Márk LOSONCZ: De ce nu s-a întâmplat nimic pe 5 octombrie?

Scris de **Admin** Dum Noi 29, 2020 2:12 am

Numai dacă înţelegem complexitatea regimului Milošević şi a celor care l-au urmat, putem înţelege şi complexitatea înfrângerii suferite.

Pe 5 octombrie s-au împlinit 20 de ani de la înlăturarea lui Slobodan Milošević din fruntea Republicii Federale Iugoslavia, după ce, în urma fraudării alegerilor prezidențiale din 24 septembrie 2000, întreaga țară fusese cuprinsă de Revoluția Buldozer, pornită de la protestele inițiate de mișcarea Otpor (Rezistență). În data de 5 octombrie, protestatarii au intrat în Belgrad și au ocupat principalele instituții. O zi mai târziu, pe 6 octombrie 2000, Milošević și-a recunoscut înfrângerea.

Înlăturarea lui Milošević a survenit după un deceniu zbuciumat: dezintegrarea Iugoslaviei, războiaele sud-slave, masacrul din Kosovo, bombardamentele NATO…în plus: regimul autoritar, furturile generalizate și dureroasele schimbări economice.

Speranțele revoluționare din 5 octombrie 2000 s-au năruit însă repede. Autorul articolului de față, Márk Losoncz, cercetător la Institutul de Filosofie și Sociologie al Universității din Belgrad, analizează din diverse perspective eșecul încă resimțit al momentului 5 octombrie 2000.

Pe 5 octombrie 2000, acum 20 de ani, eram elev în şcoala generală. Trecusem deja de deceniul războaielor sud-slave şi se scrusese deja un an şi jumătate de la bombardarea Serbiei de către NATO. Se săturaseră „cu toţii” de regimul Milošević. Fratele meu mai mare, licean pe atunci, protesta în piaţa centrală din Bečej; răsfoind revista Képes Ifjúság simţeam şi eu că sunt părtaş la revolta generală.

Pe uşa unui dulap din camera noastră stătea agăţat caracteristicul desen în alb-negru al mişcării Otpor: pumnul strâns; afişele mişcării invadaseră deja şi străzile Temerinului. Încă de la începutul bombardamentelor din 1999 alergam spre casă de la cursurile de dans popular cu convingerea că trăiesc însuşi Istoria. Ca un soi de băieţandru fukuyamian consideram că în timp ce prietenii mei din Seghedinul paşnicei Ungarii sunt copiii epocii anoste, monotone şi neinteresate a post-istoriei, eu mai pot avea parte de Istoria dinamică, plină de turnuri neaşteptate. Cică au fost şi nemţi care au împodobit crengi la vestea îmbucurătoare a izbucnirii Revoluţiei franceze şi au dansat în jurul lor, sărbătorind mersul înainte al Istoriei. La fel de entuziast am alergat şi eu spre casă de-a lungul străzii Mareşalul Tito, în ciuda grozăviilor care se petreceau în jur. Un sentiment similar m-a copleşit şi în seara zilei de 5 octombrie, când urmăream evenimentele de la Belgrad şi imaginile cu Skupština fumegând.

Cred că am şi plâns în faţa televizorului.

Şi nu eram singurul. La început, am urmărit pe canalul TV2 cum la Belgrad i se dă cuvântul lui József Kasza; el vorbea aproape plângând în hohote. Apoi am urmărit şi interviul cu Koštunica. Erau nişte momente înălţătoare, cathartice. A doua zi, la Şcoala Generală Kókai Imre, în pauza mare nişte tipi ne-au îndemnat să protestăm împotriva directorului, membru al partidului socialist, şi să nu intrăm la ore. Până la urmă, greva nu a mai avut loc; profesoara de muzică ne-a calmat, spunându-ne că politica nu e treaba copiilor. [1] Entuziasmul nostru n-a scăzut însă. Mergând spre casă am descoperit cu bucurie noi şi noi afișe cu Otpor, lipite pe porţi.

În pofida acestei introduceri pătimașe şi angajate, în acest articol vorbim despre faptul că pe 5 octombrie 2000 nu s-a întâmplat nimic. Drept argumentaţie, vă propunem un soi de joc. În Antichitate era un fel de exercițiu de retorică: o zi novicele avea sarcina să argumenteze un punct de vedere, iar în ziua următoare să găsescă argumente pentru contrariul tezei (acest exercițiu mai avea și scopul de a dezolta relativismul sofiștilor). Vom proceda într-un fel cumva asemănător, întrucât vom explica din trei puncte de vedere diferite de ce nu s-a întâmplat de fapt nimic pe 5 octombrie 2000.

În primă fază vom reda opinia etnocentricului sârb („naționalist”), poate chiar sârb „verde”, aprig susținător al Serbiei Mari. Apoi ne vom identifica cu poziția numită liberală sau – cu un termen cam nefericit ales – „civică”, iar în final vom arăta de ce există continuitate între perioada premergătoare datei de 5 octombrie și perioada care a urmat din perspectivă stângită.

