Onor la Mareşal!

Scris de ILUMINATI Lun Aug 17, 2015 9:29 am

http://www.ziarulnatiunea.ro/2015/06/03/onor-la-maresal-2/

Prin excluderea adevărului şi a obiectiviţii, prin reintroducerea relativismului după formule fragile aleatorii, se poate afirma orice, cert este însă că Istoria se bazează numai pe respectarea adevărului istoric, desigur, în măsura în care acesta este accesibil. Una dintre cele mai importante „inginerii psihosociale” ale „rollerilor” contemporani este declararea vremurilor actuale drept conglomeratul unor prejudecăţi depăşite, retrograde şi abordarea unor interpretări partinice comandate, cu pretenţii „ştiinţifice”. Fabricanţii de istorie pot fi efemer convingători, dar teoriile lor nu vor dura decât trecerea „clipei”, nicio secundă mai mult. Din fericire, există şi istorici oneşti, corecţi şi iubitori ai adevărului istoric: „Cu Istoria trebuie să ne împăcăm. Nu numai cu anumite felii ale ei, care ne plac. Şi, vrem-nu vrem, «felia Antonescu» este o felie foarte mare. Antonescu a devenit legendă şi cu legendele nu te poţi lupta. Din momentul în care o personalitate a devenit legendă, ea scapă şi interesului politicienilor, şi interesului istoricilor. Pentru că în privinţa legendelor sunt alţii, atâţia şi-atâţia care se pronunţă. Nici tancurile, nici tunurile, nici presa cea mai abilitată, nu se pot lupta cu legendele”.

La 23 august 1944, mareşalul-martir al românilor, Ion Antonescu a fost trădat de regele său şi predat, în plin conflict militar, inamicului. Regele Mihai a participat doar la sărbătorirea succeselor, reponsabilitatea lăsând-o numai pe umerii Mareşalului. După arestarea nedemnă de către rege şi camarila sa, Ion Antonescu a fost predat ruşilor şi transportat în Uniunea Sovietică, unde, paradoxal (în prima perioadă a detenţiei), a fost tratat cu respectul cuvenit unui mare conducător militar – ceea ce nu s-a întâmplat în cazul românilor lui. În mai 1946, Mareşalul a fost adus în ţară, unde a fost „judecat” de „Tribunalul poporului”. Au trecut 69 de ani de la punerea în scenă a mascaradei judiciare, aşa-zisul proces al Marii Trădări Naţionale, scopul real fiind „să se dea satisfacţie deplină Uniunii Sovietice, ai căror conducători nu-i puteau ierta pe cei care au luptat împotriva lor, chiar dacă au făcut-o în virtutea dreptului sacru al apărării integrităţii teritoriale a ţării”. Conform „Jurnalelor” Consiliului de Miniştri nr. 188 şi nr. 189/1945 – documente publicate în Monitorul Oficial nr. 38/16 februarie 1945 -, construirea „Actului de acuzare” a debutat încă din februarie 1945, perioadă ce se suprapune cu arestarea unora dintre viitorii acuzaţi care se mai aflau în ţară. Atmosfera în care s-au desfăşurat lucrările mascaradei procesuale a fost descrisă amplu în memoriile lui Gheorghe Magherescu, confirmate de volumele „Procesul marii trădări naţionale”,Â Josif Constantin Drăgan, „ Antonescu, Mareşalul României şi răsboaiele de reântregire”, vol. I-IV, de înregistrările audio, de filmările făcute atunci şi de relatările reprezentanţilor presei străine, prezenţi în acele zile la Bucureşti. În sala unde se desfăşura mascarada puteau avea acces doar deţinătorii unor „invitaţii” speciale, procedură în flagrant conflict cu procedura desfăşurării unui proces autentic şi aplicată special pentru întreţinerea unei atmosfere stradale. În fiecare dimineaţă ori la reluarea şedinţelor, când acuzaţii erau aduşi în sală, gloata din „popor” adusă ca asistență la procesul „democratic” ţipa sălbatic: „Moarte criminalilor; la spânzurătoare!”. Dovezile demonstrează, indubitabil, că „procesul” înscenat de autorităţile române lui Ion Antonescu şi colaboratorilor săi, la comanda Moscovei, a fost unul politic, abject şi injust, urmărindu-se condamnarea persoanelor implicate în conducerea statului român până la 23 august 1944. Cele mai grave acuzaţii aduse inculpaţilor de către „Tribunalul Poporului”: „crima de război” şi „trădarea intereselor poporului român” au avut ca refren şi pretext „Războiul anti-sovietic”, omiţându-se în mod deliberat faptul că, în vara anului 1940, Uniunea Sovietică a fost cea care a atacat şi ocupat o parte însemnată din teritoriul naţional al României. Cu certitudine, documentele vremii dovedesc faptul că la 22 iunie 1941, când s-a ordonat trecerea Prutului, nu generalul Ion Antonescu, ci întreaga Naţiune Română şi-a exprimat asentimentul, a aprobat războiul alături de Germania, pentru eliberarea teritoriilor naţionale cotropite samavolnic de Uniunea Sovietică.

