MANUAL DE TRADUCERI FEMININE – CAPITOLUL 1

Bine ați venit, dragi studenți! Astăzi vom preda prima lecție de traducere din limbajul bărbatului în limba femeii. Vom traduce expresia: ”Nu vreau s-o mai văd niciodată pe zdreanța aia penală!” și variațiunile ei: ”Futu-ți morții tei de curvă jegoasă!”, ”Nu te mai iubesc nici cât să mă piș pe capul tău când ești în flăcări!” etcetera. Iată traducerea:

Ar trebui să scormonești adânc într-un colț de mine, într-un loc pe care l-am ascuns atât de demult încât aproape că l-am uitat. Mă mint. Îl simt. Ar trebui să-ți rupi unghiile înfipte în eul meu, să rânești în scârna din mine zbierând de furie, să te murdărești, să transpiri, să urli și să scuipi saliva încleiată de efort… .

Ar trebui să-ți însângerezi mâinile săpând în mine până ajungi la locul acela în care te țin și, odată confruntat cu dezgolirea și durerea pulsatilă, sub privirile tale extenuate, probabil că tot nu ți-aș recunoaște ce simt. Aș dezmoșteni-o și aș cădea răpus definitiv înainte să apuci să mi-o pui la loc. Aș pieri fulgerător, despărțit cu de-a sila de imaginea ta, amputat cu violență de singurul organ care mă mai ținea în viață. Nu ți-aș recunoaște decât prin moarte, prin sunetul sec al unei țeste izbite de pământ și o privire încețoșată care torturează arătând-mi silueta călăului până în ultima secundă de trăire.

Nu ți-aș recunoaște că am sechestrat tot ce erai și tot ce ai însemnat pentru mine. Am trântit ușa grea a temniței și am uitat acolo fiecare moment mânjit cu amintiri de tine, fiecare mângâiere, toate surâsurile… mirosul și puful de pe spate, un răsărit refractat prin irisul tău, o seară de vânt în care părul tău îmi mângâia fața. Am încropit o brigadă represivă care a mărșăluit amenințător pe toate străduțele întunecoase din mine, din casă în casă, din ungher în cotlon, arestând cu brutalitate toate crâmpeiele de tine și toate amintirile indezirabile care mi-ar fi zdruncinat dictatura. Am instaurat totalitarismul și mi-am înălțat stindardele peste tot. Am epurat toate elementele perturbatoare ce mă puteau slăbi. Le-am ferecat pe toate în întuneric, știind de la bun început că ele vor comasa într-un organism diform și tremurând, o creatură caricaturală ce nu poate zugrăvi pe drept gloria ta binemeritată.

Am abandonat-o acolo și-am astupat cu mine, cu straturi groase de mascul autosuficient, cu nisipul nesimțirii și bolovani de bădărănie, doar ca să nu mai aud creatura aia zbierând de durere. Trecerea timpului m-a obligat să mai adaug mâlul justificărilor, țărâna nemerniciei și toate cele necesare pentru a astupa definitiv acest sarcofag sinistru. Am mai pus un lacăt, am mai ferecat un lanț lucios și greu, am făcut totul ca să-i distrug orice șansă de a mai evada vreodată de-acolo.

Mi-e prea frică să mă uit, să văd ce s-a ales de creatura ta. Dacă insiști s-o cauți, o găsești îngropată acolo, devorând-se, hrănindu-se înfometată cu tot ce-ai fost pentru mine și-am devenit eu azi – un beneficiar al unui transplant ilicit care trebuie să-și suporte organul și să-i ignore proveniența în fiecare zi. Un putregai nedorit pe care trebuie să-l tolerez și să-l păzesc ca să exist fără cad pe stradă cu mâinile încleștate la piept. E parte din mine.

Încep să uit cum era să simt și altceva decât extenuare. Meseria de temnicer mi-a acaparat toată viața și nu-mi mai amintesc de un trecut în care să nu mă fi concentrat pe securitatea acestei închisori. Oare eram mai frumos decât bestia asta fără suflet? Eram mai grațios decât statuia asta grotescă… , decât bucata asta de lut sfărâmicios pe care doar ploaia din interior o mai umezește suficient încât să nu se dărâme? Nu mă mai amintesc și, dacă m-ai forța să o fac, ți-aș opune toată rezistența de care mai sunt capabil.

Lasă-mă aici! Un paznic uitat într-o hală dărăpănată, care insistă să păzească un capac greu de mormânt ferecat excesiv. Sunt eu și scăunelul meu, un televizor sărăcăcios la care privesc lumea de-afară și o pisică răpciugoasă despre care nu știu niciodată pe unde intră. Vine noaptea, se așază pe sarcofagul tău și mă privește ca și cum m-ar întreba de ce nu-l deschid. Bănuiesc că e curiozitatea specifică a pisicilor ce fac puntea între lumea celor vii și lumea morților. M-am obișnuit cu ea și, uneori, mă îngrijorez când întârzie. După un timp mi se așază în poală și adoarme torcând, așteptând să se facă dimineață ca să poată pleca la celelalte suflete rătăcite. Ne înghesuim unul în altul de frig. E urât în hala asta. Mi-e frică.

