Sfinxul din Bucegi și urmașii lui Basarabi (1 - 2)

Scris de **Admin** Mier Dec 09, 2020 4:07 am

n Bucegi și urmașii lui Basarabi (1)

Sfinxul din Bucegi este încoronarea zeilor păzind intrările în templul muntelui și ar reprezenta pe zeul suprem al locuitoilor dinainte de potop, după cum spun cercetătorii Daniel Ruza, Stan Goochi, Oana Raluca Ghiocel despre civilizația dispărută după potop în „Misterul Sfinxului din Carpați”. El a fost preluat de civilizația pelasgo-daco-traco-frigiană, dovadă fiind figurinele de lut de pe Valea Dunării (Cultura Gumelnița), Oltenița (Sultana-Malul Roșu) și Vidra, vechi de 7000 de ani și care au ca simbol căciula pelasgo-daco-traco-frigiană.

Vechimea rasei pelasge. Încă înainte de imigratia grecilor, celților și germanilor în ținuturile Europei, cea mai mare parte a acestui continent era ocupată de o rasa de oameni veniti din Asia, pe care autorii greci o numeau Pelasgi. Ei ne apar nu numai in Elada, Italia dar si in regiunile din nordul Mării Negre, in Asia Mică, Asiria si in Egipt. Ei reprezintă tipul originar al popoarelor asa numite arice, care a introdus in Europa cele dintâi beneficii ale civilizației. N. Densusianu dovedește ca o ramura principala a acestor pelasgi vorbea o limba pe care o numește Protolatina si care a dat naștere latinei si limbilor Neo-latine. Ovidiu a scris la începutul sec unu ca limba Barbara a geților era o limba prolatina, pe care a înțeles-o si a scris in aceasta limba… popoarele care Iocuiau la nordul Dunării in Geto-Dacia cât si la sudul Dunării in Tracia vorbeau aceeași limba dupa cum găsim scris la scriitorii antici Herodot, Strabon.

Arimi (Arimani, Rami, Arimaspi, Artmphaei) în Dacia.

„Cea mai estinsă, mai civilisată și mai răsboinică populațiune pelasgă în părțile de nord ale Dunării și ale Mării negre, au format’o în timpurile primitive ale istoriei așa numiții Arimi. Arimii ridicară la cea mal înaltă gloria puterea militară și politică a Pelasgilor. Teritoriul ocupat o-dată de aedstă națiune în Europa, Asia și Africa, a fost forte vast, și numele Arimilor, Arimanilor, Ramilor séu Ramnilor, cum se mai numiau ei, a rămas prin tradițiuni, prin legende și prin numiri de localități, în memoria diferitelor populațiuni din cele trei continente”.

Limba Geților

„Limba Geților era o limbă barbară, însă o limbă barbară latină” (Ovidiu). Pentru a dovedi că fondul era acelaș, aduce între altele și faptul când o imensă deputațiune de pilofori și comați se prezentăîmpăratului pentru a se supune fără mijlocirea vreunui interpret: „Această scenă din urmă se ilustrează în mod și mai clar prin următorul pasagiu din istoria lui Dio Cassiu. După terminarea primului răsboiu, scrie dânsul, Traian trimise pe câțiva reprezentanți ai Dacilor la senat casă confirme pacea. Ambasadorii lui Decebal fură introduși în senat, undedupă ce depuseră armele, împreunară mânile după modul captivilor, rostiră oarecari cuvinte, precum și rugarea ce o facem, apoi consimțiră lapace și își ridicară armele de jos”. Și senatul înțelese cuvântarea lor.

„Când, la 196 a. C., Romanii învinse pe Filip pe poetica vale a Vodenei, se celebrară cu mare solemnitate jocurile isthmice, undese adunară mulțime din toate ținuturile. În fața proconsulului Titu Quintu Flaminiu, heroldul făcu cunoscut că senatul roman ordonă să fie liberi, scutiți de dări și să trăească după legile lor: « Auzind vocea heroldului, o bucurie extraordinară cuprinse întreagămulțimea. Ei nu puteau crede dacă au înțeles bine cele ce li se spuneauși se priviau unii pe alții cu mirare, ca și cum toate acestea ar fi numai iluziunile unui vis deșert »”.

Ei înțelegeau deci limba latină, căci a lor nu eră îndepărtată. Faptul e foarte important și iată de ce Densușianu spune: „În cercetarea originii unei limbi, precum și în aprecierea elementelorși a formelor sale, nu se poate proceda decât în mod istoric; ori ce altă sistemă, fiind lipsită de fundament, nu poate duce la adevăr”. Dar acelaș lucru se petrece la cucerirea Iberiei și țerilor germanice. Peste tot se constată că Romanii se puteau înțelege cu eroicii învinși cari erau Armâni”. (Densușianu, Dacia Preistorică)

Aceste popoare ale pelasgilor vorbeau aceeași limbă pe întreg teritoriu, o limbă barbară protolatină și pe care o înțelegeau cu toții. Ulterior, prin ocuparea acestor triburi de către romani, fiind folosită limba romană, s-a ajuns ca în sec. V să se romanizeze toți și să poarte titlul numele de vlahi la sudul Dunării, numindu-se armâni. Această cultură o întâlnim în Muntenia, Dobrogea, partea estică a Bulgariei, Frigia. După descoperirea acestor figurine pe teritoriul Daciei, putem afirma, cu tărie, că, căciula dacică, simbol al libertății celor care au condus pe daci, traci și frigieni - considerați zei, mari preoți și regi -, purtată de acești conducători, așezată pe creștetul capului arată puterea lui asupra tuturor. Așa se explică și prezența acestui simbol pe întregul teritoriul pe care locuiau ei, luând denumirea de dacică, tracică sau frigiană și conform civilizației pe care au format-o în timp de mii de ani. De la Sfinxul dacilor din Bucegi care prezentau pe creștetul capului acest simbol al căciulii, îl găsim apoi la zeii ca Orfeu, Bendis, Diana, precum și la populațiile care venerau zeii ca dacii, tracii, frigienii.

Această căciulă putea fi confecționată din materiale ce aveau mare preț: piei de animale sau diverse țesături. Dacii foloseau căciuli de lup, vulpe, oaie; tracii din tribul bessilor aveau căciula de vulpe pe care o numeau Basara, vulpea fiind un simbol al fertilității și al diavolului, un simbol al sălbăticiei și diplomației. Se credea că ea este un simbol al mesagerului zeilor și comunica între sufletele celor vii și celor morți, ca emisar intermediar între două lumi. Oamenii își căutau favorurile pentru a se pune bine cu zeii. Ea purta numele de Bassara, iar zeii cărora sacerdoții triburilor bessi îi slujeau erau Dyonisos, Bacchus sau Sabazios numiți Dionisos-Basareus.

