[th]Dupa instalarea in Cluj a politiei secrete germane, evenimentele aveau sa modifice configuratia vietii pe intreaga intindere a Transilvaniei de Nord, de la suprafata pâna la cele mai adânci cute. Toate zguduirile celor câtorva saptamâni ce urmara ne-au obligat sa ne modificam intreaga optica asupra vietii si sa stabilim contacte nemijlocite cu realitatile ei.
Imaginea interioara pe care o pastrez despre acele zile cuprinde mai mult decât simpla traire nemijlocita a unor zguduiri, dezamagiri si a unei jalnice neputinte, toate aflate sub semnul teroarei si a unui dispret absolut fata de fiinta umana. Populatia maghiara s-a supus unui obscur impuls, fara sa dea vreun semn de razvratire impotriva procedurilor naziste, preluate si popularizate de Partidul Maghiar Ardelean.
De câte ori incerc sa-mi amintesc de intâmplarile acelor saptamâni, simt nevoia sa vorbesc despre toate cele petrecute atunci intr-o rasuflare, fara nici un artificiu verbal, cât mai simplu, ca despre cea mai cumplita si odioasa crima colectiva din toate timpurile savârsita pe pamântul Ardealului.
Dementa rasista a autoritatii si a unei mari parti din populatia ungara era mai funesta, mai ucigatoare decât crima.
Datorita starii mele de convietuitor in doua familii evreiesti, in familia prietenei mele Éva Semlyén si alaturi de prietenul meu Ernest Fischer, istoria acelor zile am trait-o dinauntrul lumii evreiesti, in cercul de foc al unei dezmembrari si prabusiri totale. Nu intâmplator se asociaza acelor evenimente focul, pârjolul si fumul – lumea aceea fiind a torturii nimicitoare. Cei sanctionati nu erau evreii, ci o prezumtie, fiindca in afara de faptul ca existau, evreii n-aveau nici o alta vina . De aceea, memoria lor va dainui de-a pururea in marea demnitate a nevinovatiei absolute.
Astfel, masinaria criminala a distrugerii evreilor a fost pusa in miscare de o forta care a intervenit in treburi omenesti, nu pentru a pedepsi, ci pentru a instaura sacrificiul. Asasinii, ungaro-crestini ai vremii si locului, au distrus cu o vointa nesatioasa, ce corespundea starii colective care a umilit si ucis spre a-si arata superbia.
Spiritul statornic al acelor raufacatori nu a fost nicicând inlaturat din orizontul vietii noastre ardelene; i s-a pastrat imaginea in dezvoltarile sale ulterioare.
In iarna anilor 1944-1945, primarul democrat al Clujului, instalat de armata sovietica dupa infrângerea armatelor nazisto-hungariste, mi-a destainuit, cu mare mâhnire, ca in lunile aprilie-august 1944, un instinct agresiv si josnic in rândurile populatiei maghiare – pentru a demasca “uneltirile jidovesti” si a “jidovitilor” din Cluj – a “colaborat” cu autoritatile regale ungare ale orasului, adresându-le acestora peste 200.000 de denunturi scrise! atât de multe, incât aceste sesizari nu au putut fi nici citite, nici sortate, ci doar numarate cu aproximatie, imi spunea Tudor Bugnariu, primarul, adaugând ca in spatele acelui torent denuntator a luat forma chipul sinistru al unei gloate monstruoase.
Câte nu s-au mai intâmplat atunci, in vara anului 1944, la Cluj si in Transilvania de Nord! Parca se smintise lumea ungara toata, uneltind cu patima oarba impotriva omeniei, asemenea unui capcaun hidos.
Oare vestigiile acelor vremuri pot fi considerate astazi urme arheologice acoperite cu straturi de pamânt roditor?
