Regimul Dragnea şi sensul rezistenţei

Scris de **Admin** Joi Ian 25, 2018 10:56 am

https://putereaacincea.ro/regimul-dragnea-si-sensul-rezistentei/

A renunţa la rezistenţă, a accepta tăcerea şi capitularea înseamnă a ne instala în acest viitor care pare etern. A renunţa la solidaritate înseamnă a ne scufunda în abisul disperării colective. La toate acestea există doar o alternativă.

Netulburat în seninătatea sa autocratică de imaginea rezistenţei civice, neafectat de critici şi mai încrezător ca niciodată în capacitatea sa de a călca în picioare egalitatea constituţională şi demnitatea unei naţiuni, jucând, cu detaşare fariseică, comedia bufă a democraţiei de partid, Liviu Dragnea atinge, o dată cu impunerea Vioricăi Dăncilă la şefia Cabinetului, acel apogeu al controlului la care visase din clipa câştigării alegerilor.

Viorică Dăncilă consfinţeşte în România practica de guvernare a interpusului docil şi nonconflictual. România este, acum, un alt Teldrum, unul mai bogat şi mai extins teritorial, dar supus aceluiaşi tipar de dominaţie patrimonială. Teldrum şi Teleormanul sunt modele de inspiraţie ale guvernării PSD, la centenarul României Mari.

Pentru Liviu Dragnea, aşa cum domnia-sa a precizat, ritos, ceea ce contează sunt voturile românilor. Iar în temeiul acestor voturi se poate justifica prezenţa în Cabinet a celor urmăriţi penal: cerinţele de integritate, enunţate fie şi formal în trecut, sunt abandonate acum. Suveranitatea conferită de electorat este una ilimitată. Nimeni şi nimic nu se poate opune aplicării programului de guvernare, acel text sacrosanct pe care doamna Dăncilă îl studiază, asiduu, în aceste zile.

Statul român pare plasat, definitiv, în zodia neopatrimonialismului de tip bananier. Statul este împărţit între cei care, arendaşi de voturi fiind, sunt îndrituiţi să ia în stăpânire domenii întregi ale administraţiei centrale. Doamna Dăncilă este premierul ideal în această România alocată partinic. Domnia-sa nu are o voinţă proprie. Singura voinţă este aceea a Partidului, iar acesta se confundă cu elita rapace care îl domină. Liviu Dragnea reface, la centenarul României Mari, tehnica fanariotă de exploatare şi de dominaţie. Nomenclatura pesedistă este urmaşa celei comuniste. Sinteza domnului Dragnea este una înfiptă în trecutul de împilare al României.

Dacă există un sens al rezistenţei, unul pe care Liviu Dragnea şi complicii săi nu îl pot înţelege, acesta este legat de recucerirea, treptată şi tenace, a demnităţii răpite de statul devenit o anexă a Teldrum. Cei care aleg, solidari fiind, să protesteze sunt parte din acea Românie ce se obstinează să rămână euro-atlantică, în pofida marasmului autocratic în care alunecăm. Sensul rezistenţei este unul al luptei de durată, al luptei care se duce, adesea, fără altă speranţă decât aceea de a reafirma existenţa unei verticalităţi ce nu se încovoaie şi care nu poate fi cumpărată. Rezistenţa este actul de naştere al unui civism care va rodi, mai devreme sau mai târziu. Chiar şi infrângerile, dacă sunt consumate în demnitate, pot fi victorii, instruind pe cei ce luptă asupra valorii curajului şi încăpăţânării.

Statul român atinge, în aceste momente de dominaţie ale lui Liviu Dragnea,un prag de intensitate dureroasă al degradării şi dezonoarei instituţionale. Acest stat, confiscat şi domesticit de Liviu Dragnea, este statul chemat să gestioneze centenarul României Mari şi, mai apoi, să fie la cârma Uniunii Europene. Acest stat, cariat, viciat şi parazitat, nu mai există decât spre a fi pavăza intereselor lor. El nu mai are, în aceste zile, nicio legitimitate simbolică în ochii celor care privesc demnitatea umană şi meritul profesional ca pe valori centrale în definirea identităţii lor. Divorţul dintre statul fesenisto-pesedist şi cetăţeni este consumat şi vizibil.

A renunţa la rezistenţă, a accepta tăcerea şi capitularea înseamnă a ne instala în acest viitor care pare etern. A renunţa la solidaritate înseamnă a ne scufunda în abisul disperării colective. La toate acestea există doar o alternativă. Asemeni celor care, în comunism, nu au cedat tentaţiei capitulării, mai ales când totul era pierdut, vom merge mai departe, apărând, împotriva statului, propria noastră onoare, până la capăt, fără speranţă poate, dar demni şi solidari. Acesta este sensul luptei noastre, acum.