Pelasgii, o populație indo-europeană, moștenind influența venită în această zonă de peste 7000 de ani, sub influența culturală a popoarelor trăitoare pe teritoriul Daco-Traciei și-au însușit și cultul Sfinxului din Bucegi și, ca dovadă, întâlnim pe figurinele de lut din Cultura Gumelnița-Oltenița ce prezintă pe cap o căciulă simbolică. De aici și până la zeitățile traco-dacice, purtătoarea acestei căciuli, precum și a preoților sacerdoți, nu a fost decât un pas pe care l-au descris Herodot, Strabon, Dione Cristotorum, Dio Cassius, Iordanes.

„Despre colecțiunea cea vechia de legi a Daciei amintesce și episcopul got, Iornande, din sec. VI, născut și crescut în Mesia de jos. Istoricul got însă atribue redacțiunea acestui codice de legi lui Deceneu (Decianul), care pusese basa instituțiunilor politice și religiose ale Daciei, și care în tot casul se vede a fi identic cu Dokius filius Caeli, adecă Saturn. Reproducem aici cuvintele Iul lornande: « Acest Deceneu, fiind un bărbat forte învățat în sciințele filosofice, introduse la GețI o disciplină morală, ca ast-fel să îmblânzească moravurile lor cele barbare; el îi învăță să cunoscă regulele cele nestrămutate ale lumii fisice, făcându-i să trăiescă amăsurat ordinii de lucruri stabilite de natură, și după legile lor proprii, pe cari le au scrise până în zilele nostre și le numesc Leges Bellagines; el i-a învéțat să potă deosebi lucrurile adevărate de cele neadevărate (logica), și ast-fel i-a făcut superiori altor popore în privința judecării lucrurilor, îndemnându-i tot-o-dată sé-și petrécă viața în fapte bune; el i-a făcut să cunoscă secretele astronomiei, le a esplicat cele 12 semne ale zodiacului, și în particular, cum trec planetele prin semnele aceste, cum cresce și scade luna, cum se numesc cele 344 stele și prin ce semne anume trec ele, când răsar și când apun; apoi el alese din tinerii cel mal nobili, pe cel mai descepți. Îi învăță teologia, riturile și ceremoniile cum să venereze anumite divinități și cum să facă serviciul religios în temple; din aceștia apoi le formă preoți, cărora le dede numele de Pileati »”. (Densușianu, Dacia Preistorică)

Figurile clare ale dacilor expuse pe columna lui Traian sau figura lui Decebal, purtător de căciulă dacică sunt de necontestat urmând ca și împărații romani de origine dacică să poarte acest simbol, ei făcând parte din casta nobilă a sarabilor, ulterior a basarabilor. Tradiția căciulii de vulpe provine de la sacerdoții tribului Bessi (slujeau la templul lui Dionisus). Din acest trib împăratul Traian a format cohorta a IV-a Flavia Bessorum pe care a adus-o în Dacia la Romula, Slăveni, Buridava, Bârsești, Boița, Cincșor, Micia, Troemsis.

Simbolul vulpii: în Europa medievală apărea ca un simbol al diavolului, iar în China și Japonia aduce bogăție. Vulpea-simbol al fertilității vulpea-simbol al diavolului. Vulpea este simbolul animalului agil, înșelător și șarmant. Inteligența și instinctele sale o fac un foarte bun vânător. Toate cele de mai sus o transformă pe cumătra vulpe intr-un simbol al sălbăticiei și diplomației. Vulpea intră în miturile și folclorul comunităților din lumea întreagă pentru că se credea că este mesagerul zeilor și comunica între sufletele celor vii și cei morti. Astfel, vulpea este animal intermediar între cele doua lumi. În lumea antică, vulpea era asociată cu puterile supranaturale. Oamenii îi caută favorurile pentru a se pune bine cu zeii. Ea purta numele de Bassara. Zeitățile ce au simbol acest animal aveau puterea și iscusința ca atribute și erau Dionisos, Orfeu, Sabazios (wikipedia).

Aceasta o susține și D. Onciul zicând: „În legătură cuaceastă tradiție fie observat, că cu multă probabilitate se derivă și numele Basarabilor dela un neam trac al peninsulei balcanice numit Bessi al cărui vechiu centru în muntele Rodope era cetatea Bessapara”. Deci Onciul derivă cuvântul Basaraba, prin metatesis direct din cuvântul Bessapara. Această castă nobilă a Basarabilor a putut deci ușor să aparție precum vedem poporului „Bessilor” iar numele de „Bessi” sau „Bossi” să aibă însemnătatea de „nobil”, deja prin acea, fiindcă această stirpă dacică a „Bessilor” era însuș un popor nobil și foarte însemnat. Noiștim că din această stirpă nobilă au eșit mai mulți împărați romani. Așase inaugurează dela anul 235 încoace un șir lung de împărați romani eșiți din sânul acestor „Besseni”, sau precum zice Hașdeu „Bassara”.
Între acești împărați e de amintit de ex. împăratul Maxim Gaiu Juliu Verul (235-238), numit și Tracul, fiindcă eră trac de origine, apoi Filip Arabul recte Sarabul (deci iată cuvântul „Basarabul”), (244-249) apoi împăratul Decius Regilianus (249-261) consingean cu regeleDecebal, ce a fost în anul 261 ridicat ca contraîmpărat asupra împăratului Gallienus Publius Licinius (253-268), apoi Lucius Domitius Aurelianus (270-275), apoi împăratul Galerius etc… Această descendență nobilitară dacică a Sarabilor durează câtmi-e cunoscut până la secolul al VI după Christos. (Isidor Ieșean, Despre originea cuvântului)

Moneda lui Filip Arabul: „Legenda pe acéstă monetă este în jurul figurei: DACIA Avgust. De desupt: Provincia S. C. Pe alte esemplare: Dacia AACIA AVGVSTA ori Avgvsti. Forma și lecțiunea corectă însă este Avgvsta. Nu numai Saturn și Rhea ca Mater deum, dar și alte divinități de o ordine inferioră și peregrine, cum erau Bedaius, Belestis, Belinus, *Iria, Noreia, Savus etc. aveau epitetul de Augustus și Augusta, termin sinonim în limba religiosă cu optimus maximus, optima maxima, sanctissimus. Pe reversul unei monete bătute în Dacia în timpul împăratului Filip Arabul divinitatea Dacia, protectoră provinciei, este representată acoperită pe cap cu o căciulă națională Dacă. În mâna dréptă deița ține sabia recurbată Dacă, ca simbol al puterii sale de résboiu. De aceeași parte a figurei se observă un vexil militar împlântat în pămfint cu numărul V al legiunii macedonice, jos o aquilă cu o verigă (coronă?) în plisc privind către figura deiței, probabil un atribut al seu caracteristic ca divinitate supremă montană” (Densușianu, Dacia Preistorică).