Cine s-a opus, cine a luat pozitie impotriva crimei si a jafului? Atitudinea intelectualitatii ungare, in cazul cel mai bun, era de o pasiva ori complice indiferenta. In evidenta constiintei populatiei maghiare nu a figurat nici o preocupare fata de evreimea sacrificata in acele saptamâni. Si nici mai târziu! E sinistru ca n-a ramas nici un semn de bunavointa, de mila macar, in vreo scriere in limba maghiara (in afara celor scrise de evrei si de predica unui episcop catolic – Aron Marton – cu sediul in România), nici un semn de delimitare, de avertisment sub semnul acelui Ardeal, care era “al intelegerii si infratirii, dincolo de orice deosebire, de limba, religie, rasa ori nationalitate”. (O asemenea scriere nu a aparut nici dupa terminarea razboiului!) Partidul Maghiar Ardelean a ajuns sa vada, desigur cu satisfactie, cum se pun in practica acele principii din programul sau care ii priveau pe evrei ( “Luptam pentru o Ungarie crestina”. “Fata de evreime (…) aprobam si cerem grabirea tuturor acelor masuri (…) care exclud complet evreimea din domeniul formarii opiniei publice si a justitiabilitatii”… etc. ). Nu s-a auzit nici un protest din partea contelui Béla Teleki, nici a lui Imre Mikó, nici al sefilor bisericilor maghiare. Iar Edgár Balogh, la inceputul evenimentelor, parasise Clujul, ca sa astepte intr-un sat din Secuime “pâna se vor linisti lucrurile”.
In acelasi timp, “Episcopul Iuliu Hossu – arata Moshe Carmilly-Weinberger – si-a concentrat generozitatea intr-o Chemare adresata românilor din Ungaria pentru ajutorarea evreilor”.
“Chemarea noastra se indreapta staruitor catre voi, venerati Frati si iubiti Fii, sa-i ajutati pe Evrei nu numai cu gândul, dar si cu jertfa voastra, stiind ca azi nu putem face lucru mai bun decât aceasta crestineasca si româneasca ajutorare, din calda iubire omeneasca. Prima preocupare a ceasului de fata sa fie aceasta actiune de ajutorare.”
“Chemarea – arata Moshe Carmilly-Weinberger – nu a ramas fara ecou. Pe meleagurile Transilvaniei ea a insemnat si o afirmare de civilizatie, ca si un neindoielnic semn de libertate si bunavointa. Indemn si protest. Chemarea a aprins in rândurile populatiei române din Transilvania (de Nord – n.n.) o flacara, care a hranit curajul si credinta oamenilor, transformându-le in fapte de viata adevarate”. Aceasta Chemare, lansata de viitorul cardinal, a fost difuzata la inceputul lunii aprilie 1944.
Inca un apel la memoria lui Moshe Carmilly. Evreii din Transilvania s-au aflat in fata evenimentelor din 1918 dezorientati. Un popor de meseriasi, negustori, liber profesionisti, tarani (agricultori si lucratori de padure in Maramures) era calauzit indeosebi de preotii sai, cufundati in studierea si interpretarea diverselor texte stravechi, scrise intr-o limba – ebraica – care nu era si cea vorbita de obste. Fiindca evreii vorbeau idiomul idis al limbii germane, ca limba nationala. In schimb, patura intelectuala, cei inaltati prin invatatura, profesie si talent – medici, avocati, scriitori, artisti, publicisti etc. – si-au constituit deprinderile culturii cu ajutorul limbii maghiare, considerându-se – si fiind considerati – drept “maghiari de religie israelita”. Astfel apar evreii in statisticile Regatului Ungar, ce pastra, cu fala, in stema tarii simbolul imperialist al Sfântului Rege Stefan si in deprinderi indemnul de a se folosi de “nationalitatile nemaghiare cotropite ori «venetice», in folosul si interesul natiunii maghiare”.
Unirea de la 1918 a inlesnit, intre altele, si nazuintele de viata nationala proprie in masele evreimii ardelene, cu un obiectiv marturisit, acela anume de a-si pastra, afirma si promova spiritul etnic, nu numai religios, in cadrul unor organisme evreiesti, sub conducerea unor reprezentanti proprii, dispunând de experienta si autoritate, capabile de a rezolva problemele obstei.
Pentru evreimea transilvana, expusa pâna atunci procesului tenace de asimilare din partea ungurilor, afirmarea personalitatii etnice in cadrul statului român, lipsit de preocupari asimilationiste, a stimulat intre altele, si nazuintele la viata nationala, sociala si culturala proprie. Aceasta noua ipostaza de viata a corespuns unui instinct de eliberare, iscat dintr-o necesitate launtrica, izvorâta din profunzimile fiintei nationale, a carei eclipsare in constiinta evreilor era pe cale sa-i transforme intr-un popor-fantoma, fara specificitatea unei reale vieti sufletesti particulare, mai pastrând insa, ca factor mijlocitor, urme de imaginatie iudaica. De altfel, poate nici un alt popor nu si-a trait mai concret inchipuirea folclorica decât cel evreu, in cadrul unui sistem imaginativ unde lumea aparea alcatuita dupa normele Dorintei, Fanteziei si ale Iluziilor.
