PAȘI PRIN CENUȘA MEMORIEI

Scris de ce e val ca valul trece Mier Noi 06, 2019 10:44 pm

http://www.cuvantul-liber.ro/news/113843/61/PA-I-PRIN-CENU-A-MEMORIEI

Motto: “Zăpada cea neagra pălea// ...Toată moartea se lăsa deasupra-i/ Dar, când credeai că acum-acum o să cadă/ Când noi jeleam/ Sfârșitul citadelei sale,/ El ne zâmbea,/ Ne zâmbea Stalingradul.” (Pablo Neruda, “Al treilea cântec de dragoste pentru Stalingrad”).

Citesc o știre recentă pe internet, postată de Nationalisti.ro: “Alertă oficială în Germania! «Naziștii» au revenit la putere! S-a declarat stare de urgență!” În esență, un oraș foarte important, afectat puternic în cel de-Al Doilea Război Mondial, din cauza trupelor aliate, Dresda, scenă a celui mai mare măcel al timpului, zeci de mii de oameni fiind uciși în urma unui bombardament aliat, se află în stare de urgență, prin decizie oficială. Consilierii locali din orașul care candidează pentru titlul de Capitală Europeană a Culturii în 2025, au adoptat o rezoluție în care se precizează că “atitudini și acțiuni de extremă dreapta au loc din ce în ce mai frecvent” și se face un apel către oraș pentru ajutarea victimelor violențelor de extremă dreapta, protejarea minorităților și consolidarea democrației.

Aș zice că “Țara piere și baba se piaptănă” sau meteahna de a deturna atenția publică de la problemele cu adevărat serioase a devenit endemică.

Se vor împlini, însă, 76 de ani de la Bătălia de la Stalingrad (19 noiembrie 1942 - 3 februarie 1943), una dintre cele mai teribile încleștări din istoria omului modern, fără minima (auto)protecție a populației civile, incluzând campania de bombardamente a orașului din sudul Rusiei (redenumit Volgograd), atacul terestru, luptele de stradă și contraofensiva sovietică, bătălie în care Armata Română - inclusiv unii dintre părinții noștri - și-au dat obolul de eroism, jertfă și sânge. Forțele Axei au pierdut atunci aproximativ un sfert din efectivul total de pe Frontul de Răsărit. Au pierit peste trei milioane de soldați și civili! Ăsta este războiul!

“Niciun război nu e sfânt. Sfântă e doar pacea” - spunea Papa Ioan Paul al II-lea.

“A fost un carnagiu care a inversat șansele în cel de-Al Doilea Război Mondial, prin amploarea forțelor participante, spațiul geografic întins, dar mai ales din cauza gerului și a viscolului puternice, temperatura fiind aproape tot timpul cuprinsă între -25 grade C și -40 grade C. Frigul a pus stăpânire pe viața a sute și mii de militari, care, în lipsa ținutei de iarnă, a hranei și a condițiilor de adăpostire, au înghețat în pozițiile de luptă, la Cotul Donului, la Stalingrad ori în satele sărace din Stepa Calmucă, locuite de cazaci, tătari și ruși.

Aliată cu Germania, țara noastră a participat, atunci, la Stalingrad, cu Armata 3 (comandant: generalul Petre Dumitrescu), cu un efectiv de 143.296 de militari; Armata 4 (comandant: generalul Constantin Constantinescu Klaps), cu un efectiv de 75.125 de militari; Gruparea Aeriană de luptă, subordonată Flotei 4 Aeriene Germane, cu un efectiv de 34.448 de ofițeri, subofițeri și soldați. Armata 3 Română a fost subordonată Armatei 6 Blindate germane, comandant general Friedrich Paulus, iar Armata 4 Română, Armatei 4 Blindate Germane, comandant general Hermann Hodt. Cele 4 armate, la care se adaugă Armata 8 Italiană (comandant: generalul Italo Gariboldi) și Armata 2 Ungară, constituiau Grupul de Armate «B» (comandant: generalul Maximilian Weichs), care aveau misiunea să pună stăpânire pe Stalingrad, Caucaz, pe petrolul din zona Mării Caspice, atât de necesar operațiunilor militare. Misiunea lor era deosebit de grea, în condițiile în care 11 armate sovietice deveneau tot mai puternice în luptele de apărare, mai bine dotate și echipate pentru luptele pe timp de iarnă, aveau carburanții și munițiile necesare, cunoșteau foarte bine terenul, iar S.U.A. și Occidentul sprijineau din plin URSS, cu avioane, tunuri și tancuri”.

