Reforma în Transilvania

Scris de **Admin** Dum Noi 17, 2019 6:50 am

https://www.art-emis.ro/istorie/reforma-in-transilvania

„Totdeauna furtunile m-au fascinat. Oricât ar fi fost de dramatice le contemplam dezlănţuirea cu o bucurie ciudată, cu un sentiment pe care l-aş numi frică contemplativă, chiar dacă termenul este hazardat” . (Ana Maria Marin von Saanen).

În Octombrie 1542, prin oficierea missei evanghelice, celebrată de Johannes Honterus, Braşovul devine primul centru al Reformei. În Dieta din Alba Iulia-1543, au fost prezentate Reformationsbuchlein. Un an mai târziu, 1544, la Universitatea Săsească cu prilejul adunării de Sf. Ecaterina s-a adoptat acceptarea Reformei la oraşe, iar la sate în 1545. În 1547, între radicali şi moderaţi s-a redactat un compromis: Kirchenordnung aller Deutschen in Siebenburgen, care va căpăta în 1550 caracterul legal al Mărturisirii de credinţă. Paul Wiener a fost ales şi numit prim-preot al Sibiului în 1553. Din Braşov, Reforma s-a extins rapid în cele Trei Scaune: Sepsi, Kezdi şi Orbai. Între 1551-1552 s-a format prin teologul Szegedi Kis Istvan un alt centru al Reformei în Banatul timişan. După moartea episcopului Ioan Statilius de Alba Iulia, în 1542, scaunul a rămas vacant, iar forma de organizare a fost înlocuită prin: fraternităţi preoţeşti, decanate şi vicearhidiaconate. Decanatul de Sibiu a introdus în 1543 formula de hirotonisire aplicată la Wittenberg, adoptată şi de comunităţile maghiare. Arhidiaconatul Oradei s-a organizat în 1544, iar cel al Sălaj-Sătmarului în 1550. În 1553 s-a ales un superintendent pentru decanatele săseşti, astfel că Transilvania avea în 1557, 3 superintendenţe: două maghiare la Cluj şi Sătmar şi una a saşilor. Regina Isabela a Ungariei şi Petru Petrovics-locţiitorul princiar al Transilvaniei aduc schimbări în politica religioasă, secularizând episcopiile de Oradea şi Alba Iulia. Din 1556, Clujul devine oraş protestant.

Prin sinodul de la Czenger din 1559, Ungaria acceptă Confessio hungarica, pentru ca la următorul sinod de la Debreţin din 1567, calvinismul să devină confesiunea oficială a ungurilor. În Transilvania calvinismul prin Gaspar Heltai (sas maghiarizat) i-a câştigat pe principii şi pe nobilii maghiari, centrul lor devenin Cluj-Napoca. Ioan Sigismund (1559-1571) principele calvin al Transilvaniei a oficializat în 1564, în dieta de la Aiud, calvinismul ca religie de stat. ( Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu în recenzia la lucrarea: Fr. Wendel, Calvin. Source et evolution de sa pensee, Paris-1950, în „Ortodoxia”, XII (1960), nr. 2, p. 299-306)

Să urmărim varianta cercetătorului Ovidiu Ghitta privitor la unirea cu Roma.

Conciliul de la Trento a impus procesul de convertire la „dreapta credinţă” catolică, de îndreptare a „ereticilor” şi a „schismaticilor” pentru a putea fi integraţi în Biserica latină. În urma dialogului posttrentin cu liderii Bisericilor locale din statele conduse de suverani latini, Proiectul de „unire” a debutat cu Polonia-Lituania (1595-1596) şi Croaţia-Slovenia (1611). Prima încercare de convertire a „schismaticilor” ortodocşi a făcut-o iezuitul bănăţean Gheorghe Buitul pe la 1625, cu ierarhul Vadului, dar a eşuat.