Ațipesc câteodată când nu mai aud creatura lovind în pământul de peste ea. Visez că trăiesc, că am pentru ce, o viață… , dar sunt aici, captiv în singura meserie din care nu pot fi înlocuit cu altul. Păzesc în noapte și-mi privesc viața la televizor. Pare interesant avatarul meu din lumea reală. E destul de relaxat, pare să aibă controlul asupra vieții lui, pare viu. Aproape că mi-ar plăcea să facem cunoștință dacă n-aș ști că-i o față prost animată și-un trup mort cu mâinile reci. Tresar și mă trezesc la orice zgomot. Oriunde m-aș atinge, doare. Verific lanțurile și-mi continui rutina. Pisica pleacă agale fără să privească înapoi. Iar noi doi… rămânem ce am devenit. Invitați la câte un eveniment, participanți la trafic, comeseni la ospățul descompus al vieții, două particule de praf în vântul destinului… nimic. Bântuim un câmp de luptă precum stafiile unor soldați care nu mai știu pentru ce-au murit.

Timpul trece. Într-o zi ne vom intersecta privirile într-un moment imprevizibil, tu pretinzând că ești fericită, eu prefăcându-mă că nu te-am observat. Poate ne vom deda la politețuri și complezențe plictisitoare, eu încercând să rămân același grobian arogant atent studiat, iar nu adăugând vopsea la spoiala subțire a unei femei bine ajustate. Ne vom neglija exersat, încercând să mimăm indiferența unul față de celălalt. Vom încerca să ignorăm topirea ghețarilor dintre noi, pretinzând că suntem imuni la încălzirea asta globală. Voi trece pe lângă tine, navigând prin mulțime, și-ți voi ignora din răsputeri adierea. Tu îți vei atinge ușor degetele de dosul mâinii mele, ca într-un salut în cinstea tuturor fragmentelor de fericire care ne-au mutilat în creaturile de azi, iar eu mă voi chinui din răsputeri să nu te simt.

Până la urmă tot universul ar conspira împotriva noastră și ne-ar obliga să conectăm din priviri într-o sală încremenită în timp. Tu agățată de geamandura ta, eu la brațul viitoarei mele victime… . Ți-aș simți din nou în minte mirosul acela inconfundabil dintre coapsă și vulvă, mâna înfiptă aproape dureros în pieptul meu, frământarea cărnii tale sub mine, pulsația orgasmului… . Sunt semnături imposibil de șters, pe un document care nu mai e demult valabil. M-aș forța să nu mă apropii de capacul sarcofagului, să nu mă buzunăresc dârdâind după cheile lacătelor. Aș încerca din răsputeri să te îndepărtez cu o nemernicie improvizată grăbit și scuipată pe gură.

Nemernicia care mi-a rămas te dorește rănită, te vrea sângerând în arena vieții sub aplauzele tuturor suferințelor mele. Paznicul privește rușinat la televizor. E trist pentru că nu se recunoaște în imagini, dar statuia asta grotescă e tot ce mai am. Aș face eforturi inumane să nu te mai percep. Altfel ți-aș recunoaște micro-expresiile într-o clipă. Aș constata cu durere că și tu ai o temniță din care urlă crâmpeiele de mine. M-ar durea teribil să mă știu prizonier în tine. Știu…  sunt ipocrit și meschin, dar mi se pare nedrept să nu fii răsplătită cu același ravagiu pe care l-ai făcut până te-am capturat.

Încremeniți în spațiu și în timp, ți-aș recunoaște pisica în priviri, aceeași pisică răpciugoasă care mă vizitează și pe mine. Aș ști că, nici măcar aici nu am scăpat, că încă ne mai leagă ceva. Oare e doar pisica noastră? Doarme pe sarcofagul meu când vine la tine? Oare te privește cu aceeași nostalgie cu care mă răpune pe mine? Știind că vine de la tine, parcă aș alunga-o, dar nu prea mă îndur pentru că-i singura vietate care îmi mai ține de urât în orele târzii. O aștept în fiecare seară, dar nu pot să-i deschid capacul oricât ar zgâria pe el. Am fost prea mult unul pentru celălalt, iar ce s-a născut în urma noastră ne-ar ucide. Dacă nu mai vine am să știu că, în sfârșit, creatura ta a murit, că pot să mă ridic de pe scăunel și să-mi dau demisia. Aș vrea… pentru că asta nu e viață.