Numirea de „Bessi” sau „Bossi” provine mai târziu adeseori, chiar special numai pentru poporul român, în istorie. Așa provine în cronica amintită ungară la Simion de Keza și la alți scriitori de documente vechi sub expresiunea „terra silva Blachorum sive Bessinorum”. Românii sunt cunoscuți în țara ungurească sub numirea de „Bessi” și sub Geyza (972-995) înainte deîntemeierea statului maghiarapoisub Ștefan cel Sfânt al lor (997-1038), întemeietorul regatului lor, deci dară și în secolul al XI-lea împreună cu alte neamuri; ca unii ce erau un popor foarte energic și care prin căsătorii s-au amestecat în mare parte cu Maghiari, de unde s’au născut nobilimea maghiara de azi, pre care înainte pe când veniră ei din stepele Asiei nu o avuse.

Tot cronica maghiară zice despre aceasta următoarele: „Praeterea (inquit) intraverunt Hungariam tam tempore ducis Geyzae et sanctiregis Stephani quam diebus regnum aliorum Bohemi, Poloni, Graeci, Hispani, Hismaelitae „Bessi” sive Vlachi, Armeni etc. qui diutius in regno commorendo, quamvis illorum generatio nasciatur, per matrimonium diversorum contractus, Hungaris immixti, nobihtatem pariter et descensum sunt adepti”. I. De introitu diversorum nationum in Hungariam p. I. c. 12). Ei au fost căpătat acolo (în Ungaria) pe la anul 1234 privilegi cari le-au fost avut înainte dela Bela IV. Deci prin secolul XIII erau Românii numiți încă „Bessi” și deosebit de un popor mare și extins cu cari era populațiunea aleasă maghiară de totmândră de a se amestecă prin căsătorie și de a deveni însuș nobilă.

Onciul amintește singur în „Originele” că strategicul și istoriograful grec Kekaumenos, susține că Românii au fost numiți la început adese-ori, când „Daci”, când Bessi”. Poporul român din Transilvania purtase lung timp numirea de„Ausoni” și de „Bessi”. În Transilvania există un teritoriu care sechiamă și astăzi „țara Bârsei”, iară Românul de acolo „Bârsan”. Pe timpul invasiunei a Ungurilor ín Pannonia romană la anul 895 sechiamă teritoriul acesta „țara Bessenilor”. P. B. Hasdeu zice înopul său mai sus citat, că „Sarabii” și „Bassarabii”.

Sbiera despre Beseni: […] familie notabilă din Sarajevo Rislo Bessarović, numit și R. Bessara, care prin lung timp a fost viceprimarul orașului Saraievo, etc… Numirea de „Bessi” sau „Bossi” provine în istorie și pentru numirea Romanilor. Așa, provine la cronica ungară (Simeon de Keza) și la scriitoriii de documente expresiunea: „terra silva Blachorum sive Bessinorum”.

Dr. I. Sbiera, în opul său : „Istoria Românilor dela originea lor”, Cernăuți 1906, p. 318, zice că în Ardealul miazăziual-răsăritean, în țara Bârsei de astăzi, era pe timpul năvălirii Ungurilor în Panonia, la anul 895, un al patrulea ducat român, locuit de ..Besseni” și de Români. Ce puteau fi acești Besseni, în acel timp, în mijlocul Românilor compacți, înconjurați jur împrejur numai de Români? Deci dară și „Bessii” sau „Bossii” posteriori, din Bosnia până la venirea Slavilor în țară, chiar și până mai târziu, până unde aflăm amintit numele lor în țară, nu vor fi fost altceva decât tot numai Romani respectiv Români, și atunci numirea de ,,Bosnia”, dacă o deducem dela „Besseni” sau „Bosseni”, nu e așijderea altceva decât numai o numire românească. Amintiți sunt acești „Bessi” sau „Bossi” și „Satroi” și în secolul a IV-lea, când au fost priimit legea creștinească […].

După cum urmează în timp, atunci ca și acum, fiind în firea umană, unele cuvinte sau denumiri, fiind înțelese greșit, ex. din sarabi s-a înțeles ARAPI (arabi), după cum a scris însuși geograful Ptolomeu din Alexandria, privitor la descrierea făcută de Dione Cristostorum a castei sarabilor. Aceste porecle devenind, ulterior, nume de dinastii erau consemnate sub formă de pecete pe steagurile basarabilor. Așa s-a ajuns ca dinastia basarabilor să aibă ca steag trei capete de negrii arapi. (Tiberiu Frățilă Felmer, 2016, „Basarab - House of Wallachia - Heraldry and Genealogy”).

Regele Ludovic de Anjou, atunci când voievodul Vlaicu vodă l-a recunoscut ca suzeran a făcut ca pe monedele lui să apară un cap de negru, chipurile, marca lui Vlaicu Basarab ca supus al său. Așa se face că această monedă cu capul negru de arap (ungurii neavând nimic în comun cu arabii ci numai cu mândria să arate că a reușit să supună un urmaș al renumiților sarabi daci, vechi de peste 1500 de ani). Pe de altă parte această monedă cu cap de arap dedicată lui Vlaicu Vodă în 1376, lămurește faptul că basarabii în frunte cu Tocomerius pe latinește, Tihomir-Togomer pe slavonă, Radu Nigru vodă pe rămânește nu era de neam cuman cu care, dealtfel, ei, ungurii erau înrudiți. Prin supunearea lui Vlaicu vodă i se adăuga la prestigiul lui și noblețea basarabilor, vechi de peste 1000 de ani.

Posada 1330-2020, mărturii în timp lăsate de voievodul Basarab în Titești, Țara Loviștei

În Țara Loviștei s-a desfășurat acum 690 de ani lupta dintre Carol Robert de Anjou, regele Ungariei și Basarab I, voievodul muntean care a reușit sa-l învingă. În urma acestei bătălii Țara Românească și-a căpătat independența iar Basarab a consemnat acest lucru prin ridicarea a trei monumente de piatră închinate fiului său mort în luptă, prințul Tuhomer (Tihomir, pe slavonește), Alexandru, conform inscripției de pe inelul din mormântul de la Curtea de Argeș. Martor al acestor evenimente după 200 de ani este istoricul polonez Maciej Strijkowski care, în 1575, întorcându-se de la Istanbul spre Varșovia a ținut cu tot dinadinsul să vadă locul unde ginerele regelui Poloniei Lokieta, Carol Robert de Anjou, a luat bătaie.