Mareşalul Ion Antonescu a fost condamnat – printre altele – şi „pentru regimul inuman acordat prizonierilor şi ostaticilor de război”. Se pare că „tratamentul inuman” a constat în acordarea prizonierilor sovietici decât a unor norme de hrană egale cu ale soldatului român”. După un şir de 56 de întrebări adresate de preşedintele „Tribunalului Poporului”, acuzatorul public Ion Stoican a insistat să i se răspundă de ce Mareşalul Ion Antonescu a ajuns cu trupele până la Stalingrad? Răspunsul demn oferit de Mareşalul Antonescu a rămas fără replică: „Când o ţară se găseşte într-un război, armata acestei ţări trebuie să meargă până în fundul pământului ca să câştige războiul. Este unul din principiile capitale care s-a aplicat de la romani până astăzi”. Conform scenariului şi regiei mascaradei procesuale, Mareşalul Ion Antonescu a fost „judecat” pentru că ar fi comis toate infracţiunile prevăzute în Legea 312/1945. A fost condamnat de patru ori la 20 de ani temniţă grea, de patru ori la muncă silnică pe viaţă şi de şase ori la moarte!

Regele i-a refuzat Mareşalului până şi dreptul de a mai trăi. Nu a aprobat cererea de graţiere semnată de mama Mareşalului, doamna Baranga şi de avocatul apărător, Constantin Bălăceanu, dând curs, sine die, executării sentinţei aşa-numitului „Tribunal al poporului”. Despre refuzul graţierii Mareşalului, poziţia adoptată de fostul suveran Mihai după 1990, a dat naştere unor semne de întrebare majore. Replica fostului suveran – autor moral şi de facto al Trădării Naţionale comise la 23 august 1944 – se poate asimila cu formula „Dacă nu-i poţi convinge, măcar zăpăceşte-i”: „Decizia fusese luată (dovadă că regele Mihai era la curent cu scenariul sovietic – n.a.) încă dinaintea aducerii Mareşalului la Bucureşti (9 aprilie 1946 – n.a.). Şi acum unii vor să spună că eu l-am omorât! Că Mareşalul a cerut graţierea. N-a cerut-o! Nici dacă ar fi ştiut că o va obţine, n-ar fi cerut-o. Şi dacă i s-ar fi acordat ar fi refuzat-o. Numai cine nu l-a cunoscut, sau l-a cunoscut în felul subalternului care n-are discernământ când admiră şeful, poate să creadă altceva [...] Dacă îl graţiam, Moscova şi comuniştii din România susţinuţi de armata sovietică, m-ar fi acuzat de nazism. Dacă nu l-aş fi graţiat, mi-ar fi impus opinia că nu sunt patriot. Oricum aş fi procedat, pe oriunde aş fi luat-o, ar fi fost dezavantajos”. Așadar, iată cum, în dorinţa de a-şi salva tronul, regele Mihai a trădat Ţara şi Neamul Românesc. Pentru cei nedumeriţi, pentru cei care mai cred în „nevinovăţia” senectuţii sale – cetăţeanul Mihai -, întreb: cum poate fi numit gestul unui suveran care arestează capul – de facto – al oştirii sale şi, în plin conflict militar, îl predă inamicului? Şi mai adaug titlul editorialului precedent: „Majestate”, memento mori! A sosit vremea spovedaniei!

