„Nici tancurile, nici tunurile, nici presa cea mai abilitată, nu se pot lupta cu legendele”

Scris de **Admin** Lun Iun 07, 2021 10:03 am

„Nici tancurile, nici tunurile, nici presa cea mai abilitată, nu se pot lupta cu legendele”

https://www.art-emis.ro/editoriale/nici-tancurile-nici-tunurile-nici-presa-cea-mai-abilitata-nu-se-pot-lupta-cu-legendele

1 iunie al fiecărui an - „Nu mai este Om cel care a uitat că a fost copil!”.

În acest an, la 21 mai, s-au împlinit 8 ani de când istoricul român, profesorul universitar Gheorghe Buzatu, cel mai valoros exponent al Istoriei Recente și Contemporane a românilor, a plecat să-i întâlnească pe Mareșalul Antonescu și pe Nicolae Iorga, colosul istoricilor români. Opera şi activitatea profesorului Buzatu cântăresc mult mai mult decât toată greutatea fără-de-legilor nemernicilor și trădătorilor autohtoni, în cei treizeci și unu de ani de așa-zisă „democrație”

1 iunie 1946 - 25 decembrie 1989 - două blesteme aruncate asupra românilor

„Cu Istoria trebuie să ne împăcăm. Nu numai cu anumite felii ale ei, care ne plac. Şi, vrem, nu vrem, « felia Antonescu » este o felie foarte mare. Antonescu a devenit legendă şi cu legendele nu te poţi lupta. Din momentul în care o personalitate a devenit legendă, ea scapă şi interesului politicienilor, şi interesului istoricilor. Pentru că în privinţa legendelor sunt alţii, atâţia şi-atâţia care se pronunţă. Nici tancurile, nici tunurile, nici presa cea mai abilitată, nu se pot lupta cu legendele […]” (Gh. Buzatu)[1]

Pentru neuitarea celor asasinați la 1 iunie 1946, în anul 1993 a fost ridicată o cruce-monument, care, la insistențele dușmanilor Istoriei Românilor, în anul 2017 a fost distrusă cu buldozerele. În pofida acestei barbarii și a multor altora, cuvintele cunoscutei piese muzicale a lui Jean Moscopol se aud pentru ce care simt și gândesc românește: „Când țara viața ne va cere/ Noi o vom dărui,/ Când ceasul va sosi/ Noi să plătim vom ști!/ Căci tot ce e românesc nu piere/ Și nici nu va pieri!”

În urmă cu 14 ani, Șerban Alexianu a făcut o încercare de „rejudecare” a sentinței dinainte stabilite din „Procesului « Marii Trădări Naționale »”, derulat sub regie străină la „Tribunalul poporului” din București, în perioada 6-17 mai 1946. În prima fază, « Curtea de Apel Bucureşti a decis că Ion Antonescu nu este vinovat de toate acuzaţiile care au dus la condamnarea sa la moarte în 1946. Instanţa l-a achitat pe liderul României din perioada 1940-1944 şi pe alţi membri ai cabinetului său în privinţa acuzaţiilor aduse în urma colaborării militare dintre România si Germania în aşa numita « agresiune contra popoarelor din Rusia Sovietică »”:

„În 17 mai 1946, « Tribunalul Poporului » pronunţa sentinţa în cazul aşa numitului « Lot Antonescu ». Pedepsele au variat între 10 ani de închisoare şi condamnarea la moarte. În urma unei cereri formulate, Șerban Alexianu, fiul fostului guvernator al Transnistriei, Curtea de Apel Bucureşti a revizuit unele acuzaţii aduse la adresa acestuia, fiind incluşi în decizie şi mareşalul Antonescu şi alţi membri ai guvernului său. Curtea nu a schimbat însă verdictul de vinovăţie dat în cazul capului de acuzare « crime împotriva umanităţii ». Antonescu şi regimul condus de el s-au făcut vinovaţi de deportarea şi exterminarea a sute de mii de evrei şi romi, majoritatea în Basarabia, Bucovina şi Transnistria.

Decizia Curţii arată că « Tribunalul Poporului » nu cunoştea protocoalele secrete din pactul Ribbentrop-Molotov - şi consecinţele acestora asupra deciziilor luate de cabinetul Antonescu. Curtea de Apel Bucureşti subliniează că războiul de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei a fost legitim până la înlăturarea iminenţei pericolului militar sovietic. Războiul «preventiv» purtat de România ar fi avut drept cauză legală justificativă starea de necesitate continuă de la frontieră. Aşadar pentru « declararea sau continuarea războiului contra uniunii sovietice şi a naţiunilor unite », decisă de «Tribunalul poporului», « Lotul Antonescu e găsit acum vinovat doar parţial ».

