Patriarhul Kiril al Moscovei și al întregii Rusii îl confirmă pe Mareșalul Ion Antonescu!

„Dintre toate prigoanele ce au venit asupra Bisericii lui Hristos însă, cea mai mare şi cea mai cumplită este fără îndoială prigoana din Rusia bolşevică, prigoană care a început în anul 1917 şi a ţinut pînă în zilele noastre. În aceşti 24 ani bisericile au fost dărîmate, odoarele sfinte topite, cărţile sfinte arse, vestmintele bisericeşti batjocorite, sute de episcopi, zeci de mii de preoţi şi milioane de credincioşi au fost ucişi.”

„Cu Dumnezeu şi cu Iisus Hristos s-au războit şi alţii; nimeni şi niciodată însă aşa cum se războieşte azi bolşevismul. El întrece ca impietate şi cruzime tot ce s-a făcut pînă acum împotriva unei religii şi în deosebi a creştinismului. Ceea ce se cunoaşte din suferinţele fără nume şi fără număr ale Bisericii din Rusia – şi nu se cunoaşte încă totul – lasă cu mult în urmă ceea ce au putut imagina persecutorii mai vechi ai creştinismului. Biserica rusă îndură de un sfert de secol toate persecuţiile îndurate de toată Biserica creştină pînă acum, şi mai mult decît atît: Persecuţia comunistă este cea mai bine organizată, cea mai sistematică, cea mai crudă şi cea mai perversă.
Întrebuinţează totul şi nu-i scapă nimic.
Ea este ofensiva generală a lui Satan împotriva religiei, cu toate mijloacele de pînă acum şi cu altele noi, perfecţionate, aplicate într-un spirit, care face din acţiunea anticreştină din Rusia nu o luptă între oameni, ci un asalt de fiare atee asupra oamenilor credincioşi, prigoniţi anume în chip demonic, pentru că sînt credincioşi.
Arestări, închisoare, deportare, exil, ocnă, lagărul, munca silnică, mutilarea, uciderea, împreunate în chip sadic cu tot felul de nedreptăţi, sînt lucruri din cele mai banale în Republica Sovietelor. Scene crude, ca aruncarea într-un rîu a unui arhiepiscop ortodox, Andronic de Perm, după ce fusese purtat pe străzi oribil mutilat: cu ochii scoşi, cu nasul şi obrajii tăiaţi, cu urechile smulse; sau cu tîrîrea de urechi a unui episcop romano-catolic, Belkevici, cu piciorul rupt, la postul de gardă, pentru a fi ucis cu revolverul, sînt lucruri care nu surprind. Zeci de ierarhi şi mii preoţi ucişi, zeci de mii de biserici – mînăstiri celebre şi catedrale monumentale – opera geniului rusesc celui bun şi a pietăţii ortodoxe, aruncate în aer cu dinamită sau distruse prin alte mijloace, ea «împiedicînd circulaţia», sau sub alt pretext, profanate şi nimicite în delirul vulgului ateu, cu muzică şi dansuri în lovituri de tun festive, sînt obiectul unui spectacol popular îndătinat. Locaşuri de cult jefuite şi transformate în localuri de distracţie, de consumaţie sau chiar de desfrîu, în magazine, depozite, muzee; altare transformate în WC; icoane, cruci, veşminte liturgice şi obiecte de cult pîngărite, risipite sau distruse; bunuri bisericeşti şi mînăstireşti secularizate în chipul cel mai abuziv; arhivele bisericeşti şi mînăstireşti luate; biblii şi cărţi de slujbă adunate şi arse, sînt o plăcere zilnică pentru ateismul militant. Descinderi, percheziţii şi ridicări nocturne de la domiciliu, dispariţii misterioase de slujitori ai Bisericii sau de credincioşi, deportări în locuri necunoscute, suprimări fără urme, despărţirea soţului de soţie, a părinţilor de copii, alungarea păstorilor de lîngă turma lor, sînt simple fapte diverse. Năvala bandelor comuniste fanatice în bisericile pline de credincioşi la slujbă, cortegii carnavaleşti şi demonstraţii antireligioase, mascarade atee, împiedicare în tot felul a actelor de cult public şi particular, pînă şi a rugăciunii individuale în închisoare, în lagăr sau în mină, sînt acte meritorii pentru un comunist.”

