment istoric neexplicat suficient de către autor, dând astfel impresia că acuzele la adresa fostului rege Mihai sunt gratuite şi răuvoitoare. Iată fragmentul respectiv:

„Arestarea Mareşalului Ion Antonescu de către Regele Mihai, cu sprijinul nemijlocit al camarilei sale, apoi difuzarea prin postul de radio, în seara nefastei zile a Neamului Românesc – 23 august 1944 – a „Proclamaţiei către ţară”, a însemnat, în fapt, o capitulare necondiţionată. Militarilor români li s-a ordonat să nu riposteze inamicului, iar acesta, avertizat din timp prin Bodnăraş, a dat prilejul nesperat Armatei Roşii să înceapă distrugerea Armatei Române şi ocuparea întregului teritoriu al ţării. În intervalul 23 august-12 septembrie 1944 (perioadă în care România s-a găsit în situaţia de a avea inamici atât pe fostul aliat, Germania, cât şi pe inamicul de până atunci, Uniunea Sovietică), în jur de 170.000 de militari români, lipsiţi prin ordin regal de dreptul de a se apăra, au fost luaţi prizonieri de către sovietici.”

Când e vorba de evenimente istorice capitale, nu e suficient să spui că 23 August este o zi nefastă iar proclamaţia către ţară din acea zi a însemnat o capitulare necondiţionată. Se face referire şi la perioada 23.08-12.09.1944, când ţara avea doi inamici, Germania şi Rusia, dar cititorul nu află de ce. Întreb şi eu de ce nu se dau explicaţii, fiindcă ele stau la dispoziţia oricui! De ce să ne înconjurăm de norii neştiinţei când lucrurile sunt clare?

În declaraţia regelui Mihai la radio (care nu a fost dată în direct, ci a fost înregistrată mai întâi, astfel că la ora dării ei pe unde, regele Mihai se afla în siguranţă, ascuns la un conac din Oltenia), se spune negru pe alb:

„Un nou Guvern de Uniune Națională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voința hotărâtă a Țării de a încheia pacea cu Națiunile Unite. România a acceptat armistițiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta și orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum și starea de război cu Marea Britanie și Statele Unite. Primiți pe soldații acestor armate cu încredere.”

Din păcate URSS n-a semnat nici un armistiţiu cu nici un reprezentant al României, ceea ce a dat posibilitatea ruşilor să ne considere stat ocupat, nu partener. Au luat cel puţin 100.000 de ostaşi români prizonieri, au confiscat aviaţia şi marina română, au dezasamblat uzina de avioane de la Braşov, ducând-o în URSS, aşa cum au făcut şi cu uzinele nemţeşti căzute sub ocupaţia lor. Iar armistiţiul de care pomeneşte Mihai în proclamaţia cea mincinoasă, a fost semnat abia la 12 septembrie 1944 de Lucreţiu Pătrăşcanu la Moscova, aşa cum au vrut ruşii să-l întocmească. Partea română doar l-a semnat cu cea mai mare umilinţă.

Regele Mihai a dat lovitura de stat contra lui Antonescu cu ajutorul comuniştilor români, în frunte cu Bodnăraş, iar armistiţiul îl semnează Pătrăşcanu la Moscova. Deci acel nou guvern de care vorbea Mihai în proclamaţia sa intrase deja pe mâna comuniştilor. În loc să abdice, sau să plece din ţară, el se mai compromite ca să stea în tribună la defilările organizate de comunişti şi a primit chiar, cu mare cinste, ordinul „Pobeda” de la Stalin pentru merite deosebite. (Nu exista interviuri cu regele Mihai cu ziariştii străini, ca să nu fie întrebat, foarte diplomatic, dacă mai are ordinul respectiv pe care i l-a conferit Stalin. Era o înţepătură fină, care-i amintea lui Mihai că occidentul ştie şi n-a uitat colaborarea lui cu ruşii.) Asta a durat până ce comuniştilor le-a venit bine şi l-au detronat, declarând republica. Era sfârşitul previzibil al unui trădător, care a căzut tot prin trădare, ca cercul să se închidă.

Se spune că după ce a ajuns în exil, Mihai a luptat pentru România exemplar, ceea ce se prea poate. Asta îmi aduce aminte de acei piromani care incendiază clădiri ca apoi ca pompieri, să facă minuni de vitejie.

*

Nota redacției. O mică corectură: După ce a ajuns în exil, Mihai NU „a luptat exemplar pentru România”! A avut înțelegere cu comuniștii să stea cuminte ca să-și primească parandărărtul regal! Povestea cu mesajele rostite la Europa Liberă este adevărată numai primii ani după abdicare. De pe la mijocul anilor 50 vocea regelui, chiar așa gâjâită cum era, a amuțit! Dacă a fost cineva din familia regală care a activat energic și eficient în exilul românesc acela a fost prințul Nicolae, fratele nemernicului de Carol. Singurul din descendenții lui Ferdinand care merită să-i purtăm o amintire frumoasă, pe linie masculină.

Regele a murit, de fapt, de mult

Regele a murit, de fapt, de mult

Ordinul regelui Mihai din 23 August 1944: „Soldați! Lăsați-vă luați prizonieri, deportați în Siberia sau împușcați de ruși! Sunt tovarășii noștri de acum !”