Revizuire parţială

În opinia Curţii de Apel Bucureşti, permiterea de către autorităţile române a pătrunderii trupelor hitleriste în România, în condiţiile pactului Ribbentrop-Molotov, nu întruneşte elementele constitutive ale crimei contra păcii prevăzută în decretul care a stat la baza condamnării lotului Antonescu. Este vorba despre articolul 1 litera a din decretul Lege 312 din 1945. Acesta îi condamna «pe cei care au militat pentru hitlerism sau fascism şi având răspunderea politică efectivă au permis intrarea armatelor germane pe teritoriul ţării». Curtea de Apel afirmă că acuzaţia e valabilă doar în privinţa Uniunii Sovietice bolşevice. Revizuirea parţială a acuzaţiilor aduse lotului Antonescu ar putea reprezenta - în opinia istoricului Alexandru Zub - echilibrarea atitudinilor extreme existente în România cu privire la Ion Antonescu”[2]. (Din păcate, Nedreptatea și Răul au mai triumfat o dată, iar sentința Curții de Apel a fost „revăzută” și anulată - n.a.).

Mareşalul Ion Antonescu a devenit legendă şi cu legendele nu te poţi lupta! $„Nici tancurile, nici tunurile, nici presa cea mai abilitată, nu se pot lupta cu legendele” C:\Users\BLK202~1\AppData\Local\Temp\msohtmlclip1\01\clip_image002$

Prin excluderea adevărului şi a obiectiviţii, prin reintroducerea relativismului după formule fragile aleatorii, după instaurarea terorismului antiromânesc se poate afirma orice. Certitudine este doar faptul că Istoria se bazează numai pe respectarea adevărului istoric, desigur, în măsura în care acesta este accesibil. Una dintre cele mai importante „inginerii psihosociale” ale „rollerilor” contemporani este declararea vremurilor actuale drept conglomeratul unor prejudecăţi depăşite, retrograde şi abordarea unor interpretări partinice comandate, cu pretenţii „ştiinţifice”. Fabricanţii de istorie pot fi efemer convingători, dar teoriile lor nu vor dura decât trecerea „clipei”, nicio secundă mai mult. Din fericire, există şi istorici oneşti, corecţi şi iubitori ai adevărului istoric: „Cu Istoria trebuie să ne împăcăm. Nu numai cu anumite felii ale ei, care ne plac. Şi, vrem - nu vrem, «felia Antonescu» este o felie foarte mare. Antonescu a devenit legendă şi cu legendele nu te poţi lupta. Din momentul în care o personalitate a devenit legendă, ea scapă şi interesului politicienilor, şi interesului istoricilor. Pentru că în privinţa legendelor sunt alţii, atâţia şi-atâţia care se pronunţă. Nici tancurile, nici tunurile, nici presa cea mai abilitată, nu se pot lupta cu legendele”[3].

La 23 august 1944, mareşalul-martir al românilor, Ion Antonescu a fost trădat de regele său şi predat, în plin conflict militar, inamicului. Regele Mihai a participat doar la sărbătorirea succeselor, reponsabilitatea lăsând-o numai pe umerii Mareşalului. După arestarea nedemnă de către rege şi camarila sa, Ion Antonescu a fost predat ruşilor şi transportat în Uniunea Sovietică, unde, paradoxal (în prima perioadă a detenţiei), a fost tratat cu respectul cuvenit unui mare conducător militar - ceea ce nu s-a întâmplat în cazul românilor lui. În mai 1946, Mareşalul a fost adus în ţară, unde a fost „judecat" de „Tribunalul poporului". Au trecut 75 de ani de la punerea în scenă a mascaradei judiciare, aşa-zisul proces al Marii Trădări Naţionale, scopul real fiind „să se dea satisfacţie deplină Uniunii Sovietice, ai căror conducători nu-i puteau ierta pe cei care au luptat împotriva lor, chiar dacă au făcut-o în virtutea dreptului sacru al apărării integrităţii teritoriale a ţării”[4].

Conform „Jurnalelor" Consiliului de Miniştri nr. 188 şi nr. 189/1945 - documente publicate în Monitorul Oficial nr. 38/16 februarie 1945 -, construirea „Actului de acuzare" a debutat încă din februarie 1945, perioadă ce se suprapune cu arestarea unora dintre viitorii acuzaţi care se mai aflau în ţară. Atmosfera în care s-au desfăşurat lucrările mascaradei procesuale a fost descrisă amplu în memoriile lui Gheorghe Magherescu, confirmate de volumele „Procesul marii trădări naţionale”, Josif Constantin Drăgan - „Antonescu, Mareşalul României şi răszboaiele de reântregire”, vol. I-IV, de înregistrările audio, de filmările făcute atunci şi de relatările reprezentanţilor presei străine, prezenţi în acele zile la Bucureşti. În sala unde se desfăşura mascarada puteau avea acces doar deţinătorii unor „invitaţii” speciale, procedură în flagrant conflict cu procedura desfăşurării unui proces autentic şi aplicată special pentru întreţinerea unei atmosfere stradale.