„Într-un sat situat în marele cot al Donului a avut loc în ziua Înălţării Sfântei Cruci o impresionantă ceremonie creştinească.
Crucea bisericii din sat, pe care bolşevicii atei au aruncat-o la gunoi, după dărâmarea lăcaşului de închinăciune, găsită de oştenii noştri, a fost aşezată – după ce i s-a făcut reparaţiuni şi a fost vopsită – chiar pe locul unde se înălţa altădată casa lui Dumnezeu.”

„Sfinţia Sa, adresându-se apoi locuitorilor, cu ajutorul unui translator, în cuvinte care au înduioşat până la lacrimi, şi-a exprimat bucuria că Dumnezeu a ajutat românilor ca să ajungă în inima Rusiei, spre a ridica din gunoaie Crucea Lui, batjocorită, şi s-o aşeze iarăşi la loc de cinste. În continuare, a îndemnat populaţia să se roage pentru izbânda armatelor care luptă ca să le dea lor posibilitatea de a se închina fără teamă, de a avea iarăşi biserică şi preot.
Adresându-se ostaşilor, le-a spus să fie mândri că au putut face o faptă creştinească frumoasă, ajutând la aşezarea Crucii fostei biserici în locul unde trebuie să fie.”

„În amintirea acestui eveniment, a fost fixată pe Cruce o placă de alamă, în formă de inimă, cu următoarea inscripţie:
«Astăzi, 14 Septemvrie, ziua Crucii, anul 1942, s-a ridicat de un corp de armată român, această Cruce, pe locul unde a fost Altarul Bisericii dărâmate de bolşevici».
«Veşnică amintire eroilor căzuţi pentru Cruce şi Patria Română»”.

„Atotputernicul Dumnezeu mi-a hărăzit o mare cinste şi anume aceea de a fi eu cel dintîi care să rup zăgazul ce se ridicase, cu ani în urmă, de către toată acea tendenţioasă şi falsă propagandă, avînd ca scop orientarea opiniei publice spre o nedreaptă şi rea cunoaştere a vieţii religioase din Uniunea Sovietică (…)
Am fost, am văzut şi mă simt dator să nu tăinuiesc adevărul, ci, cu sfinţenie, să-l mărturisesc pretutindeni.”

„Rănile războiului propriu-zis se vindecă şi se închid normal. Rănile războiului prin zvon calomnios şi prin tot felul de ponegriri se vindecă mult mai greu şi lasă, chiar cînd sînt vindecate, un fel de înveninare sufletească, de durată infinită.
Aşa a fost şi de data aceasta, Cei interesaţi să ne ascundă adevărul ne-au prezentat pe ruşi ca pe nişte diavoli mai negri decît cei din iad. Cum era să mai distingem adevărata figură a Bisericii ruse, cînd puhoaiele calomniei îi treceau peste creştet? De-abia acum, după risipirea cortinelor de fum şi după încetarea bubuitului tunurilor, izbutim să ne regăsim pe tărîmul obiectivităţii şi să vedem, la lumina adevărului, adevăratele stări bisericeşti din Rusia.”

„Sîntem profund impresionaţi de această realitate şi de acest adevăr. Începem să înţelegem. Marea revoluţie rusească – cu toate durerile şi sacrificiile ei – a fost, pentru Biserica rusească soră, o întîmplare cu tîlc insondabil.
Argintul a fost lămurit în cuptor de şapte ori (Psalmul 12:6)”