Firește, acestea sunt doar tipuri ideale în sens weberian: în realitate, diversitatea este mult mai accentuată și punctele de vedere sunt mult mai neclare. Lăsăm la latitudinea cititorului să decidă ce punct de vedere sau combinația căror puncte de vedere și le poate însuși. Poți trata evenimentele istorice în diverse feluri: afirmativ sau chiar distorsionant. Potrivit filozofului francez Alain Badiou, altfel percep Evenimentul subiectul fidel și reacționarul care neagă că s-ar fi întâmplat ceva, și iar altfel subiectul obscur, care ajunge să pornească un atac împotriva Evenimentului în numele unei contrarevoluții. Apoi mai sunt și unii care își propun reînvierea Evenimentului. Slavoj Žižek completează lista cu alte două tipuri: cu subiectul reintergării reactive (care, aparent, îi este fidel Evenimentului, dar în realitate în trădează) și cu cel care ajunge să distorsioneze Evenimentul suprasolicitându-l și generând astfel consecințe tragice. [2] Am arătat deja în alt context cum aceste atitudini pot fi ilustrate prin exemplul lui 1968. [3]

În primă fază ar putea părea că, reacționari fiind, vom nega că pe 5 octombrie 2000 s-ar fi întâmplat ceva. În realite, vom sugera că ceea ce s-a întâmplat nu este demn de esența profundă a Evenimentului, adică nu a însemnat o ruptură care să aducă ceva nou, nu a fost suficient de egalitarian și emancipator și sub nicio formă nu a îndeplinit așteptările. Pe de altă parte, suntem convinși că 5 octombrie are un surplus utopic deosebit de relevant.

Narativa nr. 1:Sârbii „verzi” – văduviți și dezolați

Calvarul sârbilor s-a întins de-a lungul întregului secol XX, dar, în fond, a început în 1389, după bătălia de la Kosovo Polje. Antisârbismul este sesizabil la tot pasul, de la iugoslavismul unitarian antisârbesc al Regatului Iugoslaviei până la [lagărul de concentrare] Jasenovac. Nu a fost o excepție nici Iugoslavia socialistă, pusă în slujba unor interse străine: stalinist-georgiene sau americane. Prin granițele provinciilor și republicilor sale a despărțit comunitățile de sârbi (i-a separat astfel pe muntenegreni, dar – horribile dictu – până la urmă și pe croații pe care îi putem considera pe bună dreptate sârbi catolicizați), mai mult, au fost create popoare noi, total fictive, în detrimentul sârbilor (macedonenii și bosniacii).

Alogenul Tito, de origine croată, a avut un scop clar: invocând „dominanța și centralismul sârbești”, respectiv „visele despre Serbia mare”, el a vrut să-i umilească pe sârbi.

În tot acest timp, poporul sârb a înfruntat nenumărate amenințări din partea patimilor etniciste croate în plină dezlănțuire, a fundamentalismului panislamic care mocnea în Bosnia și a teroriștilor albanezi din Kosovo care-i izgoneau pe sârbi (adică a organizațiilor precusoare ale UÇK). Iugoslavia nu a fost o „temniță a popoarelor”, ci, înainte de toate, temnița sârbilor. Alfabetul chirilic a fost suprimat în numele limbii sârbo-croate integratoare, Biserica Pravoslavnică Sârbă fost oprimată de comunismul antidumnezeiesc, iar inima Serbiei, Kosovo, părea tot mai pierdută, iar exodul sârbilor tot mai de neoprit… Sârbii au fost îngenunchiați, precum un Isus al popoarelor.

Marea tragedie a sârbilor a fost că 1989/1990 nu le-a adus perioada postcomunistă. Liga Comunistă a suferit schimbări modeste și nu s-a angajat în sprijinul neamului. De-a lungul deceniului crucial, sârbii au fost conduși de un cinovnic comunist antinațional. Slobodan Milošević a trădat și a lăsat să piară tot ce se putea. I-a abandonat pe sârbii din Knin (mai cu seamă când a acceptat planul Vance–Owen), le-a întors spatele conaționalilor săi din Bosnia (în special când a instituit embargoul în detrimentul sârbilor din Bosnia, care trăiau dincolo de Drina), dar și sârbilor din Kosovo le-a făcut doar promisiuni superficiale.

Fostul președinte al Republicii Sârbe Krajine, Milan Babić, nu a greșit când a spus că până în martie 1991 Milošević a renunțat definitiv la ideea „ unui stat pentru toți sârbii” și s-a înțeles cu Tuđman. A fost un neisprăvit în de-ale milităriei și un speculant într-ale politicii. Dayton, colaborarea cu Tribunalul de la Haga, colaborarea șefului serviciilor secrete iugoslave, Jovica Stanišić, cu CIA vorbesc de la sine. Grăitor este și exemplul partidului JUL (Stânga Iugoslavă), patronat de soția lui Milošević, Mira Marković, partid care a funcționat cu sprijinul celor mai dubioase figuri ale deep state-ului și al mogulilor și și-a propus să ducă mai departe flacăra comunismului (opštejugoslovenstvo).

Nu degeaba a numit-o Vojislav Šešelj într-un discurs al său pe Mira Marković „cotoroanță roșie”.

Dacă tot veni vorba de Šešelj: antisârbismul regimului Milošević este dovedit și de faptul că i-a oprimat aproape întodeauna pe opozanții patrioți, care exprimau sentimente naționale adevărate; Šešelj a fost trimis și la închisoare în repetate rânduri. La manifestația organizată de alt patriot, neocetnicul Vuk Drašković, Milošević a ordonat scoaterea blindatelor pe străzi. Televiziunea de stat obișnuia să-i ocărască pe adevărații lideri sârbi, etichetându-i drept elemente naționaliste instigatoare, extremiste, ba chiar teroriste. Summa summarum: până la urmă, perioada regimului Milošević nu înseamnă decât trădarea idealulul Serbiei Marei și al posibiliei realizări a acesteia.

Forțele internațional-globaliste, în frunte cu Occidentul, și-au propus încă din anii 90 să submineze din interior viața politică sârbească.

Fundația Soros (numită apoi Fundația pentru o Societate Deschisă) a făcut totul pentru a susține interesele trădătorilor antisârbi.

