Rușinea de a fi român

Scris de **Admin** Dum Dec 08, 2019 2:56 am

https://www.art-emis.ro/analize/rusinea-de-a-fi-roman

E ca un blestem. Azi, în plină epocă a nerușinării, ne copleșește rușinea. Există vreunul dintre dumneavoastră care să nu vă fi simțit rușinat, dintr-un motiv sau altul, în ultimii ani? Eu nu cred. Pentru naivi, pare a fi o întâmplare. Numai că, din nefericire, de multă vreme nimic din ceea ce ni se întâmplă nu mai este întâmplător.

Rușinoși pentru trecut

Pe la sfârșitul anului 1989 am descoperit că ne săturasem de mândrie. Timp de zeci de ani ni se înoculase, zi de zi, trufia de fi români. Brusc, cu trei decenii în urmă, ne-am rușinat că trăiam într-o țară fără datorii. Ne-a fost rușine că viețuiam într-o țară independentă, într-o țară care-și fabrica singură aproape tot necesarul pentru traiul de zi cu zi și pentru apărare, într-o țară care nu mai accepta baze străine și nici aplicații militare multinaționale pe teritoriul său, într-o țară fără șomeri, într-o țară care își permitea să dea, gratuit, locuințe tuturor celor care munceau, într-o țară fără companii venite din afară pentru a-i secătui resursele, fără bănci străine care să fure economiile propriilor cetățeni și fără consilieri externi care să-i dicteze politica. Ne-a fost atât de rușine încât, fără judecată, l-am împușcat pe „vinovat” și i-am băgat familia în pușcărie. Să fi fost doar așa… un val de rușine întâmplătoare?

Apoi, imediat, ne-a mai podidit rușinea că, vrând-ne vrând, vreo zece milioane dintre noi am fost membri ai partidului comunist. Unii, din jenă, și-au ars carnetele de partid. Alții s-au dezis public, și-au turnat cu găleata cenușă în cap sau și-au exprimat rușinea cu glas tare, ca nefericitul Tudor Postelnicu: „Am fost un dobitoc!”.

Ne-a mai fost rușine de tot ceea ce, amărâți, construisem într-o viață. Vă amintiți? „Economia românească este o grămadă de fier vechi!…”. Da, domnului Petre Roman, prim-ministrul îmbrăcat în tricoul de revoluționar anticomunist și mândru nevoie mare că vorbea vreo două limbi străine, îi era rușine de țara pe care i-o încredințasem s-o gestioneze. Purtând ochelarii invizibili puși la ochi de nu știm care oculist, el vedea peste tot numai gunoi. Contaminați de aceeași penibilă rușine, am pornit cu sârg să dărâmăm ceea ce ridicasem cu mâinile noastre. Am vândut pe nimic ceea ce edificasem cu dureroasă sudoare și am lăsat hultanii sosiți din depărtate zări să se înfrupte în voia lor din cadavrul economiei românești asasinate de noi, cu bună știință, în speranța că vom scăpa de rușine. Să fi fost întâmplător?

Rușinoși pentru prezent

După scurta dar devastatoarea perioadă a guvernului Roman, au urmat alți prim-miniștri vizionari. Fiecare s-a străduit din răsputeri să ne inoculeze rușinea de noi înșine. Și, au fost mulți, prea mulți. Cu tot cu interimarii, România a avut 25 prim-miniștri în 30 de ani! Ni-i amintim pe economistul emerit Văcăroiu (care a destabilizat complet țara declanșând privatizarea în masă denumită și cuponiada), pe avocatul de succes Ciorbea (care nu s-a lăsat până nu a triplat prețul carburantului și care a declanșat privatizarea în masă a economiei naționale), pe profesorul de drept public internațional Năstase (care, rușinat că aveam atâtea zăcăminte de petrol, le-a dat aproape de pomană austriecilor), pe minionul Boc, doctor în științe politice și filosofie politică (care a avut istorica reușită de a asmuți pe fiecare împotriva fiecăruia). Să fi ajuns ei acolo, sus, din întâmplare?

Se mândrește cineva cu vreunul dintre prim-miniștrii României? Desigur, nu. Ba, chiar ne este rușine de ei. Ne mai este rușine și de cei patru președinți. Ne rușinăm de primul, care a crezut că poate exista un comunism îmbrăcat în haine capitaliste și ne-a supus unor experimente traumatizante de genul mineriadelor. Ne este rușine de al doilea, care a cedat vecinilor, la masa verde, teritorii locuite din totdeauna de români, fapt unic în istoria modernă a țării. Și de al treilea ne este rușine. El, nu numai că a vândut, pe blat, întreaga flotă comercială a țării, dar, cu de la sine putere, a cedat „Europei” suveranitatea României, considerând că cedarea de suveranitate este atribuția principală a unui președinte de țară: „Numai prin cedarea masivă de suveranitate Europa mai poate rămâne o putere economică și militară” (Sulina, 18 august 2011) și „Substratul agendei Consiliului (Consiliul European - n.n.) e cedarea de suveranitate, exact atribuțiile mele” (28 iunie 2012). Cel de al patrulea președinte s-a dovedit a fi o formă fără fond. El a continuat cu încăpățânare racilile predecesorului, motiv pentru care al doilea mandat al său a fost denumit „al patrulea mandat Băsescu”. După cinci ani de „prezidat” (citat din renumita frază prezidențială: „Nu mă joc, nici nu dictez, eu prezidez!”) el a generat rușine cât toți ceilalți trei laolaltă.