În secolul al XVII-lea confesiunea calvină în Ardeal devenise religie de stat, ridicându-se astfel împotriva extinderii ameninţătoare a catolicismului. Mişcarea clerului rutean din Ucraina Superioară favorabilă unirii, l-a determinat pe principele Ardealului Gheoghe Rakoczi I, să-l convingă pe vlădica de la Muncaci, Vasile Tarasovici, să adere deschis la unirea cu Roma în 1640.

Transilvania de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea, trecea prin mari tulburări, socio-politice graţie stăpânirii habsburgice, instaurată după înfrângerea Turciei din 1683. Mihail Apaffi principele Ardealului (1661-1690) prin acordul de la Viena 1686 şi tratatul încheiat cu habsburgii la Blaj în 27 Octombrie 1687, a pus la dispoziţia imperialilor care au pătruns cu armata în principatul românesc 12 cetăţi şi oraşe, întreţinerea şi contribuţii băneşti substanţiale, în schimbul domniei ereditare a principelui. Sub presiunile generalului Caraffa, la 9 Mai 1688, Dieta Transilvaniei acceptă protectoratul Austriei. Împăratul Leopold I (1658-1705) a emis la 4 Decembrie 1691, Diploma leopoldină-Constituţia Transilvaniei în 18 puncte, care rămâne valabilă peste un secol şi jumătate. Principatul urma să fie condus de un guvernator ales de Dietă, confirmat de Curte, un guvern şi o Cancelarie aulică transilvană cu sediul la Viena.Toate aceste măsuri aveau drept scop pierderea pentru totdeauna al oricărui vis al Transilvaniei de a-şi recăpăta independenţa.

Diploma leopoldină prevedea privilegii doar pentru cele trei etnii: ungurii, saşii şi secuii şi drepturi pentru 4 religii: catolică, luterană, calvină şi unitariană. Poporul român şi religia sa ortodoxă împământenite milenar erau doar „acceptate”, legiferându-se astfel jugul întreit: naţional, social şi religios. Pacea de la Carloviţ din 26 Ianuarie 1699, aduce Transilvania sub jugul habsburgic până la Consfinţirea Marii Uniri de la 1918.

Consolidarea stăpânirii habsburgice în Ardeal şi-a asumat-o Biserica romano-catolică, care a trecut imediat la măsuri extreme faţă de creştinii ortodocşi români, privind atragerea acestora la unirea cu Biserica papei şi ruperea relaţiilor lor cu fraţii din cele două Ţări valahe ortodoxe. Preoţii ortodocşi din Ardeal aveau aceeaşi stare cu iobagii, graţie prozelitismului calvino-luteran impus de conducătorii calvini. Istoricii iezuiţi şi cei greco-catolici au impus samavolnic acelei epoci tulbure: „un pretins sinod de « unire » în 1697”. Pretinsa unire cu Roma a fost o distribuţie presupusă, propusă şi ajustată după un scenariu papal foarte prost, chiar pontifical de prost.

Atribuirea actului de unire Mitropolitului Teofil al Ardealului şi a celor 12 protopopi în 1697, se infirmă prin mai multe argumente logice şi raţionamente foarte clare:

- mitropolitul Teofil a trecut Dincolo..., la 12 Iulie 1697;

- urmaşul său Atanasie a fost hirotonit arhiereu de către mitropolitul Ungrovalahiei Teodosie, la 22 Ianuarie 1698, care a semnat la Bucureşti un Îndreptar dogmatic liturgic şi canonic în 22 de puncte;

- iezuitul Paul Ladislau Baranyi din Alba Iulia a prezentat Curţii de la Viena în Septembrie 1697, un memoriu al <<statului catolic>> transilvan anticipând dorinţa românilor de a se uni cu Roma;

- „rezoluţia” împăratului Leopold a apărut pe 14 Aprilie 1698, cu libera unire a românilor cu oricare din cele 4 religii oficiale;