Nu s-a întâmplat alfel nici pe 5 octombrie 2000. Cei înregimentați în DOS (Opoziția Democratică din Serbia) au fost sprijiniți de occidentali [4], iar banii le-au fost înmânați de cele mai multe ori de William D. Montgomery, la Budapesta. Este vorba despre 100 de milioane de dolari, precum a precizat însuși Montgomery în documentarul „Konačni obračun” (Socoteală finală) al lui Vreme. Astăzi știm deja că acest fapt a îndemnat și serviciile secrete să se îndepărteze de Milošević (mai târziu Serbia l-a extrădat pe Milošević Tribunalului de la Haga, întrucât SUA amenințau cu sistarea sprijinului anual de 100 milioane de dolari; în plus, înainte de 5 octombrie, SUA i-au promis opoziției din Serbia suma de 6 miliarde de dolari).

Politicienii antisârbi mituiți astfel făceau de ani de zile turnee diplomatice prin capitalele occidentale, făcându-i curte dușmanului (mai mult, în odiozitatea lor, nu au condamnat publiuc nici bombardamentele NATO). În 2000 obținuseră deja toate mijloacele pentru punerea la cale a puciului lor, iar ei au și înfăptuit ceea ce ce li se ceruse. Stăpânirea DOS – în cel mai larg sens al cuvântului – (dosmanlije) a arătat că ei erau la fel de antinaționali ca Milošević. Au colaborat cu Tribunalul de la Haga, iar această colaborare a culminat cu extrădarea lui Ratko Mladić și Radovan Karadžić.

Foștii eroi din armată au fost arestați în baza unor acuzații fabricate cu sprijinul serviciilor secrete britanice, în cadrul operațiunii Sablja.

Știm că, în cazul lui Vojislav Šešelj, Zoran Đinđić i-a trasmis procurorului-șef al Tribunalului de la Haga, Carla del Ponte, următorul mesaj: „luați-l și nu-l mai aduceți niciodată înapoi!”. Noii lideri au trădat în mod evident cazul Kosovo: cei mai zeloși (precum Partidul Liberal-Democrat al lui Čedomir Jovanović) au recunoscut imediat independența regiunii Kosovo, iar cei mai perfizi sau speriați de pierderea voturilor continuă încă din 2000 să poarte negocieri de fațadă privind statutul Kosovo. Politicienii antinaționali au subordonat totul – nu doar din punct de vede economic, ci și pe plan social – unui singur scop, respectiv adaptării la valorile Occidentului, adică obsesiei aderării la Uniunea Europeană (care, iată, nu s-a înfăptuit nici până acum). Și fac asta în ciuda faptului că Bruxelles are drept scop exploatarea economică și subjugarea pravoslavilor, în primul rând a Rusiei. Cei mai de seamă aliați au devenit dușmanii sârbilor, respectiv SUA și Germania.

Cât timp DOS va fi la putere, politicenii patrioți sârbi sunt excluși din mainstream-ul mass-mediei din Serbia, exact cum se întâmpla în cele mai negre perioade ale regimului Milošević – iar televiziunea publică difuzează la foc continuu conținuturi antisârbești.

Trădătorii nu s-au sfiit să sublinieze spășiți fărădelegile și crimele de război comise de sârbi, cerând mântuire internațională și regională. Într-un spirit autorasist și autocolonizator, ei au folosit spațiul de manvere al aparatului de stat pentru a biciui poporul sârb, cică păcătos, neluminat și inconștient.

Între regimul Milošević și guvernarea lui Đinđić există deci continuitate: ambii au fost antinaționali, doar că s-au folosit de mijloace diferite. Ambii au abandonat comunitățile de sârbi în suferință și au fost dispuși să colaboreze cu forțe antisârbești. Poporul sârb a fost trădat iar și iar de proprii lui lideri.

5 octombrie nu a fost decât un puci pus la cale în mod josnic de o grupare antinațională și mafiotă împotriva altei grupări, la fel de antinațională și mafiotă (simptomatic: în prima jumătate a anilor 90, cele două au avut o colaborare strânsă). Un schimb între bandele de gangsteri. A fost doar o răzmeriță a unor elemente destabilizatoare, nimic mai mult.

Au pătruns cu arme în clădirea Băncii Naționale și în alte instituții ale statului, pentru a prăda bunurile publice – sârbii au fost iar jefuți. Singura schimbare: viața poporului s-a înrăutățit și mai tare. Ei au desăvârșit ceea ce bombardamentele NATO făcuseră numai pe jumătate.

Bine că măcar Zoran Đinđić a crăpat.

Dacă există vreo carte care ilustrează poziția sârbilor „verzi” vizavi de evenimentele din 2000, aceea este cartea lui Vojislav Šešelj, intitulată „Contrarevoluționar la revoluția buldozerelor”. .[5]

Narativa nr. 2: „civicii” luminați și deosebit de progresivi

Cetnicii poa’ să spună ce vor: regimul lui Milošević era naționalist până în măduva oaselor. Imediat ce a preluat puterea, a început centralizarea Serbiei și „revoluția” antibirocratică, distrugerea autonomiilor regionale și forțarea demisiei liderilor muntenegreni. În 1988, conducerea albaneză din Kosovo a fost înlocuită cu acoliții lui Milošević, iar greva din 1989 a fost reprimată. Pe atunci, Milošević controla deja aproape în totalitate patru dintre cele opt provincii federale. Când în Kosovo se aniversau 600 de ani de la bătălia crucială, Milošević a zis: „după șase sute de ani participăm iar la bătălii, ne aflăm în fața unor lupte. Încă nu armate, dar nici această variantă nu este exclusă”. În anii 80 începuseră deja comemorările sârbilor căzuți în cel de-al Doilea Război Mondial, ceea ce implica și pomenirea crimelor comise de membrii Ustașa – aparatul de stat alimenta doar sentimentele naționale sârbești. Televiziunea de stat din Serbia difuza zi de zi piesa „Pravoslavlje” a lui Galija, turbo-folkul [6] a invadat toate canalele media, conștiința rurală, tribală, semifeudală, etnică, retradiționalizată începuse să se dezlănțuie.