Aflați sub blocadă, vreme de două luni, cei 300.000 de locuitori ai Stalingradului au rezistat eroic foamei, luptelor de stradă și bombardamentelor aviației germane. Cele trei capete de pod de la Klețkaia, Serafimovici și Beketovka, de pe malul drept al Donului și al Volgăi, favorizau trupele sovietice, în condițiile în care, de regulă, acestea îngheață. “Acestea și-au asigurat superioritatea în sectoarele de rupere, unde masa blindatelor a fost covârșitoare pentru marile unități române, slab dotate cu armament antitanc, și acesta ineficace în mare măsură în fața tancurilor sovietice T 34. O divizie de infanterie română avea doar 6 piese anticar, care nu puteau perfora blindajul tancului sovietic T 34, iar muniția era insuficientă. Contraofensiva sovietică a fost foarte temeinic pregătită, cu circa două luni înainte. Mulți infanteriști au fost striviți sub șenile. Au fost prinse în încercuire 5 divizii române (Gruparea «Lascăr»: Diviziile 5, 6, 13, 14 și 15 Infanterie), a căror rezistență disperată a fost înfrântă până la 25 noiembrie.

O altă lovitură s-a dat de către trupele Frontului Stalingrad, în fâșia Corpului 6 Armată (Armata 4 română), unde, prin evoluția operațiilor ulterioare, au căzut la încercuire Diviziile 1 Cavalerie și 20 Infanterie române. Au fost încercuite și cele 19 divizii ale Armatei 6 Blindate și 4 Blindate Germane, din care 3 de tancuri și 3 motorizate.

Tragedia trupelor germano-române a fost agravată de ordinul lui Hitler, de a rezista fără gând de retragere. Acest ordin catastrofal a costat enorm Armata Germană, care a pierdut 300.000 de luptători, fiind duși în prizonierat circa 130.000 de nemți. Încercările de a ieși din încercuire au fost zadarnice. Operația de despresurare (Operația «Winter-Gewitter»), declanșată la 12 decembrie 1942, la care au participat Armata 4 Tancuri Germană (general Hermann Hodt) și Armata 4 Română (general Constantin Constantinescu Klaps), a ajuns până la 20 de kilometri de trupele Armatei 6 Tancuri germane (general Friedrich Paulus), dar s-au terminat carburanții. Pe de altă parte, generalul F. Paulus nu și-a asumat răspunderea de a încerca ieșirea din încercuire, prin executarea Operației «Donnerschlag», pedepsindu-se pe sine și propriile trupe, pe motivul că acestea erau la limita capacităților fizice.

Pe 2 februarie s-a semnat capitularea. Zilele de 3, 4 și 5 februarie au însemnat dezarmarea și stabilirea convoaielor de prizonieri germani și români spre lagărele din Rusia sovietică: Krasnogorsk, Suzdal, Voikova, Manastirka ș.a.

Pierderile în oameni ale Armatei Române au fost uriașe. Până în prezent se cunosc vreo cinci cifre, care variază între 148.124 și 172.624 de morți, răniți și dispăruți. Cifra cea mai palpabilă și de mijloc este de 155.010 de militari români (morți, răniți și dispăruți), la care se adaugă circa 12.000 de prizonieri români, duși în lagărele din Rusia sovietică. Parte din ei s-au reîntors cu Diviziile de voluntari «Tudor Vladimirescu» și «Horea, Cloșca și Crișan», altă parte, care au rezistat vieții de lagăr, s-au reîntors între 1948-1958..., iar alții, niciodată.” (Prof. Dr. Colonel Vasile Tutula)

În iunie 1942, în plin Război mondial, Adolf Hitler a făcut o vizită neașteptată în Finlanda! Surpriza a fost totală pentru gazde, care, deși se aflau în război cu URSS, nu voiau să fie percepute de sovietici ca un aliat vasal al Germaniei naziste. La întâlnirea dintre cele două părți, un microfon “uitat” deschis de către Radioul Național din Finlanda l-a înregistrat pe Hitler, având o discuție neprotocolară (!) cu mareșalul Mannerheim, ministru de Război, ulterior (1944) președinte al Finlandei. Principalul subiect l-a constituit războiul contra URSS, dar și importanța strategică, pentru Wehrmacht, a României. Întâlnirea a durat o oră și a avut două părți. În prima dintre acestea, care trebuia înregistrată, Hitler a ținut un scurt discurs și un toast în onoarea mareșalului Mannerheim. În cea de-a doua parte urmau să aibă loc discuții particulare între Hitler și Mannerheim. Hitler n-a știut că și acestea au fost înregistrate. (Înregistrarea a fost ținută secretă în arhivele Radioului finlandez până în 2004.)

“Hitler face o analiză pertinentă a situației de pe întreg frontul. Recunoaște că nu a vrut să fie prins într-un război pe două fronturi: Vest și Est. Condițiile meteo l-au obligat să atace Franța în primăvara anului 1940, și nu în toamna lui 1939, așa cum ar fi dorit. O altă cauză a întârzierii atacării URSS a fost ... Italia. Greutățile întâmpinate de aliații italieni, atât în Africa, precum și (în special) în Albania și Grecia, au obligat de fiecare dată Germania să sară în ajutorul aliatului, ceea ce a dus la o întârziere și la o scădere a forței de luptă a Wehrmacht-ului pe frontul de Est. Hitler mai afirmă că a subestimat puterea și înzestrarea armatei sovietice și că a vrut să atace URSS încă din 1940. Momentul hotărâtor în luarea acestei decizii a fost întâlnirea cu ministrul de Externe sovietic, Molotov, din august 1939.