Directiile de dezvoltare ale actiunilor care au contrazis sensul unic al evolutiei anterioare spre ungarizare aveau sa favorizeze procesele desfasurarilor reintegrate constiintei nationale intr-un nou cadru, cel creat in 1918, prin Unirea Transilvaniei cu România, ce avea sa primeasca substanta in formele specifice ale stravechiului spirit iudaic.
Noile imprejurari au contribuit, in general, si la o mai buna cunoastere – si autocunoastere – a natiunilor regenerate, restituite adevaratelor lor naturi, reinsufletite prin posibilitatea de a se modela liber dupa propria lor dorinta.
Evreii – si acest fapt avea sa li se impute cu duritate de unguri in anii Diktatului de la Viena – au inceput sa-si edifice, in noul peisaj spiritual al României Mari, rosturile culturale, sociale si politice proprii, urmând fagasul traditiilor vechi, dar stimulati si de speranta unei reintoarceri in propria lor tara. Astfel timpul nou a devenit receptaculul unei plenitudini sufletesti, dând expresie multor sperante si râvne in perspectiva unui alt destin.
O asemenea desfasurare de anvergura se cerea ordonata, dirijata, controlata in sistemul unor bine precizate obiective tactice. Imprejurarile cereau initiative, chibzuinta, ca si o organizatie ierarhica competenta.
Printre cei carora le-a revenit rolul de a stimula noile valente, de a le concentra intr-un al doilea centru de cristalizare, alaturi de cel al bisericii, cu o neintrerupta dispozitie de lupta fatisa ori ascunsa s-a aflat si foarte tânarul Sef Rabin neolog din Cluj, dr. Moshe Carmilly-Weinberger, care, inscaunat la vârsta de numai 26 de ani, in 1934, a inteles dintru inceput, cu un remarcabil simt istoric, cât de mult era implicata in viata religioasa ideea de natiune, ideea proscrisa inainte si pusa la index de agentii imperialismului Ungariei Mari.
In loc de adapost al unei confesiuni, Moshe Carmilly a conceput biserica drept o institutie nationala. De altfel, ideea identitatii dintre confesiune si neam era – si mai este – exprimata si prin faptul ca in limba româna credinta poarta denumirea de “lege” (“lege româneasca”, “lege evreiasca” etc.).
Moshe Carmilly, dotat nu numai cu o mare energie, dar si cu o inteligenta deosebita, cu o intelegere iesita din comun pentru cele mai diverse situatii, a ajuns aproape spontan in centrul miscarii nationale evreiesti, marcata de numeroase activitati sociale. Pe lânga calitatile unui mare orator, hranite de o vasta cultura, tânarul Sef Rabin dispunea de o forta avântata a omului de curaj, intarit de tensiunile unui innoitor si de prudenta unui conspirator. O asemenea personalitate era sortita sa devina, in cele mai tragice imprejurari ale evreimii ardelene, unul dintre indrumatorii poporului sau, ale carui initiative au contribuit la o ampla si eficienta actiune de salvare, de care aveau sa beneficieze mii de evrei, evitând primejdia distrugerii biologice.
Când ne referim la Moshe Carmilly, nu ne este in intentie nici sa ne intoarcem spre amintiri proprii si nici spre actiunea pomenita, ci solicitam insasi memoria rabinului intru destainuirea unor intâmplari dintr-o istorie traita aievea, menita sa anuleze uitarea. Le vom reproduce fara a le comenta:
“In istoria Transilvaniei anii 1918 si 1940 au avut un rol decisiv. Mai ales in viata evreilor. In 1918, la terminarea primului razboi mondial, când Transilvania a ajuns sub stapânirea româneasca, evreimea si-a inaltat drapelul propriei sale «nationalitati» si a optat pentru o directie politica independenta. (…) Majoritatea locuitorilor evrei ai Transilvaniei s-a alaturat, cu bucurie, partidului evreilor, care a luptat apoi, vreme de douazeci si doi de ani, pentru realizarea unui program pozitiv evreiesc.
Anul 1940 a pus capat acestui capitol de istorie, fiindca in acest an, la 30 august, pe baza Diktatului de la Viena, o parte a Transilvaniei a revenit din nou la unguri. S-a intâmplat anume ca, dupa ce rusii la 26 iulie, au pretins ca România sa le cedeze Basarabia si Bucovina de Nord, regele României, Carol al II-lea, a satisfacut pretentiile lui Stalin si a renuntat la aceste teritorii. Faptul a incurajat Ungaria pentru a recâstiga teritoriile pierdute in urma Tratatelor de la Trianon, intre ele aflându-se si Transilvania.