Dositej Obradović le-a oferit sârbilor cartofii și trezirea spiritului, dar ei s-au folosit doar de cartofi. Și asta nu s-a schimbat nici în anii 90.

Propun să răsfoim cel mai cunoscut roman al lui Radomir Konstantinović – acolo găsim totul, negru pe alb. „Nu țineți cont de ceea ce zic, ci de ceea ce fac”, le-a spus odată un politician central-european diplomaților străini. Astfel trebuie să privim și cazul lui Milošević: deși el și-a dus campaniile în numele Iugoslaviei, coridoarele militare, și nu simbolurile ne indică adevărul: granițele manevrelor militare au coincis cu granițele teritoriilor locuite de sârbi. Srbokomunizam-ul (Milan St. Protić) este doar o formă a naționalismului. Faptul că principalele forțe de opoziție, Partidul Radical al lui Šešelj și Mișcarea pentru Reînnoire a lui Drašković, erau mai naționaliste, antioccidentale, antidemocratice și autoritare decât regimul spune multe despre această perioadă. În vestitul său discurs rostit pe 2 octombrie 2000, Milošević s-a arătat interesat exclusiv de protejarea indentității naționale sârbești.

Dar să vorbim despre 5 octombrie și despre ceea ce a urmat după. Partidocrația nu s-a domolit, DOS nu a elaborat o Constituție nouă (nu s-au organizat alegeri care să permită formarea unei adunări constituante), guvernul nu a fost înlăturat până la finele lui 2000 (socialiștii și radicalii au rămas la putere).

Koštunica a trădat „revoluția” sau – din altă perspectivă – reformele încă din 6 octombrie. Revanšizma neće biti, „nu va fi niciun revanșism”, i-a declarat el în acea zi publicației Politika și tot în acea zi l-a asigurat pe Milošević că „nu vor fi probleme”.

Documentele compromițătoare au fost distruse sau ascunse bine (șefilor serviciilor li s-a lăsat suficient timp pentru asta, mai mult, serviciile de informații ale armatei au interceptat convorbirile lui Đinđić și ale apropiaților săi), prin Constituția lui Koštunica, promulgată de ziua Sfântului Dumitru [2006], s-a stipulat (în perfect consens cu opoziția) că regiunea Kosovo este parte integrantă a Serbiei. Acoliții lui Milošević, care s-au îmbogățit prin războaie și contrabandă, au fost preluați fără rezerve de noul regim, lustrație nu a fost, reforma serviciilor secrete nu a mai avut loc, noile instanțe nu au mai fost create.

Corupția și cleptocrația, șpăgile, influența baronilor, acumularea de funcții și monopolul anumitor companii au pătruns în toate sferele vieții publice (așa cum a arătat regretata Verica Barać: „totul a rămas precum era și înainte”); avuția publică a fost tratată ca și cum ar fi privată, profitul ilegal acumulat de pe urma privatizărilor „cu cântec” nu a fost confiscat, mass-media a ajuns să fie controlată de partide (asta în timp ce nimeni nu a controlat finanțele partidelor), parlamentarii își tranzacționau mandatele după bunul lor plac, iar atentatele ucigașe din anii 90 au fost investigate mult prea timid sau deloc.

$Márk LOSONCZ: De ce nu s-a întâmplat nimic pe 5 octombrie? C:\Users\Mihai\AppData\Local\Temp\msohtmlclip1\01\clip_image001$

Economia de piață era dominată de birocrație, climatul de la locurile de muncă favoriza orice în afară de dezvoltarea pieței, iar competitivitate nu găseai nicăieri, ceea ce defavoriza tocmai clasa de mijloc. Nu au existat frâne și contragreutăți, șeful statului putea interveni în voie în activitatea guvernului. Serbia avea să trăiască din nou o perioadă de anomie și nelegiuire. Și lista e lungă, nesfârșit de lungă. Koštunica nu făcut decât să-și continue propria politică naționalistă din anii 90, când refuzase până și planurile de pace ale lui Milošević, precum și embargoul impus sârbilor din Bosnia; întotdeauna – de la Knin până la Muntenegru – el i-a susținut pe sârbii „verzi”.

La adunarea organizată la Belgrad în finalul campaniei DOS din 2000, Koštunica a fost singurul care nu a purtat tricoul Otpor, cu pumnul negru-alb stârns. Or asta spune totul.

În anii 2000 s-a opus prin „legalismul” său extrădării vinovaților către Haga; a urmat această politică a tergiversării ani buni de zile. Până la urmă, ruptura dintre Đinđić și Koštunica a survenit tocmai din cauza extrădării lui Milošević (coup d’état! , a strigat Koštunica). Dar poporul sârb nu a trecut în revistă temeinic păcatele comise: majoritatea sârbilor nici nu știa despre acestea. Koštunica – acționând tot împotriva lui Đinđić – a susținut revolta „șepcilor roșii”, a criminalilor de război și a grupărilor mafiote. Mai mult, statul ajunsele de fapt guvernat de clanul de la Zemun și de serviciile secrete.