„Zadne atoli znuzenie, zadna obawa nie mogla go odstreczyc od szukania pamiatek hitorycznych; zatrzymywal sic nad miejscem pogrom Karola Wegierskiego ziecia Lokietka, o da dni chodu od Sebinowa, I umyslnie zboczyl z drogi aby widziec miejsce pogrzebu Jerzego Korjatowicza”. S-a oprit deasupra locului pogromului maghiar al regelui Charles (Carol Robert de Anjou), la două zile de mers pe jos de Sibiu.

Maciej Stryjkowski, ca istoric, a fost preocupat să viziteze locurile legate de trecutul istoric și de monumentele antice. În Constantinopol, a găsit multe coloane de marmură, morminte cu inscripții în jur, grecești și latine. ,,Która przed tyanygdy swiatla nie widziala. Kronika Polska, Litewska, Zmódska i wszyszkiey Rusi kijowskiej; Moskiewkiej, Siewerskiej, Volbinskiej,Podolskiej, Podgorskiej, Podlaskie etc. i rozmait przypadko woienne y domowe…” (Cronică acum întâi data la lumină a Poloniei, Litvaniei, Samogoției și a toată Rusia Kieveană, Moskovită, a Sieverului, Voliniei, Podoliei, Podgoriei, Polesiei etc., precum și a diferite întâmplări războinice și casnice), tipărită în Konisgberg, 1582”. (Pe locul bătăliei, domnii muntenești zidiră o biserică și ridicară trei stâlpi de piatră, precum văzui eu însumi, în 1574, întorcându-mă din Turcia, dincolo de Târgușorul Gherghița, două zile de drum de la orașul transilvan Sibiu, în munți).

Fragmentul 5 - Carołus Węgierski kroi, gdy bez przyczyny podniósł woyne na Bazarada hospodara Multanskiego, porazon iest fortelem na glowe od Multanow y Wolochow, tak, iz w maley drużynie ledwo sam kroi z pogromu ubiezal do Wegief. Na tym mieyseu gdzie bitwa była hospodarowie Maltańscy mona- ster zmutowali i slupy murowane trzy z kamienia postawili, ktorem ia sam widział roku 1574 z Turek iadac, za Giurgieciem miasteczkom, dwa dni chodu od Sybinova miasta Siedmigrockiego, idąc przez góry… Niciun fel de frică și nici oboseala nu l-au putut împiedica să caute locurile pline de amprentele istorice; a ajuns în locul în care s-a desfășurat sângeroasa luptă a regelui ungar Karol (Carol Robert de Anjou), ginerele lui Lokieta, la două zile de mers de Sibiu (Sebinow).

Din acest paragraf reiese că a trecut prin Țara Românească pe Calea Loviștei spre Transilvania, amintind în versuri ,,Cu multe atingeri de cer Balcanii au fost trecuți/ Și după înzăpeziții Alpi și Tatra au înfruntat/ Pe înălțimi ce-n fața noastră tot apar/ Cerul înstelat stă lângă noi putând fi atins,/ Dacă o scară se sprijină de el/ (Alpii din descriere sunt Alpp transilvăneni), coroborat cu paragraful care spune că, ,, pe locul bătăliei, domnii muntenești zidiră o bătălie pe locul de piatră, precum văzui eu însumi în 1574, întorcându-mă din Turcia, dincolo de Târgușorul Gherghița, două zile de drum de la orașul transilvan Sibiu în munți”.

A scris și o poezie: Sute de metri de două ori pe an fructe dau,/ Sute de plugari de două ori pe an recolta primesc,/ Ciobanii oile lor în staul iarna nu stau,/ Cu multe atingeri de cer Balcanii au fost trecuți,/ Și după înzăpeziții Alpi și Tatra au înfruntat/ Pe înălțimi ce în fața noastră tot apar,/ Cerul înstelat stă lângă noi putând fi atins,/ Dacă o scară se sprijină de el,/ S-a întâmplat astfel: primul întors să vorbească trebuie,/ În hău să privească pe o stâncă stând,/ Din cer până în abis trecerea făcând./ Pe zăpezile veșnice au căzut pe rând,/ Codrii de carpen și păduri de stejar,/ Rostogolindu-se din cer copaci mari accidental/ S-au rupt și mulți nechibzuiți au ucis,/ De multe ori avalanșele de zăpadă pe călători i-au prins,/ De multe ori și noi am fost speriați,/ De multe ori mergând cu greu prin zăpada înghețată am asudat,/ De multe ori frigul iernii în zăpadă l-am simțit,/ Dese ori picioarele mergeau și mâinile frigeau,/ Dese ori (creme tare de copac) în sobă a ars,/ Și mai apoi noroiul argilos cu greu ardea în sobă/ Caii se împleticeau lăsându-ne pe jos,/ Și ne-am prelins din munte în munte, și doar nelimitarea ne bucura,/ Iar fiecare în bagajul său o butelcă cu vin purta,/ Umplându-se de la fiecare din mână în mână butelca se plimba,/ Nenumărate pârâuri își croiesc drumuri printre piscuri,/ Printre stânci înalte, ca mai apoi să se unească”.

Călătorind prin Țara Românească: București-Curtea de Argeș-Sibiu-Kracovia, el a trecut prin Țara Loviștei pe locul bătăliei dintre Basarab I și Refele ungar Carol Robert de Anjou, locul numit Posada, la două zile de mers pe jos la Sibiu. Aceste versuri ne indică nouă că, după ce a traversat Balcanii, au urmat Alpii Transilvăneni (Munții Făgărașului din zonă) și Munții Tatra. Acest lucru dovedește că a trecut prin Țara Românească și nu este o confabulație, iar cei trei stâlpi de piatră sunt aceste lespezi cu scriere chirilică pe ele. Deducem acest lucru ,tot din descrierile lui, că a văzut la Constantinopol, în locurile istorice, coloane de marmură cu scrieri grecești și latine. Tot din descrierea lui reiese că, Basarab a ridicat o biserică și trei stâlpi de piatră după lupta de la Posada, ceea ce ne face pe noi să comentăm că bolovanul din Titești, descris de unii istorici ca o piatră de hotar este o greșeală, acestea fiind primele monumente istorice cu scriere epigrafică în limba română cu litere chirilice. Totodată, este pentru prima dată când se consemnează Muntenia pe care a stăpânit-o voievodul Seneslau.

Convoiul cu diplomații polonezi, la întoarcere spre Polonia, a plecat din Constantinopol și, la 5 aprilie 1575, a ajuns în București, de unde a trimis o scrisoare cancelarului polon Valentin Debinski, informându-l de greutățile întâmpinate la înapoiere prin Țara Românească. (Călători străini în Țările Române, p. 396).