Ca o consecință firească a sfielii noastre de a da de pământ cu acești saltimbaci, am ajuns să trăim vremea când, incredibil pentru un popor normal, ne-a fost rușine de noi înșine. În România, intelectualului i-a fost rușine că este intelectual, țăranului i-a fost rușine că este țăran, militarului i-a fost rușine că este militar, medicului i-a fost rușine că este medic, profesorului i-a fost rușine că este profesor, pensionarului i-a fost rușine că este pensionar… ba, în situații de excepție, chiar și unor politicieni le-a fost rușine că sunt politicieni.

Rușinoși cu unchiul Sam, rușinoși cu Europa

Și n-am epuizat nici pe departe motivele reale a le rușinii ce ne inundă. Convinși că nu putem fi singuri pe lume, spășiți, am cerut voie să intrăm în vestita alianță militară vestică după ce tocmai ieșisem dintr-o alta, la fel de renumită și tot la fel de militară, dar estică. Ca și în alianța răsăriteană, aici, la apus, ne mândrim că avem un impunător „partener strategic”. Numai că, tot de rușine și încrezători până la prostie în onestitatea acestuia, nu am negociat în niciun fel frăția de arme. Jenați, am pus la spate înțeleapta zicală românească: „Frate, frate, dar brânza-i pe bani”. Ca urmare, el poate instala baze militare la noi acasă și chiar îi plătim pentru asta. El poate dispune unde să moară, pentru interesele lui, soldatul român. Și, rușinoși, noi nu crâcnim. Ba chiar ne plătim soldații pentru asta. El ne poate vinde, la preț de nouă, tehnica militară pe care ar trebui s-o arunce la gunoi și, tot din sfială, noi plătim, fără să ne tocmim, exact cât vrea el. El se zbenguie cum „vrea” mușchii lui prin toată România și noi suntem atât de rușinoși încât, nici după 16 ani de asociere strategică, nu avem puterea de a-i cere să-l putem vizita la el acasă fără o viză mofturoasă. O viză restrictivă pentru România. O viză pentru care trebuie să plătim bine și să așteptăm, cuminți, o veșnicie. O viză care, pentru fiecare român (partener strategic de nădejde!) lăudat public prin baterea prietenească pe umăr (şi o şapcă pe post de cadou - n.r.), rămâne incertă ca un vis frumos chiar și după ce ne-am spovedit la ambasada lui mai ceva decât la un duhovnic.

Tot cu rușinea de dinainte, am fost acceptați cu chiu cu vai în Uniunea Europeană. Adică, după ce s-au convins că nu le mai putem fi competitori, ne-au primit acolo unde nouă ni se părea că laptele și mierea curg gratuit în gura deschisă a fiecărui cetățean european cu ștaif. Odată intrați, cu capul plecat, cu ochii în pământ de atâta onoare, ne-a fost rușine să ne cerem drepturile. Ne-a fost jenă să ne considerăm egalii lor și, ca urmare, după aproape 13 ani suntem tratați ca o națiune de mâna a doua, ca niște slugi supuse, ca prostul clasei din ultima bancă amenințat permanent cu așezatul în genunchi pe coji de nucă, ca necontenitul vinovat de ceva eteric, mereu altceva, nedefinit cu certitudine… Dar vinovat!

Ne este bine așa

Culmea e că ne simțim bine așa. Nu crâcnește nimeni că am ajuns oaia neagră a Uniunii Europene. Iar, în raport cu N.A.T.O., nu mișcă nimeni în front. Politicienii care au mai mârâit pe ici pe colo, întâi i-am catalogat ca antieuropeni și antiatlantici apoi i-am aruncat în pușcării. Fiindcă, nu-i așa, nu poți fi antieuropean fără să fii hoț și nu poți fi antiamerican fără să fi fost corupt. Entuziaști, continuăm să ne alegem în frunte slugile cele mai plecate ale vestului eliberator și, la nivel guvernamental ori parlamentar, nu ne putem șterge la fund fără a privi întrebător spre Bruxelles sau Washington: e bine din față spre în spate, sau invers?

Da, ne simțim bine așa! Ne-am obișnuit în postura de rușinosul perpetuu al Europei. Ne mulțumim cu statutul odihnitor de slugă preaplecată și dormim liniștiți cu ursul rusesc furios izbindu-se în ușă, convinși că, tocmai de dincolo de ocean, veghează pentru noi unchiul Sam. Nu ne deranjează, ba chiar salutăm fericiți M.C.V.-urile sosite în trombă prin care ni se fură „pas cu pas” din suveranitate. Adorăm să primin cu plecăciuni câte un Timmermans care ne înjură la noi acasă ca un birjar gras furios pe caii răpciugoși care s-au bălegat la poarta boierului din caleașcă și suntem deplin încrezători în binele pe care ni-l vrea un veșnic turmentat luxemburghez ajuns (ales de cine?) tocmai în fruntea Europei.

Geaba ne cântă zilnic imnul național: „Deșteaptă-te române!”. De pomană ne îndemnau la demnitate un Ștefan, un Mihai, un Vlad, Eminescu, Vlahuță sau Coșbuc. Inutil există și azi câteva personalități lucide care atrag atenția asupra dezastrului iminent ce va urma unei lungi perioade de sfială națională. Noi, tot rușinoși rămânem! Și mulțumiți de starea noastră.

Da, domnilor și doamnelor, ne-am obișnuit așa. Ne-am obișnuit să ne fie rușine că suntem români