Deosebit de interesante sunt referirile lui Hitler la adresa României. Führerul recunoaște tranșant faptul că nici măcar nu s-ar fi gândit să atace URSS fără petrolul românesc. În lipsa celor cinci milioane de tone de petrol românesc, Wehrmacht-ul ar fi fost blocat. Coșmarul cel mai mare a lui Hitler era legat de o posibilă ocupare a României de către URSS, în vara anului 1940. Insistențele lui Molotov în legătura cu garanția pe care o dăduse Germania statului român l-au făcut pe Hitler deosebit de suspicios în legătură cu posibilele intenții agresive ale lui Stalin la adresa României.

Din nefericire, înregistrarea se oprește la momentul în care Hitler îi relatează lui Mannerheim răspunsul pe care i l-a dat lui Molotov în privința garanțiilor acordate României: “(...) Am avut pe urmă o întâlnire cu Molotov, atunci, și era foarte clar: Molotov a plecat de la întâlnire decis să înceapă războiul, iar eu m-am despărțit de el cu decizia să i-o iau înainte, dacă e posibil. Căci pretențiile sale aveau ca obiectiv final foarte clar: stăpânirea Europei. (...) Pentru că am avut întotdeauna o frică: aceea că Rusia va ataca, în mod surprinzător, România, în toamnă târzie. Pentru a ajunge în posesia surselor de petrol. Iar noi nu am fi fost gata pregătiți în toamna târzie a lui 1940. Dacă, atunci, Rusia ar fi ocupat sursele de petrol românești, păi, atunci, Germania ar fi fost pierdută! Cu 60 de divizii rusești, treaba s-ar fi făcut. Atunci noi nu aveam în România forțe militare. Guvernul României ni s-a adresat abia mai târziu, iar ceea ce aveau ei (Armata Română - n.r.) ar fi fost ceva ridicol. Ăia trebuiau doar să-și asigure sursele de petrol. Eu nu puteam să mai încep un război cu armele noastre, în septembrie sau octombrie, păi asta ar fi fost imposibil. Nici mutarea armatei către Est nu o aveam încă pregătită. A trebuit mai întâi să punem în ordine armele. Pentru că, în cele din urmă, am avut, desigur, și de suferit sacrificii, în campania din Vest. Ar fi fost imposibil să pornim înaintea primăverii lui 1941. Iar dacă rusul ar fi ocupat România, în toamna lui 1940, și ar fi cucerit sursele de petrol, atunci le-am fi pierdut pe acestea în anul 1941. Noi avem marea producție germană, însă ceea ce înghite numai aviația, ce înghit diviziile noastre de tancuri sunt totuși cantități monstruoase. Este un consum care depășește toate imaginațiile. Fără contribuția a cel puțin 4 până la 5 milioane de tone de petrol românesc, nu am putea duce războiul. De asta am fost foarte îngrijorat. (n.n. - 5.000.000 tone combustibil livrate Germaniei reprezintă 500.000 de vagoane; 500.000 x 30 m/ vagon =15.000 Km, lungime egală cu de trei ori distanța dus-întors Germania-România). De aceea și obiectivul meu a fost de a scurge, prin negocieri, această perioadă, am fost destul de puternici să răspundem acestor pretenții de șantaj. Pretențiile erau pur și simplu șantaj gol-goluț. Era un șantaj, rușii știau că nu avem încotro, că eram legați în Vest, puteau să obțină de la noi orice prin șantaj. (...) Astfel, negocierile s-au terminat foarte abrupt. Era vorba de patru puncte. Primul punct, care privea Finlanda, libertatea de a se apăra în fața amenințării finlandeze. (...) Atunci i-am spus că nu vom mai tolera ca spectatori pasivi un nou război la Marea Baltică. M-a întrebat care este poziția noastră în România. Căci noi dădusem garanția. Dacă garanția se îndrepta și împotriva Rusiei. I-am răspuns atunci că nu cred că se îndreaptă împotriva lor, deoarece... «nu am auzit niciodată că ați avea intenția de a invada România. Ați spus mereu că Basarabia vă aparține, dar nu ați spus niciodată că vreți să atacați România.» Da, dar zicea el că dorește să știe precis dacă această garanție...” (sfârșitul înregistrării - fragment din transcriptul conversației lui Hitler cu mareșalul Mannerheim).

Se poate lesne presupune restul frazei: “Dacă garanția va fi respectată”...! Și a fost, nu? Și încă mai este! Cum ar spune Eminescu, “Alte măști, aceeași piesă,/ Alte guri, aceeași gamă,/ Amăgit atât de-adese,/ Nu spera și nu ai teamă”...