„ÎNTOARCEREA LA ARHIVE ESTE OBLIGATORIE“ Două întrebări istorice și una arhivistică adresate Elenei Dragomir

Scris de **Admin** Mier Oct 30, 2019 3:05 am

Istoric, specializată în politica externă a regimului comunist român postbelic, Elena Dragomir răspunde întrebărilor noastre cu ocazia publicării cărții sale, „Pericolul sovietic. Percepții și relații româno–sovietice în România postbelică“ (Humanitas, 2019, versiune electronică la adresa:

https://play.google.com/store/books/details/Elena_Dragomir_Pericolul_sovietic?id=ggitDwAAQBAJ&fbclid=IwAR2nGg8riLFx7ggu8WRNBAtBcYcsyftV3nCMy7VG-pbuI8G5xCEvmnQ8Nnw).

Cum caracterizați raporturile româno–sovietice în perioada studiată, să-i spunem epoca Gheorghiu–Dej?

Contactele româno–sovietice din perioada Gheorghiu–Dej trebuie privite în contextul general al alianței de securitate în care România a intrat după război. Spre sfârşitul anului 1944, țara noastră era un fost aliat al Germaniei, învins în război, aflat sub ocupaţie militară sovietică, față de care Marea Britanie și Statele Unite ale Americii nu manifestau vreun interes special, dar față de care Uniunea Sovietică nutrea planuri de pedepsire. În octombrie 1944, societatea românească şi elitele ei politice se temeau că însăşi existenţa statului român era în pericol. Conform acestor percepții, în cel mai rău caz URSS avea să transforme România într-o republică sovietică, iar în cel mai bun caz să impună aici un regim comunist. Temându-se de repercusiunile sovietice împotriva României, ca pedeapsă pentru participarea la războiul antisovietic, la sfârşitul anului 1944 şi începutul anului 1945 mulţi români se pronunțau pentru o politică de prietenie, colaborare şi alianţă cu sursa pericolului (cu URSS), considerând că aceasta era singura soluţie care i-ar fi putut calma pe sovietici şi care ar fi putut oferi garanţii de securitate României. Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Gheorghe Tătărescu, Constantin Vişoianu, Regele Mihai, dar și Petru Groza, Vasile Luca, Gheorghiu–Dej sau Ana Pauker vedeau situația în acest fel.

Al doilea factor care explică intrarea României în alianța cu URSS ține de experienţa anterioară a țării în materie de alianţe. După Primul Război Mondial, România căutase să obţină garanţii de securitate prin încheierea unor alianţe defensive cu Franţa sau Marea Britanie, într-o tentativă de a balansa împotriva statelor revizioniste din regiune – Ungaria, Bulgaria şi Uniunea Sovietică. Pentru că cele două puteri occidentale nu erau interesate să încheie alianţe militare cu statele est-europene, în 1921 România a decis să intre în Mica Antantă, iar în 1934 în Înțelegerea Balcanică. Nici aceste alianțe, dar nici tratatele încheiate cu Franţa, Italia sau Polonia în 1926 nu au garantat securitatea României în caz de război. În noiembrie 1940, România s-a aliat (a balansat) cu Germania, pentru a contrabalansa URSS, dar şi această alianţă de securitate a eşuat.

Astfel, luând în considerare experienţele istorice ale României în materie de alianțe de securitate, precum şi percepţiile asupra ameninţării sovietice iminente, în a doua parte a anilor ’40 elitele politice ale României (nu numai cele comuniste) au conceptualizat viitoarea strategie de securitate a statului român în termeni de prietenie, colaborare şi alianţă cu URSS, sursa pericolului. Nu a fost deloc ușor pentru oficialii români din anii 1945–1947 să-i convingă pe sovietici să primească România în sistemul lor de tratate de prietenie. Pentru a atinge acest scop, România a adoptat o „politică de împăcare“ cu URSS, caracterizată de satisfacerea cererilor sovietice. Se spera ca, odată obținută „încrederea“ Uniunii Sovietice în prietenia României, aceasta din urmă să poată obține o uşurare a condiţiilor economice, politice, militare sau administrative impuse de Acordul de Armistițiu. Abia în februarie 1948 între România și URSS s-a încheiat un tratat de prietenie, primul acord postbelic româno–sovietic care a tratat România (chiar dacă doar formal) ca pe un partener egal, iar nu ca pe un inamic înfrânt în război.

În perioada cuprinsă între 1948 și sfârșitul anilor ’50, conducătorii români au continuat să acționze în cadrul general al unei politici de liniștire a Uniunii Sovietice. Această politică urmărea să reducă lipsa de încredere a Moscovei față de România și era bazată pe compromisuri și pe respectarea intereselor și cererilor sovietice, chiar și când acestea contraveneau intereselor naționale. În acest fel, liderii români sperau, pe de o parte, să îi convingă pe conducătorii sovietici să reducă o parte dintre poverile impuse asupra României la finalul războiului, iar pe de altă parte, să prevină alte măsuri sovietice care să afecteze securitatea și interesele țării. Când URSS a acceptat să își retragă trupele și consilierii din România sau să desființeze sovromurile (în anii ’50), conducătorii români au formulat concluzia că politica lor de calmare a Uniunii Sovietice se dovedise eficientă și că, deci, trebuia continuată. La începutul anilor ’60 însă, în contextul oferit de încercările sovietice de integrare și coordonare a blocului estic, conducătorii români au început să percepeapă noi și iminente amenințări sovietice la adresa securității și intereselor României. Ca răspuns, au început să combine politica de loialitate și împăcare, pe de o parte, cu opoziția față de Uniunea Sovietică, pe de alta.