Opinia generalului Ioan Dan despre „Procesul Marii Trădări Naţionale” este edificatoare: „Un proces judiciar [...] care s-a desfăşurat în condiţiile unui total dispreţ faţă de legi nu poate să rămână în istorie ca definitiv judecat”. În mai 1946, nu au fost condamnaţi doar oamenii, oficialii regimului Antonescu, a fost condamnat un regim, a fost condamnat principiul elementar al existenţei fiecărui popor, acela al apărării pământului strămoşesc. După aprecierile judecătorilor de atunci, corolarul gravităţii faptelor comise de Mareşalul Ion Antonescu a fost tăria și curajul său de militar patriot de a afirma demn: „Prefer mai bine să mor în mocirlă în România Mare, decât în paradis în România mică”. „Domnule Preşedinte şi Onorat Tribunal, s-a dat aici, în faţa poporului nostru, a istoriei noastre şi a conştiinţei universale, un penibil şi trist spectacol. Majoritatea foştilor mei colaboratori au găsit că este de demnitatea lor şi a neamului nostru să se desolidarizeze de guvernarea la care au participat. Eu, Onorat Tribunal, declar solemn, în acest ceas, că, în afară de crime şi furturi, mă solidarizez şi iau asupra mea, toate greşelile pe care, cu ştiinţa sau fără ştiinţa mea, le-am făcut”.

Execuţia, după aprecierile făcute de mai mulţi istorici, dintre care se evidenţiază opinia regretatului istoric Gheorghe Buzatu, a fost: „un spectacol-măcel, la care Mareşalul şi trei dintre colaboratorii săi principali (Mihai Antonescu, Const. Piky Vasiliu şi Gh. Alexianu) au « cooperat din plin », căci cu toţii, au dovedit că au ştiut să moară!. [...]Filmul execuţiei de la Jilava „provoacă involuntar admiraţia dar nu faţă de «justiţiarii» anului 1946, ci faţă de „criminalii de război”, cum au fost supranumiţi condamnaţii”. Testamentul politic al Mareşalului, expus în ultima şedinţă a „Tribunalului”, din care redau un scurt fragment, ar trebui să ne pună pe gânduri, el fiind la fel de actual astăzi, poate, chiar şi în viitor: „Scump popor român, […[ Acest război care s-a sfârşit cu înfrângerea Germaniei, nu va pune capăt conflictului mondial început în anul 1914. Prevăd un al treilea război mondial, care va pune omenirea pe adevăratele ei temelii sociale. Ca atare, dvs. Şi urmaşii dvs. Veţi face mâine ceea ce eu am încercat să fac astăzi, dar am fost înfrânt! Dacă aş fi fost învingător, aş fi avut statui în fiecare oraş al României. Cer să fiu condamnat la moarte şi refuz, dinainte orice graţiere. În felul acesta voi muri pe pământul Patriei, în schimb voi, ceilalţi, nu veţi fi siguri dacă veţi mai fi aici când veţi fi morţi”.

Luându-şi rămas bun de la fostul său colaborator, Gh. Lecca, Mareşalul i-a spus: „Te du cu bine, Lecca! [...] Mi-ai fost un colaborator credincios şi nu te-ai desolidarizat de mine. Urmează calea pe care ţi-a hărăzit-o propriul dumnitale destin. Ţi-ai făcut pe deplin datoria. Spune-i Regelui că nu plec supărat pe el şi că l-am iertat. Mai mult, spune-i că-i mulţumesc. Mi-a oferit prilejul să mă aşez, cu un minut mai devreme, în rândul celor ce s-au jertfit pentru binele şi onoarea acestui Neam” [10]. Lecca nu a mai apucat să-şi ducă misiunea la bun sfârşit, murind la scurtă vreme, dar mesajul a fost transmis regelui prin colonelu Ionescu, camarad de închisoare cu Lecca. „Gestul de iertare al Mareşalului către rege, din pragul veşniciei, poate avea o dublă semnificaţie: recunoştinţa pentru o moarte eroică în locul unei existenţe ignobile şi inutile într-o închisoare, dar şi sensul adânc, creştinesc, al omului ce pleacă din această lume cu sufletul împăcat şi liniştit, fără a lăsa în urmă ură şi răzbunare”. Cu o zi înainte de împlinirea vârstei de 64 de ani, Mareşalul, împreună cu Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu şi generalul Pichi Vasiliu au fost supuşi unei „execuţii-măcel”. Demnitatea de care a dat dovadă Mareşalul în faţa plutonului de execuţie reiese chiar din ultimele sale cuvinte, pronunţate în faţa plutonului de executie: „Domnilor, suntem gata! Ochiţi cum trebuie! Trăiască România! Foc!”