„Recunoaştem că dacă vrem să cimentăm cu adevărat prietenia dintre noi, trebuie să ajungem a cunoaşte Biserica şi poporul sovietic. Şi aceasta nu este uşor. După cele trei decenii de aţîţare şi calomnie, de ignoranţă şi rea credinţă, mai cu seamă cu privire la Biserica din URSS, cunoaşterea nu este uşoară. Fiecare are datoria să contribuie la această cunoaştere. Biserica noastră trebuie să-şi dea contribuţia la această cunoaştere, care este grea nu numai pentru că toate piedicile trecutului trebuiesc înlăturate, ci şi pentru că în Uniunea Sovietică s-au petrecut şi continuă a se desfăşura evenimente unice în istoria lumii.
O lume nouă s-a clădit acolo, principii noii de convieţuire între oameni şi forme sociale superioare au fost create. Toate acestea trebuie cunoscute, dacă voim ca prietenia, pe care o dovedeşte Biserica şi tot poporul român să fie cu adevărat trainică şi adîncă.” (Declaraţiile prea sfîntului episcop Justinian Vasluianul, vicarul Mitropoliei Moldovei, făcute cu prilejul călătoriei la Moscova, Universul, 24 octombrie 1946).

„Locaşuri de închinăciune, rivalizînd cu monumentalele şi istoricele catedrale bizantine de pe vremuri, prin bogăţia lor în odoare şi mult preţuitele lor comori de cult, cler superior respectat şi iubit de popor, slujitorii ce-şi exercită nestingheriţi atribuţiunile lor harnice şi administrative în diferite eparhii şi parohii, institut teologic condus exclusiv de biserică, ba chiar sprijinit de actuala conducere, ce are ca scop pregătirea viitorilor clerici, iată ce luminează privirea dintru început, smulgînd spectatorului otrăvit de slova şi verbul propagandiştilor nazişti rău intenţionaţi, cea mai autorizată revoltă. Biserica Sovietică e pură şi se călăuzeşte în a sa conducere şi fiinţare, după adevăratele precepte evanghelice.” (Op. cit., pag. 112-113)

„Într-o conferinţă, preotul C. Burducea, Ministrul Cultelor ne lămureşte asupra realei situaţii a bisericii în U.R.S.S., spunînd:
«Binecuvîntatul act istoric de la 23 August 1944, spulberă şi în domeniul bisericesc, falsa şi interesante propagandă despre Biserica şi poporul Rus – dusă de oameni cu totul străini de sufletul şi aspiraţiunile neamului Românesc.»
În vizita pe care d-sa a făcut-o în Uniunea Sovietică, s-a putut convinge «de visu» asupra acestei realităţi, după cum declară chiar d-sa”. (Op. cit, pag. 70)

„Ca membru al delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române, am fost de curând la Moscova şi Kiev. Am cîştigat în această vizită diferite impresii despre stările de lucruri din uriaşul stat vecin.
M-au interesat în deosebi stările din domeniul cultural-religios. Ca slujitor al altarului am urmărit situaţia Bisericii, a clerului şi a manifestărilor acestora în viaţa publică.”

„Atîtea neadevăruri, atîtea infame calomnii s-au debitat cu privire la viaţa bisericească din Rusia Sovietică, încît aproape că n-aş fi găsit preot la noi, care să nu fi fost convins de tot ce se spunea şi colporta în rău în privinţa aceasta.
În zadar se dădeau lămuriri, în zadar se făceau spovedanii din partea unor martori oculari, lumea noastră bisericească nu voia să creadă.
– «Părinte – îmi spunea un distins general – dacă te duci la Moscova deschide-ţi ochii bine, să nu-ţi scape nimic, să te edifici personal şi să ne raportezi adevărul adevărat…»
Am fost, am văzut, mi-am deschis ochii bine şi reîntorcîndu-mă acasă am spus generalului şi la toată lumea curioasă adevărul curat. În mod sumar vreau să-l mărturisesc şi cititorilor ziarului «Timpul».”

„În veacul al XX-lea Biserica Ortodoxă Rusă şi popoarele pe care le păstoreşte au suferit din partea ateilor militanţi o prigoană extrem de crudă şi nemaiîntîlnită în istorie.
Sute de mii de creştini ortodocși – ierarhi, clerici, monahi şi mireni – au fost arestaţi sub diferite pretexte. Mulţi dintre aceştia au fost executaţi, adesea fără nici un fel de proces care să-i condamne.”