Ministrii de externe ai Italiei si Germaniei, Ciano si Ribbentrop, s-au inteles sa despice in doua Transilvania (…) In urma Diktatului de la Viena, circa 180.000 de evrei (ardeleni n.n.) au ajuns sub suveranitatea Ungariei. Aceasta intorsatura in viata noastra a fost tragica.
Deja in primele zile dupa intrarea trupelor ungare s-a si manifestat comportamentul lor fata de minoritati. La Cluj au fost spânzurati, in public, doi barbati, un român si un evreu, spunându-se ca ar fi facut spionaj in favoarea României. Mai târziu am avut cunostinta de spânzurarea a inca trei tineri evrei.
Cu efect imediat au fost aplicate legile antievreiesti, aflate in vigoare de mai mult timp in Ungaria, (…) din cauza carora si in Transilvania au fost expropriate fabricile si uzinele evreilor, au fost numiti asa-zisii «comisari neevrei» la intreprinderile evreiesti, care aveau sa-si insuseasca apoi proprietatile evreilor. Mii de familii de evrei si-au pierdut de la o zi la alta mijloacele de existenta. Functionarii evrei aflati in serviciul statului ori al oraselor au fost concediati cu efect imediat…” 1 “Când in septembrie 1940 armata ungara a intrat in Cluj, evreimea orasului – sub imperiul fortei – a salutat noua stapânire de stat cu un articol redactat de mine la cererea redactorului-sef al ziarului «Ujkelet», Ernest Marton. In acel articol am scris urmatoarele:
«Cei douazeci si doi de ani trecuti sunt marturia acelui devotament cu care in toiul dificultatilor am impartasit destinul de minoritar cu ungurimea ardeleana… Am fost si am ramas evrei.»
Astfel am vrut sa dam expresie acelui fapt ca si in imprejurarile schimbate vrem sa continuam linia noastra politica independenta, evreiasca, sionista 2. Raspunsul nu a intârziat: ziarul a fost interzis.”
Când a scris rândurile de mai sus, Moshe Carmilly era dezbarat de inradacinata sa credinta din anii lui de viguroasa maturitate. Nu mai era ancorat in credinta sa in dreptate; constatase deja debilitatea si chiar ineficacitatea asa-zisei constiinte europene si cunostea, din propria sa experienta, acea neomenie hungarista care se afirmase prin monstruozitati devenite realitati curente. Intreaga radicalitate a scopurilor urmarite de oficialitatile Regatului Ungar in suprimarea populatiei evreiesti (care numara la acea vreme circa 850.000 de vieti) se practica in numele sângelui si al gliei strabune.
Brutalitatea acelor zile nu mai era confruntata cu nici un impediment moral. Monstruoasa fantezie a urii antievreiesti, stimulata de tehnica umilirilor, a fost instaurata printr-un concept oficial elaborat in tainitele Ministerului de Interne ungar. Ca urmare, a fost legalizata inumanitatea, incalcarea tuturor normelor de drept, intr-o masura cum Europa nu mai cunoscuse, fara sa atraga asupra autorilor faptasi oprobiul international, nici atunci si nici altadata. Constiinta europeana a tacut ori a murmurat ceva, ca apoi sa taca, sa uite ori, poate, sa si ierte?
Iata câteva fragmente din documentul capital al acelor evenimente, o Ordonanta secreta a ministerului de interne ungar (Nr. 6163/1944):
“Guvernul regal ungar in scurta vreme va curati tara de evrei… Ordon ca purificarea sa fie eficienta pe zone, in asa fel incât evreimea, fara deosebire de sex ori vârsta, sa fie transportata in lagarele de concentrare stabilite. Mai târziu, o parte a evreimii va fi plasata in edificii anume stabilite, respectiv in ghetou. Operatiunea de concentrare a evreilor va fi efectuata de politia teritoriului si de Jandarmeria Regala Ungara. Politiei germane de siguranta, deplasata la fata locului, ca organ consultativ, i se va acorda o atentie deosebita in colaborarile operative… Banii si valorile (aur, argint, actiuni etc.) vor fi luate in pastrare de organele sigurantei publice… O data cu operatiunea de concentrare si de transport al evreilor, organele locale vor institui comisii care, impreuna cu organele de politie si jandarmerie, vor inchide si sigila locuintele si pravaliile evreilor… Transportul (evreilor) ca prizonieri se va face cu trenul. Evreii care urmeaza a fi transportati pot avea asupra lor numai imbracamintea pe care o poarta, doua schimburi de lenjerie, alimente pentru 14 zile si un bagaj de cel mult 50 kg, cu lenjerie de pat, paturi… etc.