În anul 1971, în Revista „Studii Vâlcene”, prof. univ. dr. doc. Damian Bogdan a publicat următorul articol: O veche inscripție slavă. „Ţara Loviştei ascunde încă multe marturii ale trecutului de glorie a poporului român. Prin aşezarea sa, Titeştii pare să fie centrul acestei regiuni de geneză a neamului. La 1 km sud-vest de sat, în punctul « Gruiul Plăcintei », din «Dosul Dealului », s-a descoperit o piatră paralelipipedică de dimensiunile 2m x 1,70m x 0,70m. Pe latura de nord-vest a pietrei este săpată o cruce bizantină cu înălţimea de 40 cm. Pe aceiaşi latură se află şi o inscripţie slavă, dispusă pe trei rânduri. […] Pe primul rând textul are o lungime de 60 de cm, înălțimea literelor variind între 6,50 cm și 8,50 cm cuprinzând un text de 13 litere. Rândul al doilea are lungimea de 68 de cm, înălțimea literelor fiind de 10 cm, însumând un text de 16 litere. Rândul al treilea are lungimea textului de 50 cm, înălțimea literelor variind de 8-9 cm și cuprinde un text de aprox. 12 litere. Cele trei rânduri de text au punctuaţie şi sunt precedate de câte o cruce reprezentând invocaţia simbolică, ceea ce ne determină să credem că este vorba de trei texte deosebite. […]. Textul celor trei rânduri este incizat, adică săpat în interior la o adâncime de 4,50 mm. Faptul că literele sunt incizate este una din dovezile vechimii inscripției. După factura literelor celor trei rânduri din text inscripţia ar putea fi datată prin secolele XIII-XIV, urmând ca studiile ulterioare să confirme sau să infirme această ipoteză iniţială. […]. Analiza textului ne duce la concluzia că el a fost scris de un cărturar al vremii, care cunoștea, așadar, foarte bine limba slavă și grafia chirilică. Deocamdată nu am putut descifra din cele trei rânduri ale inscripției decât rândul al doilea care în traducere românească însemnează: « † Iartă-mă Doamne Dumnezeul meu ». Am dat această succintă prezentare, urmând ca, într-un viitor studiu mult mai amănunțit, să dau și traducerea textului celor două rânduri. Primele impresii pe care mi le-am făcut sunt că această descoperire are o mare importanță pentru istoria patriei noastre în perioada începuturilor poporului nostru, atât de puțin cunoscută de specialiști. Descifrarea textelor în întregime şi dublarea acestei munci de serioase cercetări arheologice poate duce la scrierea unor pagini necunoscute din trecutul patriei noastre. În munca mea de peste 40 de ani nu am întâlnit o astfel de inscripție, ceea ce costituie, de asemenea, o deosebită importanță prin mărime și raritate, dacă nu chiar unicitate”. Prof. D. Bogdan a copiat literă cu literă după această inscripție și a redat-o sub aspectul următor: Prof. Damian Bogdan, în Revista Studii Vâlcene, 1971: „Mulțumesc pe această cale Arhivelor Statului Vâlcea, care ne-au informat despre existența inscripției, și Comitetului Județean P.C.R. Vâlcea, care ne-a sprijint în munca de cercetare”.

Această piatră era localizată undeva pe un deal, în aer liber sub niște tufe, suportând, de-a lungul timpului, vitregiile vremurilor, iar scrisul era deteriorat, în bună parte, mai ales ultimul rând. În anul 2002, pr. Teleabă Mihai, din comuna Titești, în vârstă de 75 de ani, în timp ce amenaja drumul din fața noii biserici, din întâmplare, a descoperit un monument cu o placă de piatră de 1,5m/1m, așezată cu fața în jos, pe drumul de țară. Au încercat să o spargă cu târnăcopul, dar nu au reușit. Când au întors-o, au descoperit o inscripție chirilică, de toată frumusețea. Această piatră se găsește amplasată în fața noii biserici.

n Bucegi și urmașii lui Basarabi (2)

În anul 1575 şi călătorul polonez M. Strijkowski a consemnat că a trecut prin Ţara Românească şi a văzut locul unde s-a dat lupta de la Posada dintre Carol Robert de Anjou şi Basarab I, la două zile distanţă de oraşul transilvănean Sibiu iar pe locul bătăliei Basarab a ridicat o biserică și trei stâlpi de piatră. De menționat că la Istanbul unde fusese în misiune diplomatică a întâlnit în locurile istorice multe coloane de marmură cu înscrisuri latine şi greceşti, iar aici, în zona Titeştiului, spune că a văzut alături de o biserică trei stâlpi de piatră.

Prezența crucii tipice de Malta pe lespedea de piatră din Titesti în punctul Gruiul Plăcinții, în faţa celor trei rânduri chirilice interpretate de prof. G. Voica a fi o scriere epigrafică având ca destinatar un personaj important al acelei epoci poate, prinţul moştenitor Tihomir (Tugomer) și pentru a cărei memorie voievodul Basarab a ridicat şi biserică şi trei stâlpi de piatră, după cum a scris istoricul polonez M. Strijkowski în 1575 după călatoria lui din Turcia prin Ţara Românească, la două zile de oraşul transilvan Sibiu, în urma luptei de la Posada dintre Carol Robert de Anjou şi Basarab I. De fapt este prima scriere epigrafică românească, cu litere chirilice.

După cum se știe, la Biserica Domnească Sf. Nicolae în 1920 în urma studiilor făcute sub pardoseala bisericii s-a găsit un sarcofag la o adâncime de 1,5m, frumos gravat cu simboluri templiere pe capac şi părţile laterale flori de lis iar în capăt avea o cruce de Malta. În interiorul sarcofagului îşi doarme somnul de veci un cavaler costumat asemănător cavalerilor catolici din Occident, însă avea și însemne ale familiei Basarab. Azi nu poţi trece cu vederea faptul ca atât pe lespedea din Titești cât şi pe sarcofagul din Biserica Domnească Sf. Nicolae se găseşte gravată o cruce de Malta, simbol al templierilor din acele vremuri, persecutaţi de Carol Robert de Anjou în acele decenii, în prioratul Ungariei și Transilvaniei ascultând de ordinului regelui Filip cel Frumos al Franţei și al papei Clement al V-lea.

În Ţara Loviştei se găsesc multe cruci latine şi cruci de tip maltez, ca cele ale cavalerilor templieri refugiaţi aici după izgonirea lor din Regatul Ungariei şi Transilvania. Având în vedere acest lucru putem înţelege mai bine o serie de răspunsuri şi interpretări noi privind unele diplome elaborate de Cancelaria regelui Carol Robert de Anjou. În inscripţia din Titeşti de pe lespede se citesc două rânduri - Maica Precista… Io Basarab voievodul Munteniei. Acest lucru denotă că Ţara Lovistei aparţinea Ţarii Românesti sub conducerea lui Basarab.