În mod caracteristic, statul s-a folosit și de huligani – la incendierea ambasadei SUA, la acțiunile anti-Pride sau la indicentele din Kosovo și sudul Serbiei. Faptul că unul dintre liderii reprezentativi a fost Dragan Marković Palma (ăla de a declarat că în copilărie l-ar fi putut asculta pe Beethoven cântând la pian) spune totul despre acea perioadă. Chiar și în ianuarie 2001, Koštunica l-a primit prietenos pe Milošević, specificând că acesta este liderul celui mai important partid de opoziție (după unele surse, chiar pregătea o alianță cu acesta). De altfel, Koštunica a fost susținut de către aproape toți actorii publici: de SANU (Academia de Științe din Serbia), de armată, de Biserica Pravoslavnică Sârbă, de serviciile secrete, de Milošević și de familia lui, de partidele care s-au perindat la guvernare în anii 90, de ruși, de Dobrica Ćosić.

Orice s-ar spune, sârbii au vrut putere autoritară: au primit-o. Naționalismul „sângelui și al gliei” a pătruns peste tot.

Sârbii au continuat să se ghideze după legământul lui Lazăr făcut la Kosovo, adică după „Serbia Cerească”, neabâtând-se de la calea lui Milošević. Însuși Milošević a spus în discursul său din 2 octombrie că liderul opoziției democratice nu e Koštunica, ci Đinđić – în ansamblu, punctul de maxim impas al acestei perioade a fost uciderea în cea mai ticăloasă manieră a lui Zoran Đinđić. Milošević le solicitase încă din 6 octombrie serviciilor secrete să-i lichideze pe opozanții învingători, dar până la urmă s-au ocupat alții de asta.

Unii mai cred că 5 octombrie a fost sau ar fi putut fi o „revoluție liberală” (Milan Podunavac). Orice ar fi fost – a fost trădată încă din a doua zi. Dreptate au ceilalți: Izneverena revolucija – revoluția trădată. Zoran Živković, care și-a exprimat regretul că nu a existat și un 6 octombrie, Nenad Dimitrijević, care a vorbit despre „paficicare oportunistă a trecutului” și Aleksandar Molnar, care a folosit de asemenea cuvinte concludente: „o schimbare regresivă a regimului – pluralismul total al dictaturii de partid”. Dar ia să ne gândim o clipă. Nu am fost oare prea blânzi? De ce să nu-i criticăm și pe Đinđić sau Partidul Democrat? Să privim mai atent în trecut. Ce gândea el despre fostul stat unitar – asta putem reconstitui în baza volumului său, Jugoslаvijа kаo nedovršena držаvа (Iugoslavia ca stat incomplet). În 1991, într-un discurs rostit în parlament și aplaudat frenetic, Đinđić a spus: „în cazul impunerii acestor condiții, pacea nu este pace, ci capitulare…și nu o putem accepta”. Democrații nu numai că n-au sprijinit Planul Vance–Owen (motivând că asta ar însemna abadonarea idealului Serbiei Mari), dar au susținut și găselnița naționalistă de la Knin a lui Milan Babić. Dragoljub Mićunović și Đinđić se întâlneau fără rezerve cu Karadžić, ba chiar l-au susținut în cazul embargoului impus sârbilor de dincolo de Drina. În 1989 îl considerau pe Milošević salvator al poporului sârb, un ultim colac de salvare în criza fundamentală; în fond, l-au susținut până în 1994: în 1993 ar fi intrat și la guvernare, dar nu s-a putut, așa că s-au „limitat” la a acorda votul de încrede guvernului în parlament (unii spun chiar că intrarea democraților Ilija Đukić și Miodrag Perišić la guvernare este tot parte a deal-ului făcut cu socialiștii). „Știm cine este cel mai de seamă om în Iugoslavia zilelor noastre: el să fie președinte!”, a declarat Đinđić în 1994. Dacă pe Đinđić l-a deranjat ceva la primul om în stat, erau reminiscențele comuniste, și nu naționalismul lui. A criticat stilul lui autoritar, actele de corupție, situația dezastruoasă a economiei controlate de el, dar niciodată naționalismul manifestat. „Scopul nostru global a fost ca fiecare sârb să trăiască în țara sa”, a spus. E suficient să răsfoim programul electoral al Partidului Democrat, care se pronunță fără echivoc în favoarea Serbiei Mari: „…pentru ca toate teritoriile locuite se sârbi să facă parte din unul și același stat…”. Când Đinđić a preluat conducerea partidului, formațiunea a devenit și mai naționalistă. Or naționalismul lui era dublat și de centralism. Cine vrea poate urmări pe YouTube discuțiile lui cu Vojislav Šešelj sau cu Slavko Perović. Când vine vorba de albanezi, Đinđić devine chiar mai centralist decât liderul cetnicilor – nu-i o întâmplare că nici el, nici partidul său n-au sprijinit de fapt niciodată autonomia Voivodinei. Deasupra biroului din cabinetul său stătea agățată o icoană imensă.

După toate acestea, ne mai poate mira faptul că pe 5 octombrie Đinđić și-a derulat acțiunile cu sprijinul unităților paramilitare ale serviciilor secrete? „Mi smo ih doveli na vlast”, adică: „noi l-am adus la putere”, a declarat, și nu fără temei, Milorad Ulemek Legija. Đinđić era legat prin mii și mii de fire de mafie, de la cei din clanul Surčin până la „Cane” Subotić. Să ne mai mire că ei au introdus educația religioasă în școli, spre marea bucurie a Bisericii Orodoxe Sârbe? Mai e de mirare că nici pe vremea lui Đinđić nu a început confruntarea cu crimele de război comise?