- la 2 Iunie 1698, cardinalul Leopold Kollonich, adaugă un amendament la primul punct din cele 4 obligatorii: 1. Papa este capul întregii Biserici, specificându-se că vor beneficia de privilegiile Bisericii Romei şi preoţilor latini, numai clerul unit care va crede şi va mărturisi toată învăţătura romano-catolică, plus cele 4 puncte cheie;

- 3 procese verbale ale pretinsului Sobor din Februarie 1697, scrise de iezuiţi ulterior în cărţile lor;

- lipsa adevărului rezultă și din faptul că semnarea actelor are loc în Martie şi Iunie, deşi Soborul s-a ţinut zice-se în Februarie 1697;

- cât de bine cunoşteau protopopii limba latină?;

- dacă unirea a avut loc în 1697, de ce s-a mai încercat unirea din 1698 ?;

- de ce s-a perfectat unirea abia în anul 1701?!

Românii rămâneau ortodocşi dar, treceau de sub camilafca greacă sub tiara catolică; cultul rămânea acelaşi, cel tradiţional, dar era vasal celor patru puncte iezuite deosebite şi definitorii: 1. Papa este capul întregii Biserici; 2. Sfînta Împărtăşanie se poate face şi cu pîine nedospită (azimă ca la iudei); Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul (filioque); 4. În afară de rai şi iad mai există un loc curăţitor numit purgatoriu.

Actul-stigmat presupus „Manifest de unire”

Actul incriminator pentru catolici şi habsburgi de-a pururea este o falsă „carte de mărturie”, aparent semnată de 38 de protopopi la 7 Octombrie 1698. Actul grosolan arată un caiet subţire ce conţine 3 file: primele 2 file sunt de fapt o coală îndoită, iar a 3-a filă este o jumătate tăiată dintr-o coală, lipită de coala îndoită. Prima pagină conţine declaraţia de unire... în 14,5 rânduri la care s-a adăugat sigiliul. După ce s-au mai gândit făptaşii răi, au adăugat un „post-scriptum” din 13 rânduri scrise mărunt pentru a încăpea în aceeaşi pagină. Pagina a II-a conţine aceeaşi declaraţie de unire, dar redactată în latină. Diferenţele dintre textul în română şi cel în latină sunt esenţiale şi uşor de observat.

Cercetările iluştrilor istorici: Nicolae Densuşianu, Ştefan Lupşa, Silviu Dragomir, Ioan Crişan şi Gheorghe Popovici aduc la lumină falsul grosolan al secolului. Faţă de actul mârşav, istoricul unit, dar român Nicolae Densuşianu scria: „Avem înaintea noastră o traducere din cele mai mişeleşti şi criminale, falsificarea unui document public, a unui tratat politico-bisericesc, pentru a supune poporul român catolicilor şi a desfiinţa Biserica română din Alba Iulia...”. (Nicolae Densuşianu, Independenţa bisericească a Mitropoliei române de Alba-Iulia, Braşov-1893, p. 44). Pe paginile 3, 4, 5 se află presupusele semnături ale celor 38 de protopopi, în realitate ele au fost luate din dosarul cu semnături ale unui sobor anterior, parafate cu 37 de peceţi, doi dintre ei folosind aceeaşi pecete. Pe pagina 5, urmează imediat după semnături, în 7 rânduri un „codicil”, în realitate fiind o redactare prescurtată a post-scriptumului de pe prima pagină. Expertizele grafologice au demonstrat că Codiciliul a fost scris chiar de ierarhul Atanasie. Pagina 6 rămânând nescrisă, nu sunt comentarii.

Apariţia alături de protopopi a „popii besericilor rumâneşti”, este un non sens nemaiîntâlnit în niciun alt act sinodal. Numele localităţilor protopopilor transcrise în latină prezintă grave greşeli, indicând ca autor al lor un iezuit. Puse faţă în faţă „manifestul de unire”, post-scriptumul şi codicilul arată deosebiri esenţiale: prima ţine partea latinilor, dogma papală, celelalte două impun categoric păstrarea integrală a dogmei ortodoxe.