Si, intr-adevar, Guvernul Regal Ungar a procedat in scurta vreme la nimicirea evreilor din Ungaria, intr-o perioada când, dupa cum a consemnat Moshe Carmilly, “se surpa deja pamântul sub Europa darâmata de nebunia nazista” . Rabinului clujean nu-i venea sa creada ca “poporul maghiar crestin isi va inchide ochii in fata genocidului” .3 La data când Ministerul de Interne de la Budapesta ordonase curatirea tarii,“majoritatea evreilor mai credeau in Constitutia Ungariei, in iubirea crestina a aproapelui, chiar in conditiile uraganului dezlantuit de lipsa omeniei”.
Rasismul hungarist s-a manifestat in primavara si vara anului 1944, cu cea mai extrema si virulenta forta in jurul ideii propriei superioritati congenitale, de altfel puternic inradacinata in majoritatea populatiei chiar si la cei care nu se considerau rasisti. Dreptul la privilegii a aparut asemenea unui semn al predestinarii nationale, primit chiar prin nastere, in virtutea unei constitutii specifice, pentru indeplinirea“misiunii civilizatorii” . Ce surse stranii au putut alimenta un astfel de comportament, din ce zone s-au desprins si alcatuit legile antievreiesti ca expresii ale unui stat absolut lipsit de motivatii rationale si, nu in ultimul rând, umane?
Despre amploarea catastrofei ne sunt oferite reprezentari de acele legi a caror furie oribila a imobilizat si straturile luminate ale societatii. Masurile oficiale prin care ele au fost aplicate de guvernul prezidat de Döme Sztojai (numit la sfârsitul lunii martie 1944 de regent si confirmat de Parlament) au consemnat juridic politica oficiala antievreiasca a Ungariei; o politica inaugurata in perioada interbelica si finalizata de un mare numar de legi organice, elaborate si votate de Parlament. 4 Numai in perioada Diktatului de la Viena (1939-1944) au fost lansate cca 100 de legi, decrete si ordonante guvernamentale antievreiesti. Iar in intervalul 27 martie – 28 august 1944, cu efecte directe in Transilvania de Nord, au fost emise nu mai putin de 73 acte normative, menite sa puna in practica planul de extirpare a evreilor de pe teritoriul Regatului Ungar. Motivarea “patriotica” se referea la apararea si siguranta tarii, la “ordinea” in viata economica, la “purificarea” vietii spirituale etc. Astfel au fost investite cu puterea legii acele faradelegi prin care evreii erau deposedati de dreptul la viata, la bunuri, mai fiind jefuiti si de camine, ca si de avutiile lor, de la cele imobiliare pâna la hârtiile de valoare, metale pretioase etc…. Totodata au fost obligati ca, de la implinirea vârstei de 6 ani, “sa poarte pe partea superioara a imbracamintei, la stânga si la vedere, o stea de culoare galbena, in format de 10×10 cm” Scopul? Ca sa poata fi identificati ca evrei, pentru a fi supusi ostracizarilor, fiind marcati ca scosi in afara legii. Iar la 4 aprilie 1944, pentru “ocrotirea vietii spirituale ungare de operele literare ale autorilor evrei”s-a interzis multiplicarea, publicarea ori punerea in circulatie a operelor acestora. Evreii din Transilvania de Nord, deveniti la 30 august 1940 cetateni ungari, “printre ei aflându-se cu miile si combatanti din primul razboi mondial in armata austro-ungara, care si-au varsat sângele pentru patria (maghiara), au fost umiliti si eliminati din aceasta patrie. Intre 16 mai si 27 iunie, din 13 ghetouri centrale, ingramaditi in 45 de trenuri ale mortii, lipsiti de mâncare si apa, au fost dusi cu forta in lagarele de exterminare”. 5 La sfârsitul acestui martiriu, printr-o hotarâre guvernamentala (Nr. 11300/1944 ME) au fost exclusi din circulatia publica si din viata spirituala ungara cartile autorilor evrei: 239 din Ungaria (intre ei si scriitori din Transilvania de Nord) si 49 din afara Ungariei. 6 Sub ocrotirea sentimentului de fratie am trait in toti cei patru ani de ocupatie, alaturi si impreuna – ca oameni – români si evrei. Apoi evenimentele din martie-iulie 1944 aveau sa schimbe, intr-o goana naucitoare, toate coordonatele vietii si ale lumii noastre. Traiam o stare jalnica istoric, expusi furiei nebune, aici in Transilvania cuprinsa in vrajmasia de moarte a unor mituri. Mai eram cutremurati si de faptul ca cei mai multi unguri se considerau nu numai chemati dar si obligati, ca “buni patrioti” sa dea si ei, in “numele dreptatii” , o mâna de ajutor la savârsirea nelegiuirilor, facând denunturi si indemnând la nelegiuiri.