Nu-i adevărat că Đinđić n-a făcut decât să flirteze cu naționalismul și că în fond era un „pragmatist fără fond” (în opoziție cu „substanțialul” Koštunica). Să nu dăm crezare aparentei distincții făcute de Đinđić între „patriotism” și „naționalism”. A fost naționalist până-n pânzele albe. [7]

În ziua de 5 octombrie nu s-a întâmplat nimic. Absolut nimic. Naționalismul și abordarea autoritar-centralizată a statalității erau și înainte la ordinea zilei, iar după, calea acestora a luat o traiectorie ascendentă. În opinia noastră, această viziune liberală a culminat cu volumul „Divlje društvo” (Societate sălbatică) al lui Vesna Pešić [8], un volum neegalat pentru temeinicia și precauția în abordare (deși conține afirmații ce ar putea fi catalogate drept stângiste, dar autorul taxează derapajele radicalilor de stânga [!], care promiseseră în manieră populistă pâine de trei dinari).

Narativa nr. 3: stânga politică, clasa muncitoare

Definiția etnicistă a celor din urmă 30 de ani este la fel de greșită precum cea liberală. Niciuna dintre acestea nu-i are în vedere pe oamenii din Serbia, iar opoziția dintre cele două viziuni este de fapt o afacere internă a elitei sârbești. În loc de aparenta opoziție dintre „prima Serbie” și „cea de-a doua Serbie”, merită să ne concentrăm pe cei care au avut cu adevărat de suferit de-a lungul acestor decenii. Întotdeauna există și o historia abscondita, o istorie ascunsă, prin intermediul căreia îi putem privi pe predecesori cu total alți ochi.

Ceea ce obișnuim să definim drept naționalism sârbesc – justificat prin atrocitățile suferite sau degenerând în tragedii din cauza impulsurilor tribal-etnice – este de fapt o poveste mult mai complexă. Să stabilim de la început că merită să încercăm să privim și anii 80 prin altă prismă. De-a lungul istoriei sale, Iugoslavia, numită socialistă, s-a angajat de mai multe ori în susținerea pieței, dar – în parte și datorită protestelor la scară largă – în cele din urmă, a renunțat în totdeauna sau măcar a intercalat anumite frâne.

După turnura din 1979 a capitalismului târziu neoliberal, lucrurile s-au întâmplat însă altfel. În urma negocierilor purtate cu FMI, Iugoslavia a ajuns în vârtejul sclavagismului cauzat de datorii; prin deregularizarea pieței s-a întețit competiția dintre republicile membre, iar prăpastia dintre Sudul mai sărac și Nordul mai dezvoltat s-a adâncit tot mai mult. Până la urmă, s-au făcut simțite și în Iugoslavia fenomele caracteristicile ale mediilor neoliberale: amputarea „stângii” statului, adică a mâinii redistribuitoare, egalizatoare și întărirea „dreptei”, adică a mâinii care reglementează și sancționează, privatizarea avutului public, deconsolidarea autonomiilor, creșterea șomajului, slăbirea sindicatelor, demararea măsurilor de austeritate…

Influența managerilor și a fundamenaliștilor pieței, adepți ai laissez-faire, a devenit tot mai puternică. În acest context apare pe scenă Slobodan Milošević, care activase în conducerea companiei Tehnogas, iar apoi a fost reprezentantul la New York al băncii Beobanka.

Ca bun tehnocrat ce era, a început să desăvârșească neoliberalizarea țării: acest proces a demarat încă la începutul primului deceniu după dezintegrarea Iugoslaviei, cu legea privatizării din 1991, care a facilitat din plin și afluxul de capital străin. Astfel, până la sfârșitul deceniului, ponderea sectorului privat în producția internă a Serbiei a crescut de la 37% la 80% și asigura deja 80% dintre locurile de muncă. Unul dintre momentele de maximă cumpănă a fost privatizarea pachetului de 49 % a companiei Telekom înainte de alegerile din 1997, când, printr-o nouă lege a privatizării, a devenit posibilă devalizarea a 60 % dintre companii și jumătate de milion de oameni au rămas fără muncă.

Fără îndoială, situația macroeconomică instabilă, hiperinflația și sancțiunile impuse de străinătate au obligat regimul să facă un pas înapoi. În 1994, sprijinit din parlament și de Đinđić, Milošević a fost nevoit să revină temporar asupra unor privatizări și să protejeze proprietatea statului (cca. 530 de companii, cu conducerile lor socialiste cu tot, au revenit atunci în proprietatea statului, iar monopolurile și gigacompaniile industriale și-au reintrat în drepturi). Date fiind condițiile, el și-a permis să spună că susține lucrătorii și că rămâne fidel tradițiilor stângii – spre deosebire de partidele de opoziție, de la Partidul Radical până la Partidul Democrat, care se înțelegeu de minune în privința economiei, a (neo)liberalismului.

Era de fapt un soi de „comunism de război”, prin care se puteau finanța războaiele, se putea cumpăra opoziția, iar cu ajutorul mafiei (contrabandă, droguri etc.) au putut întinde și mâna profitoare a statului, plasând apoi banii în paradisuri fiscale. Cum au supraviețuit oamenii – știm din rezumatul unui raport al CIA: prin economia neagră, prin pachetele cu hrană trimise de rudele de la țară și prin banii trimiși acasă de gastarbeiteri.

Este de-a dreptul josnic să faci poporul vinovat pentru demența etnicistă.

Încă din anii 80, proletariatul – de la minerii kosovari până la sindicatele din Slovenia – a declanșat greve și proteste. În toate republicile membre, oamenii au protestat în fața parlamentului. Doar colateral și paradoxal l-au ajutat aceste mișcări pe Milošević să desăvârșească în provincii și în Muntenegru „revoluția antibirocratică”. „Evenimentul poporului” (događanje naroda) trebuie plasat în contextul general al protestelor muncitorești. Nu întâmplător au avertizat analiștii adepți ai pieței că între muncitorii din fabrici și apripa mai conservatoare a Ligii Comuniste se poate lega o alianță periculoasă.