Informaţii valoroase despre cavalerii templieri se găsesc în cartea „Reflecții Templiere” a d-lui Ioan Remus Barna din Oradea. Numai aşa se explică prezenţa multor cruci de Malta sau asemănătoare pe tot cuprinsul Ţării Loviştei şi mai ales în locurile unde au fost castrele romane - Titeşti, Perişani. Aici s-ar fi putut adăposti și aceşti fugari care aveau ştiinţa războiului, ingineriei, construcţiilor și a artei pe cuprinsul Europei Occidentale, iar la noi, observăm acest lucru după scrierea efectuată pe aceste plăci de gresie, o scriere care te impresionează prin frumusețea ei. Spre deosebire de viitorii cioplitori în piatră, cum este Diacul Oprea din Titești, anul 1693, când a scris crucile de la Boișoara (citat de pr. Dominic Ionescu, 1930).

După cum se ştie, templierii aveau ca patron spiritual pe Maica Domnului şi acest lucru se regăseşte în inscripția de pe bolovanul de la Titeşti prin semnul ca cel D de la Dumnezeu sau al unei inimi aşezate cu baza în jos, iar în interiorul literei, simbolul unui embrion. Acesta este aşezat în faţa simbolurilor Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. La fel şi pe inelele cavalerului de la Curtea de Argeş găsim inscripția „Ave Maria”. Basarab a luptat aici împreună cu fiii lui. „Aflând de credința nobilității tale, ca principe catolic și favorabil sediului apostolic, ești ca un stâlp neclintit ce susține dreapta credință, turn al puterii, apărător al evlaviei. Ne bucurăm când ne gândim la faptele tale cele pline de laudă pe care le împlinești și nu încetezi să le duci la bun sfârșit pentru nimicirea neamurilor păgâne. Neamurile păgâne fiind tătarii și despre învingerea lor de către Basarab a mers faima până la curtea papală, de unde veneau cuvinte de îmbărbătare”.

Deci Basarab, în afară de Nicolae Alexandru, credem noi, a mai avut cel puţin un băiat care a murit în Lupta de la Posada, cavaler ce a fost înmormântat în Biserica Domnească din Curtea de Argeş, mormânt descoperit de prof. Virgil Drăghiceanu şi N. Iorga în 1920, mort la Titeşti, în 1330, pentru care a ridicat o biserică şi un monument funerar (cei trei stâlpi de piatră consemnati de Maciej Strijkowski). În memoria fiului, Basarab a ridicat o biserică și trei stâlpi de piatră, ca monumente funerare, văzute Stryjkowski în 1575.

Misteriosul cavaler pe al cărui mormânt se află simboluri templiere - flori de lis - precum și o cruce de Malta, impresionează pe toți cei prezenți în 1920 prin robusteţea lui și mai ales prin părul castaniu şi viguros al unui om tânăr. El avea un inel de aur gravat cu înscrisul „Ave Maria Gratia Plena Dominus Te(cum)” (Te salut Maria cea plină de har. Domnul e cu tine( şi alte bijuterii precum pafta şi inele de aur, o coroană cu perle pe cap şi îmbrăcăminte tipic a cavalerilor occidentali ce ne arată nouă că era de rit catolic, religie ce o avea și mama lui, poate chiar păstrată de tatăl Basarab pe care regele Carol Robert de Anjou l-a etichetat ca „schismaticul roman”, adică ar fi fost, la origini, de rit latin.

Consider că acest sarcofag a fost pregătit din timp pentru Basarab, deoarece pe el găsim simboluri regale din Dinastia de Anjou, ceea ce arată că nobilul Thocomerius avea, prin căsărorie, legături cu familii regale occidentale. Însăși crucea de tip latin de pe sarcofag exprimau faptul că ei erau de rit catolic. Acest model de cruce este oarecum diferită de crucea tipică a cavalerilor templieri, gravată pe lespedea (mormântul funerar din Titești). Coroana de pe cap ne arată că putea fi un prinţ moştenitor ce şi-a pierdut viaţa în această luptă.

Sarcofagul din Biserica Domnească, găsit adăpostit la 1,5 m adâncime, peste el fiind dibaci puse straturi de moloz, pământ, nisip, piatră de o rară frumuseţe, o adevărata operă de artă, a fost făcut pentru a fi pus în biserică la suprafaţă, însă, din motive religioase şi politice, după anul 1340, când vechea biserică a fost demolată de voievodul Basarab şi Nicolae Alexandru, a fost îngropat mai adânc deoarece ei au intenționat şi au realizat înfiinţarea Mitropoliei de la Curtea de Argeş supusă Patriarhiei de Constantinopol, aducându-l ca mitropolit pe Iachint de de la Vicina. Explicaţia consider că este următoarea: în acele timpuri, după Cruciade, când Papa de la Roma a ocupat samavolnic Constantinopolul, iar cruciații au înființat, pentru 56 de ani, imperiul latin de răsărit. Patriarhia de la Bizanţ era în certuri cu Papa de la Roma, nu se putea accepta ca o biserica ortodoxă să prezinte însemne catolice şi mai ales crucea de Malta de pe sarcofag.

Odată cu reconstrucţia Bisericii Domneşti, Basarab nu a uitat de locul unde şi-a pierdut viaţa băiatul, probabil cel care urma la tron, și care purta numele bunicului Tihomir, după obiceiul românesc. Din acest motiv a ridicat un monument funerar constând din trei stâlpi de piatră pe care a consemnat pierderea în luptă a feciorului şi o biserică. Aceste monumente funerare și biserica au fost văzute de istoricul călător polonez Maciej Strikowski în drumul de întoarcere de la Istanbul spre Polonia în anii 1574-1575. Aceste trei monumente (stâlpi de piatră), văzute de Maciej Stryjkowski au fost așezate în drum, pe Calea Mare a Loviștei, în satul Titești și constau dintr-o lespede mare pe care a fost scris mesajul în chirilică, tradus de prof. Gh. Voica. Mai jos, la baza dealului se afla un imens bolovan, pe a cărui suprafață este o cruce de Malta. Al treilea „stâlp de piatră” văzut de istoricul polonez Stryjkowski, s-a găsit de către Mihai Teleabă în anul 2002, când au refăcut drumul de piatră din fața bisericii pus de localnici, ca o punte peste un șanț. Pe această lespede de 1,5/1 m este gravată o cruce a împăratului Iustin din sec VI (unicat în țara noastră), mutată din locul ei, aici, în vatra satului, cu secole în urmă.

În sprijinul acestei idei pledează și monumentul de piatră, placa cu crucea de tip Iustin, descoperită în 2002 de preotul Teleabă, lângă cimitiul satului. Despre acest tip de cruce a scris și pr. Dominic Ionescu în 1330, referitor la crucea de la Boișoara și diacul Oprea. În acea descriere, pr. Dominic Ionescu s-a referit la faptul că, această cruce a fost făcută cu II-III secole înainte, iar diacul Oprea a scris, pe lângă această cruce, în anul 1693.