Evreimea, dupa o scurta faza de confuzie si dezorientare, pricinuita de neasteptata prezenta a armatei germane, a revenit la iluzia ca Ungaria, desi umilita de Hitler, nu si-a pierdut simtul dreptatii si al umanitatii.
In mod paradoxal, la inceput, nici una din agresivele masuri discriminatorii antievreiesti nu a fost receptionata negativ pâna spre mijlocul lunii aprilie (1944). Chiar si atunci când guvernul ungar, intr-o forma mai discreta, a dispus, in aprilie 1944, ca evreii sa predea Bancii Nationale bijuteriile, impreuna cu toate hârtiile lor de valoare, evreii au considerat ca, de fapt, banca, prin aceasta masura, intentioneaza sa le ocroteasca valorile, ferindu-le de primejdia ca acele valori sa cada in mâinile germanilor nazisti! Erau iluziile unor oameni peste masura de zguduiti in suferinta, ajunsi in pragul unei neputincioase disperari.
In urma unor informatii primite in una din ultimele zile ale lunii martie de la un subofiter din cadrul SD-ului (Serviciul de securitate al Wermachtului), personal nu mai aveam nici un dubiu ca autoritatile ungare ii vor disloca pe evrei in locuri inca nestiute si nici macar banuite. Eram sigur ca pentru evrei nu exista nici o posibilitate de a se sustrage de la aceasta dislocare. Nu vedeam alta solutie de salvare decât trecerea lor in România, drept care mi-am indemnat prietenii si cunoscutii evrei sa treaca clandestin granita ungaro-româna. In România functionau organizatii evreiesti oficioase pentru ocrotirea refugiatilor.
Când imi amintesc de vremurile pline de agitatie si incordare in care mi-am implicat viata in anii 1942-1944 ca sa-i ajut pe acei oameni urgisiti care veneau mai ales din Polonia, in incercarea de a-si salva viata, trecând peste granita ungaro-româna, ma simt stapânit de o tensiune sufleteasca, careia cu greu as putea sa-i dau o definitie. Erau zile, nopti, saptamâni si luni de incordare, cu urme adânci lasate in existenta noastra; o traire caracteristica imprejurarilor in care ne gaseam, ca si timpului lipsit de lumina. Adeseori simteam, si nu fara strângere de inima, prapastia intre destinul tragic si sansa salvarii, ocrotita de o incredere frateasca.
Stiam ca Sef-Rabinul neolog al Clujului era coordonatorul unor actiuni de salvare inca din 1934. I-am si solicitat ajutorul, o data sau de doua ori, dupa 1941, pentru trecerea peste granita, in România, a unor grupuri de francezi (neevrei), evadati dintr-un lagar german. Apoi, in 1943, am fost integrat intr-o actiune muta (ca sa nu-i zic secreta), indrumata de Miscarea Sionista, o actiune aprobata si de propriile mele sentimente si idei. Prin urmare, initiativa nu era a mea.
Astazi se vede mai bine ce a fost si cum a fost, in pofida retroactivarii unor interese preocupate de modificarea ori chiar de stergerea realitatilor din acei ani. De altfel, chiar si o seama de profesionisti in istorie si-au subordonat stiinta talmacirilor partinitoare, intr-o maniera ce contrazice raspunderea morala si relativizeaza indoielnic functiunile relevatorii ale cunoasterii.
In anul 1985, Adrian Riza m-a indemnat staruitor sa-mi mobilizez memoria. Mi-a cerut anume sa dau explicatie unor intâmplari petrecute in Transilvania de Nord; sa vorbesc adica de lucruri la care nu ma mai gândisem – si despre care nici nu vorbisem – vreme de mai multe decenii.
De ce n-am vorbit?