Este deja un truism să spui că oamenii au mers la Rakovica în calitate de muncitori, dar după ce l-au ascultat acolo pe Milošević, s-au întors în calitate de sârbi.

Deși, într-adevăr, Milošević i-a convins să se retragă, este mai puțin cunoscut faptul că muncitorii au obținut din partea lui o promisiune privind cooptarea lor la conducerea fabricii; mai târziu, muncitorii s-au văzut nevoiți să organizeze un nou protest, în cadrul căruia sindicaliștii l-au criticat dur pe președintele republicii pentru nerespectarea promisiunilor. Mutatis mutandis, ceva asemănător este valabil și pentru 5 octombrie 2000. Protestele au început cu grevele lucrătorilor de la salubritate, ale angajaților din administrație și ale micilor întreprinzător, după care au continuat cu ciocnirile dintre cei 7000 de mineri și polițiști în Bazinul Kolubara (care asigura o mare parte din consumul de energie al Serbiei).

Minerii au declarat continuarea grevei generale până Milošević recunoaște victoria opoziției, iar activiștii din opoziție și oamenii de rând din zonă le-au sărit în ajutor. Blocada poliției a fost spartă cu o zi înainte de 5 octombrie, când mii de muncitori au pătruns în Capitală. Era Milošević se încheiase.

Cu toate acestea, în ciuda participării active, de-a lungul anilor 2000, lucrătorii nu au reușit să-și apere interesele. Faptul că Đinđić a îndepărtat steaua roșie de pe clădirea Primăriei din Belgrad nu a reprezantat vreo ruptură – încă de la preluarea puterii, el se înconjurse de foștii tehnocrați și de oameni din fosta elită economică.

Ce-i drept, și-au făcut aparița și noi elite, în frunte cu personaje precum Božidar Đelić, Aleksandar Vlahović, Mlađan Dinkić sau Radovan Jelašić. După așa-numita schimbare, direcția neoliberală și fundamentalismul pro-piață apărute în anii 80 nu au dispărut, ba chiar s-au intensificat. Mai mult, de-a lungul anilor 2000, diversele guverne au insistat pe terapia de șoc. Infuzia de capital străin a fost de 30 de ori mai mare decât în deceniul precedent.

Socialiștii reformiști au fost așadar urmați de neoliberali pur-sânge (nici nu mai contează dacă aceștia purtau mască „burgheză” sau de sârbi „verzi”), gata să desăvârșească ceea ce Milošević inițiase cu jumătăți de măsuri. „Tranziția” ajunsele în fine pe calea cea bună, depășind ambivalenta „tranziție frânată” („blokirana tranzicija”) a lui Milošević. Mladen Lazić a arătat deosebit de convigător că elita economică a anilor 2000, adică mogulii, erau aproape fără excepție cei din deceniile precedente, adică veneau din cercurile foștilor apropiați ai lui Milošević. [9] Noua putere și-a început activitatea adoptând un nou Cod al muncii care, dincolo de multe alte aspecte negative, a anulat dreptul lucrătorilor la negocieri colective și a flexibilizat piața forței de muncă. În ciuda atitudinii sălbatice pro-piață, în fond practicile partidelor-stat/statului-partid nu s-au schimbat: partidele au continuat să se comporte ca proprietari ai companiilor de stat (liderul partidului Nova Srbija a declarat bunăoară că partidul său controlează întreprinderea Železnice). Desigur, toate acestea s-au desfășurat în paralel cu repetarea continuă a mantrelor despre ineficacitatea companiilor de stat.

Privatizările au fost înlesnite și prin faptul că acestea se puteau face treptat, în decurs de ani de zile. NIS-ul l-au vândut ieftin rușilor (în răstimp de două decenii, numărul muncitorilor a scăzut de la 200.000 la 15.000), au privatizat total companii ca Telekom, JAT, EPS și multe altele: au vândut în total 2449 de companii. Privatizările au generat venituri publice modeste (doar 2670 de milioane de euro în total). 65% dintre companiile privatizate și-au încetat activitatea sau au ajuns în prag de desființare. Multe dintre acestea fuseseră cumpărate doar pentru a fi apoi revândute la un preț mult mai mare.

În anii 2000 s-au desființat jumătate de milion de locuri de muncă, printre care 75% dintre locurile de muncă ale lucrătorilor din companiile privatizate. Prin infuzia de capital străin s-au creat doar 60.000 de joburi noi. „Dacă guvernul nu ar vinde companiile de stat, Serbia ar fi comunistă, și nu o țară modernă, cu economie de piață”, a declarat premierul Mirko Cvetković.

Șomajul ajunsese de două ori mai mare decât pe vremea lui Milošević – statul a încercat să compenseze prin înlesnirea pensionării, tolerarea economiei gri și încurajarea latentă a plecării șomerilor din țară.

Potrivit unor studii din acea perioadă, 44% din populație identifica privatizările cu furtul. Am putea dedica un capitol special vânzării băncilor și pierderii suveranității financiare (la finele deceniului, 75% din sectorul financiar ajunsese dominat de bănci din afara Serbiei). Capitalul străin a primit undă verde (vezi cazul Fiat), taxele vamale au fost scăzute, ponderea proprietății publice s-a redus constant, s-a pus în vedere și vânzarea terenurilor agricole. Washington, Uniunea Europeană și FMI au dictat ritmul. Reușiseră să justifice și cele mai ticăloase măsuri. Precum spunea Đinđić, acest formidabil pragmatist și entrepreneur: „Dacă tot trebuie să înghiți broasca, fă-o și nu te uita la cât e de mare”.