Prof. Gh. Voica a descifrat următorul conţinut:

- Rândul 2: „Maica Precistă Născătoare de Dumnezeu « sfânta » Tatăl și Mângâietorul nostru Hristos, Io Basarab Voievodul Munteniei”;

- Rândul 3: Din simbolurile copiate de prof. Damian Bogdan, litere azi în parte distruse de intemperii, se citeşte „Slavă lui Tugomer Basarab Slavă în veci”.

De aici se pot trage două concluzii: simbolul Maicii Domnului nemaiîntâlnit până acum ca o inimă cu baza în jos iar în interior un embrion - Născătoare de Dumnezeu, patrona cavalerilor templieri, gravat în piatră înaintea Sf. Treimi: Tatăl, Mângâietorul Hristos, după care apare și Basarab vodă al Munteniei, ordinea fiind Maica Domnului, Tatăl, Fiul şi apoi pământeanul Basarab. La Curtea de Argeş, Maica Domnului este înfățișată deasemenea însărcinată, neobişnuit faţă de canoanele bisericii, fiind aşezată în apropierea cavalerului nostru.

Pe această piatră din Titeşti, ca şi pe sarcofagul din Biserica Domnească, domină o cruce de Malta de 40 cm, ceea ce ne determină să credem că în zonă au fost şi au trăit oameni cu credinţă în Dumnezeu după ritul catolic şi al ordinului cistercienilor.

Întâmplarea a făcut ca în anul 2002 să se găsească așezată în drum, cu scrisul în jos, o altă placă mare de gresie, cu o scriere chirilică în 6 rânduri, de către pr. Teleabă Mihai, placă ce a fost pusă la adăpost în faţa noii biserici din Titeşti. Pe ea este gravată o cruce tipul împăratului Iustin având cele trei braţe superioare legate, lățite la periferie, de o rară frumuseţe.

Primele rânduri au următorul conţinut în slovă chirilică, tălmăcit de prof. G. Voica: Consider că în anul 1575, pe aici a trecut Strijkowski și ulterior când s-a stabilit noua vatră a satului a fost părăsit acest drum, biserica văzută de M. Strijkowski a dispărut iar această placă a fost adusă în noua locaţie a bisericii din satul Titeşti. Acest lucru reiese şi din documentele privind localitatea Titeşti (Radu de la Afumaţi - 1526) :

„Pentru satul Titeşti, cel mai vechi document din câte s-au păstrat, este hrisovul domnesc al lui Radu de la Afumaţi, anul 1526 [7034], care atestă vechimea satului. Prezentăm numai fragmentul referitor la satul Titeşti: În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul de Hristos iubitorul IO Radu Voievod fiul preabunului Radu Voievod cu mila lui Dumnezeu stăpânind şi domnind peste Ţara Ungro-Vlahiei şi a părţilor de peste munţi Amlaşul şi Făgăraşul. De aceea am dăruit Domnia mea întru totul cinstit şi cu frumoasă faţă acest hrisov prea cinstiţilor boieri ai domniei mele încă şi dregători din casa domniei mele… Neagoe mare vistiernic şi soţiei sale Caplea cu fii săi şi fiicele lor să le fie lor din Titeşti jumătate şi din Bumbuieşti jumătate pentru că le sunt vechi şi drepte averi şi vecine cumpărate cu dreaptă slujbă de moşii şi strămoşii lor.” […]

„După Sfântul Locaş despre care am arătat că a avut amplasamentul pe terenurile deţinute astăzi de moştenitorii I. Negrea şi P. Rouă, s-a construit altul, pe terenul unde astăzi există localul primăriei din comuna Titeşti. Prin tradiţie se spune că, materialul lemnos din care a fost construită biserica a fost donat de credincioşii din satul Câinenii de Argeş, de la demolarea bisericii acestora. Materialul a fost transportat prin plutire, pe râul Olt, până la Cornet, de unde a fost adus cu carele în sat şi reclădită biserica aşa cum a fost. Atât biserica anterioară, cât şi aceasta au fost clădite pe săliştea lui Păsăţilă. Această sălişte pe jumătate şi cu moară, prin porunca domnitorului Alexandru Voievod, au fost dăruite lui Bolovan din Titeşti, judeţul Argeş. Prezentăm hrisovul domnesc scris pe pergament, datat 10 ianuarie 1624. [7132]”[1].

Consider că prezenţa acestui inel cu dedicație pentru Fecioara Maria nu a fost întâmplătoare deoarece cavalerii templieri o aveau ca patron pe Maica Domnului, fiind purtat ca un talisman.

În Biserica Domnească de la Curtea de Argeș Fecioara Maria este pictată pe perete fiind gravidă, frescă făcută sub Vlaicu Vodă (1334-1377) arătând pe mai departe credinţa în patroana lui, Maica Domnului. Este o pictură renascentistă autentică şi cu scene unicat, legat de recensământul lui Quirinius unde Maica Domnului apare cu un pântec extrem de rotund, fiind înainte de naştere.

Cavalerii templieri s-au „localizat” în toată Ţara Loviştei, în spaţiile unde au fost construite fostele castre romane (Titești, Perișani, Racovița), iar în fosta locație a satului Titeşti (în Căşerie), se găsesc și azi nişte fundaţii de zid pe o suprafaţă de 400 mp, plus fundaţia unei alte biserici. Acești „necredincioşi” cavaleri templieri, care au refuzat sa treacă în ordinul cavalerilor ioaniţi, au fost numiţi eretici de Carol Robert de Anjou şi administraţia lui. În Diploma emisă în 26 noiembrie 1322 se arată: „Am ajuns la anumite ţinuturi de margine ale regatului nostru ce erau ţinute pe nedrept în ţară de către Basarab”. Aici se referă la Ţara Lovistei (Tera Loysta) diploma lui Bela al IV-lea 1233 dată cavalerului Conrad de Tălmaciu (paragraful 19 mai 1335) - de către Basarab şi fii lui care deţineau cu necredinţă numita Ţară Transalpină.

Aici comentăm: După cum se ştie, Basarab a avut o fată, Teodora, căsătorită cu nepotul ţarului Mihail Şişman, născută probabil în perioada 1299-1300 (conform lui Constantin Razechievici), și care l-a născut în1321 pe Ștratmil căsătorită fiind cu Ivan Alexandru. Din aceste date ar reieşi că Basarab I ar fi avut în 1330 între 44-52 ani, deci s-ar fi născut în perioada 1278/1286, după cum a scris cercetătorul clujean Mihai Florin Hasan în „Aspecte ale relaţiilor matrimoniale dinastice munteano-maghiare din secolele XIV – XV”.