Atunci protopopii români semnatari pentru ce şi-au mai dat adeziunea?! Lipsind semnătura mitropolitului întregul act este nul!

Iată şi punctul greu de vedere, autoritar al ilustrului istoric Silviu Dragomir: „N-ar fi exclus ca protopopii să fi semnat un alt act, punându-se în locul lui declaraţia de unire. Probabil că acel act cu semnăturile protopopilor era format din două foi, aşezate una într-alta, din care primele trei pagini erau cu semnături, iar celelalte albe. Plăsmuitorul a întors ultima foaie albă (p. 7 şi Cool

în fruntea actului, devenind paginile 1 şi 2, pe care s-au scris textele de care ne-am ocupat mai sus (român şi latin). Nemaifiind aşezate acum una într-alta, în formă de caiet, ultima foaie a fost tăiată în două, jumătatea cu semnăturile fiind lipită de celelalte foi (devenind p. 5, cu semnături şi 6, albă)”. (Silviu Dragomir, Istoria desrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol. I, Sibiu-1920; Românii din Transilvania şi unirea cu Biserica Romei, în B.O.R., LXXX, 1962; Ioan Crişan, Geschichte der Kirchlichen Union der Rumănen im Siebenburgen unter Leopold I, Hermanstadt, 1882; George Popoviciu, Uniunea românilor din Transilvania cu Biserica romano-catolică sub împăratul Leopold I, Lugoj-1901; Ştefan Lupşa, Biserica ardeleană şi „unirea” din anii 1697-1701, în B.O.R., LXVI, 1948; „Unirea” ardeleană în 1700 după întoarcerea lui Atanasie din Viena, în Anuarul XXV al Institutului Teologic Universitar, Sibiu, 1948-49)

Concluzii

Este cert că dacă documentul ar fi fost real ar fi trebuit să aibă forma unui act sinodal scris pe o coală întreagă, fără adaosuri, fără foi lipite, conţinând expres pe acelaşi rând semnăturile mitropolitului şi cea a notarului-secretar, apoi dedesubt semnăturile protopopilor . Analizând documentul presupus că certifică acordul clerului ortodox se poate observa ușor că, în fapt, este vorba de emiterea unui act fals cu ”bună intenţie” pentru a părea o declaraţie autentică. Este evident că hotărârea de unire nu s-a luat în sobor ,semnăturile reale ale protopopilor au fost culese fie dintr-un act anterior, fie individual la trecerea lor prin Alba Iulia.

Nici o sursă a vremii respective nu consemnează ţinerea unui Sobor la 7 Octombrie 1698, protestul braşovenilor conduşi de Pater Ianoş şi Gavriil din anul 1701, nu face referire la pretinsul Sobor din 1698. Rezultă deci că întregul „manifest de unire” nu este altceva decât un act fals de uniaţie săvârşit de iezuiţi sub imperativul „divide et impera” și că, în fapt, a fost opera cardinalului Kollonich şi a împăratului Leopold I. Plăsmuirea în fals a 3 Soboare de presupusă unire: 1697 cu 12 protopopi, 1698 cu 38 de protopopi, iar în 1700 cu 54 de protopopi,trebuia să conducă la unirea ortodocșilor transilvăneni de „de bună voie” cu Biserica Romei.

Actul oficial politic de atestare a Bisericii unite din Ardeal, recte a Eparhiei greco-catolice a fost emis de împăratul Leopold I, prin Diploma sa din 19 Martie 1701. În realitate doar o parte infimă a clerului (preoţii) au îmbrăţişat uniaţia, care afirma că nu-i rupe de tradiţia lor şi pentru interese materiale. O realitate dureroasă este faptul că bisericile ortodoxe au devenit peste noapte proprietate a noului cult, mare parte dintre credincioși neînțelegând ce se întâmpla de fapt și continuând să meargă la slujbă în biserica satului.

Uniația a fost deci un mare fals istoric și, poate, cel mai mare sacrilegiu creștin girat politic de papalitate.