Care sunt resorturile opoziției României comuniste față cu sovieticii și cum s-a manifestat ea concret?

Situații și exemple când românii s-au opus unor propuneri, inițiative sau cereri sovietice pot fi găsite încă de la sfârșitul anilor ’40 și începutul anilor ’50. Această opoziție era însă nepublică. La începutul anilor ’60, luând în considerare factori precum apropierea geografică a Uniunii Sovietice, puterea militară și economică a acesteia, dar și intențiile sale agresive (așa cum erau ele percepute la București), liderii români apreciau că prezervarea alianței cu sursa percepută a pericolului (URSS) era singura opțiune prin care se putea realiza securitatea statului român. Aceiași lideri erau convinși, însă, că transpunerea în practică a proiectelor sovietice de integrare și coordonare ar fi dăunat puternic intereselor naționale ale României, poate chiar integrității sale teritoriale (a se vedea, de exemplu, reacțiile lor față de Planul Valev). De aceea, conducerea română și-a propus scopul aparent contradictoriu de a se opune amenințărilor sovietice și de a bloca proiecte sovietice precum integrarea blocului estic fără a periclita însă relația de prietenie și alianță cu URSS.

Pentru a atinge acest scop, românii subliniau de regulă existența unei distincții formale între, pe de o parte, nivelul prieteniei și alianței bilaterale (pe care România nu l-a contestat și nu avea să îl conteste, subliniau ei) și nivelul unor probleme (chipurile) concrete, mărunte, al unor diferențe de opinie, al unor divergențe palpabile, în chestiuni precum colaborarea economică, integrarea CAER, coordonarea Pactului de la Varșovia sau a ripostei împotriva Chinei, relațiile cu statele vestice etc. Deseori, în discuțiile sale cu sovieticii, conducerea română susținea că România și URSS puteau avea poziții diferite într-un număr de probleme concrete, dar că relația de prietenie și alianță nu trebuia să sufere din această cauză. În august 1964, după ani de discuții tensionate, conducerea sovietică a accceptat acest punct de vedere și a promis că poziția diferită a României avea să fie respectată în toate problemele. Se cerea, în schimb, ca România să se abțină de la a mai discuta în public divergențele bilaterale.

Una dintre cele mai grele întrebări pentru specialiști a fost aceasta: cum explicăm faptul că România s-a opus uneori Uniunii Sovietice, dar alterori nu; că uneori a susținut proiecte și inițiative sovietice, dar alteori le-a contestat și blocat, chiar public? În opinia mea, liderii români au pus bazele unui anumit model (sau tipar) de opoziţie față de Uniunea Sovietică, definit de câteva elemente principale: opoziţia era un răspuns dat unei (percepute) ameninţări iminente (cum au fost, de exemplu, propunerile de integrare CAER); scopul opoziției era de a amâna sau elimina exact acea ameninţare (percepută); opoziţia faţă de o (percepută) ameninţare specifică era construită în trepte, de la împotrivire indirectă şi nepublică la contestare publică şi oficială; acţionând pentru a bloca o anumită ameninţare sovietică, conducătorii români erau preocupaţi în mod special să nu antagonizeze cu Uniunea Sovietică, să nu-i provoace pe sovietici la noi acte ostile faţă de România; a face publice neînţelegerile româno–sovietice era o tactică „de rezervă“, pe care românii o foloseau doar ca ultimă soluţie: cu cât era mai mare ameninţarea (percepută), cu atât creştea probabilitatea ca liderii români să folosească acestă tactică; după ce ameninţarea era amânată sau eliminată, conducătorii români reduceau intensitatea opoziţiei lor, renunţând la contestarea categorică, publică şi oficială în favoarea unei opoziţii secrete (ţinute departe de public) şi indirecte.

În ce măsură arhivele românești ajută studierii acestei problematici și unde considerați că nu?

Cercetătorii interesați de istoria României postbelice au acces foarte larg la sursele deținute de Arhivele Naționale ale României. Noi fonduri devin accesibile în fiecare an, condițiile din sălile de studiu sunt din ce în ce mai bune, atitudinea personalului este una profesionistă. Se pot fotografia și xerocopia documente și articole din presa vremii. Taxa foto este simbolică, se poate plăti online, iar dovada plății poate fi trimisă prin poșta electronică. Custozii îți dau telefon și te informează dacă sala este închisă, astfel încât să nu călătorești degeaba din provincie. Toate aceste aspecte sunt foarte importante. Accesul la sursele din Arhivele Diplomatice ale Ministerului de Externe nu este la fel de ușor, dar chiar și acolo s-au produs îmbunătățiri considerabile în ultimii ani. Pe scurt, de foarte multă vreme, accesul la surse nu mai este o problemă pentru cercetător.