Despre Nicolae Alexandru, Iorga presupune că s-a născut în jurul anilor 1315-1321 şi a fost botezat de soţul Teodorei, Ioan Alexandru, cel care i-a dat şi numele. Se mai face o asemănare privind şi pe Ludovic de Anjou care s-a născut în 1326, cam de aceeaşi vârstă, când Carol Robert de Anjou avea 38 de ani. Noi gândim că Basarab a mai avut un fiu pe nume Tihomir (Tugomer, Tugomir), cel consemnat pe monumentul funerar de la Titeşti, care purta numele bunicului şi este posibil să se fi născut în jurul anilor 1300, el devenind prinţ moştenitor. După cum a scris istoricul Gheorghe Brătianu în Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești, numele de Tihomir și Litovoi a fost întâlnit într-un studiu al învățatului Alexandru Soloviev, care a consemnat despre un proces judecat în 1220 de arhiepiscopul de Ohrida, în care doi arhoniți slavi din părțile Skopliei, Litovoi și Mile, se găsesc în litigiu cu Ioan Tihomir și Constantin. Deci numele era frecvent întâlnit la populațiile de rit oriental, însă ele puteau fi asociate și cu alte nume ca de exemplu Alexandru! Acest cavaler a luat parte la Lupta de la Posada și este cel care îşi doarme somnul de veci în Biserica Domnească din Curtea de Argeş. Este posibil ca acest tânăr, Tihomir (să fi avut și alt nume ca de ex. ,,Alexandru”, după obiceiul bisericii), și să fi fost logodit cu o fată din familia lui Carol Robert de Anjou. Explicația fiind dată de paftaua cavalerului ce are în centru o femeie al cărui trup de lebădă are o coafură ce seamănă a Elisabetei Piast, mama lui Ludovic I din Cronica pictată de la Viena. Așa ne putem explica și inelul pe care este gravat „Al ma” (Alwa) În balcoanele din castelului gravat pe pafta sunt reprezentanți, în dreapta, un cavaler, iar în cel din stânga, o tânără domnișoară, caracteristic secolului XIV italian.

Sarcofagul din Biserica Domnească, având gravate pe el simboluri templiere precum pomul vieții, flori de crin și o cruce latină, fusese făcut pentru Basarab I, însă, în Lupta de la Posada, murindu-i băiatul, l-a pus în locul lui în sarcofag. După 1340, Basarab a demolat vechea biserică (Argeș 1) iar sarcofagul a fost ascuns din rațiuni politice și religioase. Basarab își doarme somnul de veci la Câmpulung, deoarece, în anul 1352, cân a murit, Biserica Nouă Argeș 2 (actuala Biserică Domnească era în lucu) era în lucru având ca mărturie grafitti descoperit de Virgil Drăghiceanu în 1920.

Într-un document din 24 aprilie 1351, regele Ludovic I îl laudă peste măsură pentru vrednicie și devotament pe credinciosul său, magistrul Kolus, care-l slujise deopotrivă și pe Carol Robert.

„Într-adevăr, atunci când sus-zisul nostru tată a mers cu mulțimea puternică a oastei sale în părțile Transalpine, împotriva lui Basarab, pentru a redobândi unele părți ale sus-zisului Regat al Ungariei, cotropite de voievodul Basarab, necredincios față de tatăl nostru, și când sus-zisul Basarab, dorind și năzuind cu tot focul inimii să curme dintr-odată zilele tatălui nostru, cu o vicleană necredință și semeție vrednică de osândă, s-a aruncat cu dușmănie împotriva tatălui nostru, stăpânul său firesc, cu toată puterea sa și a vecinilor păgâni și cu o ceată adunată și din alți necredincioși ai tatălui nostru, iar tatăl nostru, copleșit de o prea mare oboseală, din cauza loviturilor inamicilor ce năvăleau asupra lui, a căzut de pe calul său și n-ar fi putut cu ușurință să se urce pe calul său, iată că sus-zisul magistru Kolus, netemându-se, spre salvarea și binele tatălui nostru […]”

La 26 noiembrie 1332, acelaşi suveran ungar emitea un privilegiu solemn în favoarea comitelui Pavel, judele curţii, şi a magistrului Laurenţiu, comitele de Zarand, fiii lui Simion de Mortun (localitate în Austria), cu privire la reunirea şi confirmarea actelor lor de stăpânire a unei moşii. Spre motivarea satisfacerii cererii sus-numiţilor fraţi Pavel şi Laurenţiu, sunt amintite de rege fidelele lor servicii şi mai ales faptele de credinţă făcute de ei „în chip vrednic de laudă şi cu toată râvna credinţei în deosebitele noastre războaie, şi norocoase şi nenorocoase, şi mai ales atunci când, pornind oastea noastră strânsă prin poruncă regească, am ajuns în anumite ţinuturi de margine ale regatului nostru, ce erau ţinute pe nedrept în Ţara Românească de către schismaticul Basarab, fiul lui Tocomer (Thocomerius), spre marea nesocotire a noastră şi a sfintei coroane; acest Basarab, necredinciosul nostru român, îndemnat de-un sfat rău, fără să se teamă şi fără a ţine seama că aceia care încearcă a se împotrivi stăpânului lor firesc se vădesc a se împotrivi făţiş rânduielilor dumnezeieşti, nu s-a înfricoşat să ducă la îndeplinire nelegiuirile urzite în taina cugetului său, şi s-a împotrivit Majestăţii Noastre ca un răzvrătit şi trădător, cu o cutezătoare îndrăzneală, într-o luptă în care capetele a nu puţini dintre nobilii ţării noastre, ce străluceau prin focul unei credinţe curate, au întâmpinat primejdia morţii”.

Pentru Țara Loviștei, Titești, este o mândrie că avem această bogăție de neprețuit ce ne-a lăsat-o moștenire voievodul Basarab Întâi Întregitorul, scrise în piatră, cel care a realizat pe calea armelor unirea Munteniei, Olteniei și Banatului de Severin, a Amlașului și Făgărașului - de unde descălecase cu tatăl lui Negru Vodă, teritorii cunoscute de pe timpul lui Decebal. Este primul document scris cu numele „Muntenia”. Este consemnată pentru prima dată o placă comemorativă adresată voievodului Radu Negru Vodă - Tihomir, ceea ce dovedește că în anul 1290 el întradevăr a trecut munții la Câmpulung - Curtea de Argeș și apoi în Țara Loviștei.

Un obiectiv de valoare inestimabilă, vechi de 700 de ani, scris din timpul voievodului Basarab I și complet lăsat de izbeliște de autoritățile României. Rușine!

---------------------------------

[1] http://www.istorielocala.ro/index.php/biblioteca-judeteana-antim-ivireanul-valcea/item/426-vechile-biserici-din-comuna-titești-vâlcea.html