„Prima ucidere a unui slujitor al Sfîntului Altar a avut loc la cîteva zile după lovitura de stat din octombrie 1917. Atunci, la Ţarskoe Selo, a fost împuşcat protopresbiterul Ioan Kociurov. El a devenit primul neomartir care a suferit din cauza prigonirilor.
La scurt timp după aceea, prigoana împotriva credincioşilor a dobîndit un caracter sistematic şi de masă. Într-o scrisoare secretă din 19 martie 1922, adresată membrilor Biroului politic, Lenin scria următoarele:
Confiscarea valorilor, îndeosebi de la lavrele cele mai bogate, de la mănăstiri şi biserici trebuie făcută cu determinare nemiloasă, fără a ne opri de la ceva şi în cel mai scurt timp. Dacă vom reuşi să împuşcăm cît mai mulţi reprezentanţi ai burgheziei reacţionare şi ai clerului reacţionar va fi cu atît mai bine. Chiar acum trebuie pus la punct acest public pentru ca în următoarele decenii nici măcar să nu îndrăznească a se gîndi să opună în vreun fel rezistenţă”.

„În 1918 a început închiderea mînăstirilor şi a bisericilor parohiale. La 1 ianuarie 1930 în Moscova mai erau deschise doar 224 de biserici, iar în 1932 – 87. În 1931 a fost demolată prin dinamitare catedrala Hristos Mîntuitorul din Moscova. În anul 1928 Biserica Ortodoxă Rusă avea peste 30 mii de parohii.
Peste tot erau închise biserici şi înflorea propaganda înjositoare şi batjocoritoare la adresa Bisericii. Astfel, dacă în 1928 au fot închise 534 biserici, în 1929 au fost închise 1119. În anii 1930 în toată ţara numărul anual al bisericilor închise depăşea o mie. În 1939 în întreaga ţară rămăseseră deschise doar 100 de biserici din cele 60 de mii, cîte erau în 1917.
În Rusia au încetat atunci să mai bată clopotele. Oraşele ruseşti, înfrumuseţate pînă odinioară de turlele şi crucile aurite ale bisericilor se schimbaseră total, pentru că majoritatea bisericilor fuseseră demolate, iar de pe cele rămase fuseseră scoase crucile, interiorul fiind golit de sfintele vase, de icoane, de veşminte şi de alte obiecte valoroase. Tot ceea ce timp de secole fusese donat şi lăsat de oamenii evlavioşi în biserici a fost atunci distrus fără milă şi furat. Doar o mică parte din această bogăţie culturală a fost păstrată în muzee.”
Cel mai crunt aspect al Prigoanei a constat însă în arestarea, trimiterea lagăr şi condamnarea la moarte a membrilor clerului şi a simplilor credincioşi:
„În anii ’30 numărul victimelor represaliilor din rîndul clericilor ajungea la zeci de mii, iar cel al credincioşilor mireni la sute de mii. Statisticile care vorbesc despre condamnarea slujitorilor Bisericii la «măsura extremă a protecţiei sociale», cum era în mod foarte cinic numită condamnarea la moarte, sînt impresionante.
În anul 1937, conform datelor publicate acum în statisticile NKVD, au fost arestaţi 33.382 de «slujitori ai cultului», iar în 1938, pentru «contrarevoluţie sectantă-bisericească» au fost închise 13.438 persoane. În 1937, din numărul total de condamnări, 44% au fost condamnări la moarte, iar în 1938 numărul condamnărilor la moarte a ajuns la 59%.
În anul 1939 mai erau în libertate doar patru arhierei care conduceau eparhii, dar şi aceia erau urmăriţi pentru că aveau deja dosar fabricat ca să fie arestaţi. Mii de clerici ai Bisericii Ortodoxe Ruse au trecut atunci prin lagărele de concentrare, închisori şi exil.”