Rămâne însă întrebarea cum folosim aceste surse? Cum încorporăm informațiile în studiile noastre? Cum interpretăm? Cât suntem de onești cu sursele noastre și cu noi înșine? Ce facem când sursele de arhivă nu confirmă tezele susținute de vocile consacrate din istoriografia domeniului? Dar când sursa oferă informații vagi, incomplete sau chiar contradictorii? Cum procedăm când o informație nu este disponibilă și pare a fi de negăsit în hățișul arhivistic?

Tocmai pentru că există larg acces la sursele de arhivă, relațiile româno–sovietice pentru perioada Gheorghiu–Dej se află în plin proces de revizuire istoriografică. Foarte încet, dar foarte sigur, alături de vechea abordare începe să se contureze o nouă perspectivă și încep să apară noi paradigme de interpretare. Această afirmație este, de altfel, valabilă nu numai pentru perioada în care la conducere s-a aflat Gheorghe Gheorghiu–Dej, ci și pentru deceniile ulterioare, și nu numai pentru relațiile româno–sovietice, ci pentru politica externă a României postbelice în general.

În viziunea istoriografică dominantă lucrurile sunt relativ clare și stau astfel: după Al Doilea Război Mondial comuniștii au venit la putere în România; datorită afilierii lor ideologice și dorind să ajungă și să se mențină la putere cu orice preț, aceștia în mod voluntar au subordonat interesele României intereselor sovietice; mai târziu, când destalinizarea părea să aducă și în România înlocuirea celor aflați la putere, aceștia au decis o distanțare de linia Moscovei, adoptând, în schimb, o politică autonomă sau independentă (care, de fapt, spun aceiași autori, nu era tocmai autonomă sau independentă, de vreme ce România a rămas membră în CAER și în Pactul de la Varșovia). Sigur, am simplificat, dar acestea sunt tezele acestei interpretări, care nu este tocmai confirmată de sursele de arhivă, nici românești, nici străine.

Originea acestei poziții poate fi căutată în unele studii apărute în Occident încă din anii Războiului Rece, o perioadă când nu exista acces la arhive. Autorii lor erau tributari, într-un fel sau altul, confruntării ideologice Est–Vest. Unii fugiseră din Estul comunist și scriau în Vest din postura de politologi sau sovietologi, adică nu din cea de istorici. Imaginați-vă, după cum spunea cineva foarte inspirat odată, cum ar fi arătat o istorie a Primului Război Mondial dacă ar fi fost scrisă înainte ca acesta să se fi sfârșit. Sau dacă autorul ar fi fost unul dintre soldații combatanți.

După căderea regimului comunist, unii foști sovietologi, reveniți în țară, și-au făcut un titlu de glorie din a demonstra că tezele lor publicate în anii Războiului Rece – care se bazaseră (după propriile mărturii scrise) pe „cititul printre rânduri“ al documentelor Partidului Comunist Român și al articolelor din presa vremii – erau confirmate în totalitate de noile surse de arhivă. Rămâne însă întrebarea cum au fost folosite și selectate aceste surse – asta dacă s-a intrat cu adevărat în vreo arhivă.

Ulterior, unii cercetători mai tineri, care nu avuseseră ocazia să scrie și să publice înainte de 1989 și care au avut acces la sursele de arhivă, au căzut într-o dublă capcana istoriografică. Pe de o parte, s-au grăbit să includă în studiile lor tot ce s-a scris vreodată în literatura occidentală, la care România nu avusese acces în perioada regimului comunist. Premisa era că tot ce se scrisese în Occident era și adevărat, și științific corect. Așa se face că în același studiu (de exemplu de politică externă a României) sunt citate de-a valma lucrări apărute în Occident în anii ’50, ’60, ’70 sau ’80. Autorii nu par să cunoască dezbaterile din Occident cu privire la istoriografia Războiului Rece, care a trecut printr-o etapă tradiționalistă (de la sfârșitul anilor ’40 până în anii ’60), una revizionistă (sfârșitul anilor ’60 și anii ’70) și una postrevizionistă (anii ’70 și anii ’80). Spre sfârșitul anilor ’90 s-a propus distincția între Vechea istorie a Războiului Rece și Noua istorie a Războiului Rece, cea din urmă deosebindu-se printr-o nouă paradigmă de interpretare, bazată pe accesul la surse de arhivă.

A două problemă ține de întrebarea ce facem când documentele de arhivă nu confirmă tezele istoriografiei dominante? Selectăm din multitudinea de documente doar ceea ce ne confirmă propria ipoteză sau tezele magistrului? Observăm oare că arhiva infirmă postulatele vechii interpretări? Și dacă da, avem oare curajul de a ne exprima poziția proprie în contra curentului istoriografic dominant?

În concluzie, întoarcerea la arhive este obligatorie pentru studierea acestei problematici, dar cercetătorul trebuie să fie înainte de orice onest. Neîncrezător, suspicios chiar – dacă dorește – dar totuși onest.

București, 20 octombrie 2019.