Fiindca dupa 1945, in cursul mai multor cercetari si al nenumaratelor anchete – la Politie, la Securitate si la diverse servicii de “cadre” – am camuflat cu obstinatie tocmai datele adevarului. Astfel, de exemplu, in legatura cu contributia mea la trecerea peste granita a evreilor, am recunoscut – ceea ce, de altfel, nici n-as fi putut nega – ajutorul pe care l-am dat prietenei mele Éva Semlyén si familiei sale, ca si unor amici apropiati, intre care era si Ernest Fischer. Si totusi care a fost motivul tacerii mele? Interpretarea data de organele oficiale unora din actiunile la care am participat se putea constitui intr-un act de acuzare impotriva mea si mai ales impotriva altora., din cauza ipotezelor si schemelor strâmbe ale anchetatorilor.
Altfel spus, o relatare corecta putea sa aiba consecinte grave pentru fostii “salvatori de oameni”, dar si pentru cei care au apelat la ei.
Trebuie consemnat faptul ca, de la regimul lui Antonescu pâna la regimul comunist si chiar dincolo de acesta, oficialitatea din tara noastra nu s-a aratat preocupata de cunoasterea si reconstituirea obiectiva a actiunilor de salvare a evreilor care s-au desfasurat prin România cu ajutorul românilor.
Ramâne un lucru greu de inteles de ce oare cronicarii nostri s-au oprit in anticamera acelor vremuri, evitând sa vorbeasca, pâna azi, despre consecintele tragediilor provocate de ideologiile totalitariste? O asemenea ignorare deliberata a trecutului nu prea indepartat ne obliga sa consemnam, cu regret, existenta unor mercenari recompensati anume ca sa nu-si aminteasca ori sa taca despre cumplitele tragedii ale unor categorii umane prigonite in spatiul nostru national, ca si despre ajutorul dat acestora de români. Un asemenea atentat la probitatea istoriei s-a savârsit cu buna stiinta si calcul. Si totusi aceasta problema nu a putut fi inmormântata in tacere. Dar imaginea acelor vremuri ar fi ramas confuza daca câtiva cronicari ai istoriei noastre, Adrian Riza, Mihai Ungheanu, Gheorghe I. Bodea, Vasile T. Ciubancan si, nu in ultimul rând, Moshe Carmilly, nu s-ar fi implicat energic in clarificarea unor intâmplari din Transilvania de Nord din anii celui de-al doilea razboi mondial.
Anii 1940-1944 erau anii Diktatului. Granita româno-ungara a fost trasata chiar in zonele centrale ale Transilvaniei. Aceasta imprejurare avea trasaturile dramatice ale perioadei in care istoria noastra era vaduvita de sensul sau adevarat, datorita interventiilor brutale in viata românilor si evreilor savârsite de politica oficiala a Ungariei.
“Au fost vremuri cumplite – arata Moshe Carmilly – si pentru români si pentru evrei! Si, daca n-ar trebui sa culegem lectii pentru viata, ar trebui sa le uitam. Dar cine poate uita?… Dupa ce sute de mii de români au fost expulzati din propria lor tara(Transilvania de Nord – n.n.) optsprezece mii de vieti de evrei erau in grav pericol numai in Cluj.” 7 Despre ajutorul pe care l-am dat evreilor in anii 1940-1944 am vorbit si scris de mai multe ori, fara sa dezvalui insa tot ce-mi aminteam ori stiam. Inainte de toate, trebuie sa arat inca o data ca initiativele de salvare au apartinut evreilor insisi. Motorul tuturor eforturilor si incercarilor de ajutorare si salvare era Miscarea Sionista, formatiunile si agentii acesteia care au reusit sa inlature multe piedici si sa resuscite energii latente.
Daca in anii 1933-1940 Rabinul Moshe Carmilly si echipa lui puteau sa rezolve singuri, fara alt sprijin tranzitarea refugiatilor evrei – din Germania, Polonia, Austria, Cehoslovacia – prin România spre Palestina, dupa 1940, sub regimul statului ungar, asemenea actiune nu se putea duce la bun sfârsit fara ajutorul unor neevrei.
“In Europa – scrie Carmilly – pentru evrei existau doar doua cai de salvare: prin Pirinei, in Spania, sau prin România, in Palestina.