S-a instalat pustietatea crudei existențe la periferie

Serbia era râvnită în special pentru exportul de materie primă, pentru agricultură și pentru forța de muncă ieftină.

Deși muncitorii au încercat să opună ceva rezistență, n-au izbutit. Alături de micii acționari, ei atenționaseră Agenția pentru Privatizare că se petrec multe ilegalități. Până la sfârșitul anilor 2000 s-au întețit grevele și manifestațiile – de-a lungul crizei demarate în 2009, au protestat lucrătorii din mai bine de sută de întreprinderi. Obiectivul nu era atât ameliorarea situației mucitorilor, cât simpla supraviețuire: să-și primească salariile restante, să aibă acces la asigurările de sănătate, să se poată pensiona la termen. Au avut loc și grevele ale foamei, unii protestatari s-au stropit cu benzină, alții și-au tăiat degetele în semn de protest sau s-au întins pe liniile de cale ferată. Disperarea lor nu indica nicidecum că soarta lor s-ar fi îmbunătățit după 5 octombrie 2000. Stăpânirea nouveau riche a continuat.

Această interpretare are numeroși adepți, însă poziția lor poate fi reconstituită numai în baza unor analize răzlețe. Considerăm că cele mai bune exemple le găsim în edițiile revistei Prelom [10], respectiv în scrierile lui Goran Musić, în special în cea intitulată „Clasa muncitoare de-a lungul tranziției din Serbia, între 1988 și 2013”. [11].

* * *

Să ne gândim care este sensul acestor narative. Deși ar putea părea că se poate abuza, profita de fiecare, de fapt toate poartă un mesaj măcar întrucâtva emancipator.

În mod cert, Serbia este o țară periferică, la cheremul marilor puteri – așa a fost și înainte, și după 5 octombrie. Nu am scăpat de puterea autoritară, ba ne-am pricopsit cu Aleksandar Vučić. Nu numai să am irosit multă energie în luptele împotriva capitalismului, dar suntem expuși la cele mai nefaste tendințe neoliberale ale economiei mondiale.

Eu mă înduioșez și acum când văd semnul Otpor. Însă, spre deosebire de această grafică, realitatea nu o putem privi în alb-negru. Numai dacă înţelegem complexitatea regimului Milošević şi a celor care l-au urmat, putem înţelege şi complexitatea înfrângerii suferite. Și aici există o historia abscondita, o istorie ascunsă care mai trebuie revelată. Deși 5 octombrie a fost un insucces în toate privințele, nu-i adevărat că nu a deschis căi alternative. A avut și promisiuni autentice, a implicat și speranțe emancipatoare, impulsuri democratice sincere, dar și surplus utopic. Ar fi timpul să le reafirmăm. Otpor.

(Autonómia)

Traducere de: Judit E. Ferencz

[1] Despre astfel de evenimente am aflat mult mai târziu:

URL:https://libcom.org/history/childrens-strikes-1911

[2] Vezi: BADIOU, Alain 2009. Logics of Worlds: Being and Event 2. Continuum, London; Illetve: ŽIŽEK, Slavoj 2006. “On Alain Badiou and Logiques des mondes”. URL:http://www.lacan.com/zizbadman.htm

[3] PAVLOVIĆ, Aleksandar – LOSONCZ, Mark 2019. Belgrade 1968 Protests and the Post-Evental Fidelity: Intellectual and Political Legacy of the 1968 Student Protests in Serbia. In: Filozofija i društvo, 1., 149–164.

[4] Vezi: KOVAČEVIĆ, Živorad 2007., Amerika i raspad Jugoslavije. Filip Višnjić / FPN, Beograd, 227. Illetve: POPOVIĆ, Srđa 2010. One gorke suze posle. Peščanik, Beograd, 194.

[5] ŠESELJ, Vojislav 2001. Kontrarevolucionar u buldozer revoluciji. Srpska radikalna stranka, Beograd.

[6] : Pentru o contrabalansare, să avem în vedere și o interpretare diferită: Kritika kritike turbo-folka: smrtonosni sjaj Koka-kole, Marlbora i Suzukija u doživljaju domaće liberalne elite URL: http://dizelgorivo.blogspot.com/2011/10/kritika-kritike-turbo-folka-smrtonosni.html URL:http://teorijaizteretane.blogspot.com/2012/03/turbo-folk-savrseni-graanski.html

[7] Citatele și informațiile din acest pasaj sunt de găsit în următoarele articole: STOJANOVIĆ, Dubravka 1996. Traumatični krug srpske opozicije. In: Srpska strana rata (szerk. Nebojša Popov). BIGZ, Beograd, 501–531. Illetve: Ismeretlen szerző 1997.: Zoran Đinđić – političar trgovačkog duha. In: Radikalizacija društve u Srbiji (szerk. Seška Stanojlović), Helsinški odbor za ljudska prava, Beograd, 185–193.

[8] PEŠIĆ, Vesna 2012. Divlje društvo. Peščanik, Beograd.

[9]LAZIĆ, Mladen 2006. „Regrutovanje nove ekonomske i političke elite“. In: Republika, iunie–iulie.

[10] Vezi: URL: https://www.prelomkolektiv.org/srp/casopis.htm

[11] URL: https://arhiv.rosalux.rs/sr/artikl.php?id=261 Vezi și: URL:https://www.crvenakritika.org/ekonomija/177-politika-ekonomija-srpske-tranzicije-i-deo-radnika-klasa-u-tunelu-beskonane-tranzicije, illetve: URL:https://www.crvenakritika.org/ekonomi ja/205-politicka-ekonomija-srpske-tranzicije-ii-deo-izgradnja-kapitalizma-od-rusevina-privrede. Respectiv:https://www.vreme.com/cms/view.php?id=1114776