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, nu doar evreii au suferit, nu doar ei au murit nevinovaţi, ci şi ne-evreii – iar aceştia au fost cu mult mai numeroşi – în ţările de sub influenţa sovietică supravieţuitorii evrei s-au metamorfozat în călăii-emeriţi ai goim-ilor. Insistenţele excesive, insolente şi zgomotoase ale unor organizaţii evreieşti, nu doar împotriva reabilitării, ci chiar a „necondamnării” mareşalului Ion Antonescu, pretenţiile acestora ca portretul Mareşalului să fie eliminat până şi din galeria prim-miniştrilor României, constituie încălcarea grosolană și inadmisibilă a oricăror uzanţe diplomatice, un act de ştergere a memoriei românilor şi un abuz inacceptabil, de falsificare brutală a istoriei. Recercetarea şi reanalizarea evenimentelor în stare de luciditate pentru ceilalţi protagonişti învinşi ai celui de-Al doilea Război Mondial este posibilă, dar pentru mareşalul Ion Antonescu este interzisă! Găsiţi domniile voastre răspunsul adecvat la această dilemă. Până şi regelui Carol al II-lea i-au fost reînhumate, cu onoruri oficiale, rămăşiţele pământeşti. Oare ale Mareşalului unde or fi? Exprimarea dubitativă ascunde în ea germeni deosebit de destructivi, iar alăturarea unor nomina odiosa – regele Mihai, camarila Trădării Naţionale de la 23 august 1944 şi omologii lor postdecembrişti, nevrednici și condamnabili distrugători ai României – constituie o amalgamare intenţionată, o tehnică a colajului, unde pot fi regăsite deopotrivă personalităţi, dar şi personulităţi, oameni oneşti, dar şi bandiţi de drumul mare. Este o „mlaştină” reprobabilă, unde se mocirlesc „specialişti” de conjunctură, „rolerii” contemporani gen Boia, Cioroianu & Co. sau expiraţii gen Neagu Djuvara. Este datoria şi obligaţia noastră să discernem între bine şi rău, între fals şi adevăr! Nimeni poate susţine că tot ceea ce ştim azi este infailibil şi rămâne neschimbat, dar nu ne este permis să asistăm impasibili la falsificarea Istoriei. Cândva, când Ţara va fi cu adevărat liberă, suverană şi independentă, când va fi condusă de români autentici, nu de marionete ale intereselor străine, rejudecarea mareşalului Ion Antonescu şi aşezarea Sa la locul cuvenit, în galeria Marilor Bărbaţi ai Neamului Românesc, se impune cu necesitate! Să nu uităm că „Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi aici şi vom pleca cei din urmă”. (Mareşal Ion Antonescu)

… Ioane, Ioane, Ioane, Ioane/ Ai murit ca milioane/ Ioane trupul ți l-au frânt/ Ioane, fără de mormânt.// Ioane, ai murit soldat/ Unde te-or fi ingropat/ Că-ți rămase țara oarbă/ Să întrebe-un fir de iarbă.// Unde-i Ion, copilul meu/ Care m-a iubit mereu/ Care nu s-a dus cu dușii/ Care s-a bătut cu rușii?// Cine să-mi răspundă, cine/ Țării tale nu-i fu bine/ C-au venit oștiri străine/ Precum, noaptea nopții vine.// Ne-au scos morții din morminte/ Ne-au distrus biserici sfinte/ Şi apoi ne-au dat pe noi/ Cu un secol înapoi.// Și în tine Ioane dragă/ Au pus potera să tragă/ Tu te-ai stins netemător/ Şi privind in ochii lor.// Nu ni-i fapta cât ni-i zisa,/ Dar istoria, proscrisa,/ Iarăși adevăr promis-a/ De la Nistru pân’ la Tisa…// Uite vremea cum mai trece,/ Vine ceasul doisprezece,/ Nu putem continua/ Fără de Măria Ta,// Nu dorim decât atât:/ Să aflăm numaidecât/ Unde ți-i mormântul, Ioane,/ Într-atâtea milioane,// Vrem să-ți punem flori pe el/ Şi umbruță de drapel…/ Să dormi, Ioane, liniștit,/ Neamul tău nu a murit!// Nu ni-i fapta cât ni-i zisa,/ Dar istoria, proscrisa,/ Iarăși adevăr promis-a/ De la Nistru pân’ la Tïsa... (Adrian Păunescu)

Bune sau mai puţin onorante, faptele, evenimentele şi personalităţile istoriei unui popor nu pot fi radiate cu un creion, asemenea celebrului instrument de scris al lui Molotov, care a trasat noua şi încă actuala graniţă a României. Din păcate, guvernele româneşti postdecembriste nu au avut demnitatea de a se opune, astfel încât, mareşalul Ion Antonescu este în continuare condamnat şi ucis în fiecare nouă zi. „De ce atâta ură?”.