Câti si-au gasit salvarea cu ajutorul României si al românilor? Iata cifrele date de «Vaad Hahatzelan» din Budapesta (cifrele se refera exclusiv la refugiatii evrei-maghiari din martie-august 1944 – n.n.); cam 6.000-8.000 prin zona Clujului (3.000-4.000 in lunile aprilie-iunie 1944), circa 6.000 prin punctele organizate in zona Békéscsaba – Arad si peste 2.000 prin zonele Oradea, Tinca, Ludus, Sarmas. Numarul refugiatilor salvati este in jur de 16.000”. 8 Inainte de 1940, numerosi refugiati evrei au ajuns la Cluj, unde a functionat inca din 1933, un “Comitet local pentru refugiati” . In 1939 a fost nevoie de crearea unui organ mai dinamic pentru a face fata numarului din ce in ce mai mare de refugiati. De aceea s-a organizat, cu participarea tuturor Comunitatilor Evreiesti din Transilvania si din Banat: Comitetul Refugiatilor Evrei 9 . Daca pâna la Diktatul de la Viena, “autoritatile din România au socotit salvarea evreilor drept o actiune umanitara si au considerat-o, cu intelegere si bunavointa, drept o actiune pe deplin justificata si necesara in acele imprejurari, dupa Diktat lumea privea insensibila spectacolul nimicirii evreilor europeni”.
“România a fost dispusa sa primeasca insa refugiatii evrei si a fost gata sa deschida, pentru salvarea lor, porturile tarii. Era un drum bine stiut de toata lumea. Acest capitol – arata Carmilly – nu s-a scris. Se stie inca foarte putin despre actiunile de salvare de pe teritoriul României, despre rolul Organizatiilor Sioniste de Tineret in aceste actiuni. Acest capitol eroic isi asteapta cronicarul autorizat” . 10 Desigur, nici relatarile noastre nu vor raspunde multor intrebari ce asteapta sa fie lamurite. Pentru indreptarea macar partiala a acestei imprejurari, voi incerca, cu explicabile sovaieli, sa ma intorc indarat in acea raspântie de vremuri, când oamenii puteau fi ucisi pentru ca se nascusera evrei ori români.
La inceputul anului 1943 m-a cautat in atelierul meu de pictura – nu prima data – un modest negustor de taraba din Piata Mihai Viteazul. Ne stiam din frageda copilarie, fiind vecini de casa la Dej. In relatiile noastre amintirile erau mereu vii, iar raporturile dintre noi nu se intrerupsera si nici nu slabisera. In nici o imprejurare nu ne-am simtit intimidati ca nu apartinem aceleiasi natii si ca aveam alte religii. Adeseori aveam impresia ca dorintele lui Mendy Lehrmann se sprijineau pe dorintele mele. Obisnuia sa priveasca lumea dinlauntru, din simtire, sa aprecieze si sa judece lucrurile si relatiile cu o grija ocrotitoare, trasaturi caracteristice universului sau iudaic. Avea un mare respect pentru credinta altora, fara sa se indoiasca de credinta sa, cu care se identificase intru toate. Inzestrat cu inteligenta, el pricepuse fara efort toate câte i le oferise – ori nu i le oferise – viata. Vedea in religia sa stiinta universala, absoluta. Dupa normele mele, Mendy Lehrmann era asemenea unui calugar pentru care cele mai severe reguli se potrivesc si se justifica in folosul omeniei.
– “Avem nevoie de ajutorul tau”, imi spuse, stiind dinainte ca va avea tot ajutorul meu. Si, intr-o relatare simpla, dar esentiala, m-a introdus in problemele lui, spunând lucrurilor pe nume, neluând in consideratie daca sunt ori nu inzestrat cu calitatile necesare pentru o munca solidara si tainica. Ceea ce imi cerea, in configuratia acelor ani, nu putea fi dus la bun sfârsit de un evreu, acesta neavând libertatea de a se misca nestingherit in tara (Ungaria), nici dincolo de granita (România) la nevoie.
Conspiratia, ca unica solutie, era produsul si unealta timpului, când imprejurarile vitale cereau rezolvarea unor probleme absolut necesare supravietuirii, cu neputinta de realizat prin mijloace legale.
Am acceptat. A fost o hotarâre in care erau cuprinse si elemente sedimentate din copilarie si o certa afinitate sufleteasca.
Discutia noastra a fost scurta, n-a durat mai mult de o ora.
Sentimentul care a zvâcnit atunci in noi era pulsul sperantei si al vietii.
Astfel am intrat intr-o intovarasire, fara indoiala, secreta, pentru a actiona impotriva unor legi discriminatorii. Apoi, când, din cauza schimbarilor politice survenite, tovarasia si-a pierdut obiectul, ea a incetat spontan sa mai existe.
[/th]
Acasa
Portal
Căutare
Înregistrare
Conectare