În fiecare dimineaţă ori la reluarea şedinţelor, când acuzaţii erau aduşi în sală, gloata din „popor” adusă ca asistență la procesul „democratic” ţipa sălbatic: „Moarte criminalilor; la spânzurătoare!”. Dovezile demonstrează, indubitabil, că „procesul" înscenat de autorităţile române lui Ion Antonescu şi colaboratorilor săi, la comanda Moscovei, a fost unul politic, abject şi injust, urmărindu-se condamnarea persoanelor implicate în conducerea statului român până la 23 august 1944. Cele mai grave acuzaţii aduse inculpaţilor de către „Tribunalul Poporului": „crima de război" şi „trădarea intereselor poporului român" au avut ca refren şi pretext „Războiul anti-sovietic", omiţându-se în mod deliberat faptul că, în vara anului 1940, Uniunea Sovietică a fost cea care a atacat şi ocupat o parte însemnată din teritoriul naţional al României. Cu certitudine, documentele vremii dovedesc faptul că la 22 iunie 1941, când s-a ordonat trecerea Prutului, nu generalul Ion Antonescu, ci întreaga Naţiune Română şi-a exprimat asentimentul, a aprobat războiul alături de Germania, pentru eliberarea teritoriilor naţionale cotropite samavolnic de Uniunea Sovietică.

În Justiţie, „un act de acuzare, oricât de bine ar fi ticluit, nu constituie o probă” [5]. Mareşalul Ion Antonescu a fost condamnat - printre altele - şi „pentru regimul inuman acordat prizonierilor şi ostaticilor de război". Se pare că „tratamentul inuman" a constat în acordarea prizonierilor sovietici decât a unor norme de hrană egale cu ale soldatului român”[6]. După un şir de 56 de întrebări adresate de preşedintele „Tribunalului Poporului”, acuzatorul public Ion Stoican a insistat să i se răspundă de ce Mareşalul Ion Antonescu a ajuns cu trupele până la Stalingrad? Răspunsul demn oferit de Mareşalul Antonescu a rămas fără replică: „Când o ţară se găseşte într-un război, armata acestei ţări trebuie să meargă până în fundul pământului ca să câştige războiul. Este unul din principiile capitale care s-a aplicat de la romani până astăzi". Conform scenariului şi regiei mascaradei procesuale, Mareşalul Ion Antonescu a fost „judecat" pentru că ar fi comis toate infracţiunile prevăzute în Legea 312/1945. A fost condamnat de patru ori la 20 de ani temniţă grea, de patru ori la muncă silnică pe viaţă şi de şase ori la moarte!

„Dacă nu-i poţi convinge, măcar zăpăceşte-i!”

Regele i-a refuzat Mareşalului până şi dreptul de a mai trăi. Nu a aprobat cererea de graţiere semnată de mama Mareşalului, doamna Baranga şi de avocatul apărător, Constantin Bălăceanu, dând curs, sine die, executării sentinţei aşa-numitului „Tribunal al poporului". Despre refuzul graţierii Mareşalului, poziţia adoptată de fostul suveran Mihai după 1990, a dat naştere unor semne de întrebare majore. Replica fostului suveran - autor moral şi de facto al Trădării Naţionale comise la 23 august 1944 - se poate asimila cu formula „Dacă nu-i poţi convinge, măcar zăpăceşte-i”: „Decizia fusese luată (dovadă că regele Mihai era la curent cu scenariul sovietic - n.a.) încă dinaintea aducerii Mareşalului la Bucureşti (9 aprilie 1946 - n.a.). Şi acum unii vor să spună că eu l-am omorât! Că Mareşalul a cerut graţierea. N-a cerut-o! Nici dacă ar fi ştiut că o va obţine, n-ar fi cerut-o. Şi dacă i s-ar fi acordat ar fi refuzat-o. Numai cine nu l-a cunoscut, sau l-a cunoscut în felul subalternului care n-are discernământ când admiră şeful, poate să creadă altceva [...] Dacă îl graţiam, Moscova şi comuniştii din România susţinuţi de armata sovietică, m-ar fi acuzat de nazism. Dacă nu l-aş fi graţiat, mi-ar fi impus opinia că nu sunt patriot. Oricum aş fi procedat, pe oriunde aş fi luat-o, ar fi fost dezavantajos”. Așadar, iată cum, în dorinţa de a-şi salva tronul, regele Mihai a trădat Ţara şi Neamul Românesc. Pentru cei nedumeriţi, pentru cei care mai cred în „nevinovăţia” senectuţii sale - cetăţeanul Mihai -, întreb: cum poate fi numit gestul unui suveran care arestează capul - de facto - al oştirii sale şi, în plin conflict militar, îl predă inamicului? Şi mai adaug: „Un proces judiciar desfăşurat în condiţiile unui total dispreţ faţă de legi nu poate să rămână în istorie ca definitiv judecat”.

Opinia generalului Ioan Dan despre „Procesul Marii Trădări Naţionale" este edificatoare: „Un proces judiciar [...] care s-a desfăşurat în condiţiile unui total dispreţ faţă de legi nu poate să rămână în istorie ca definitiv judecat"[7]. În mai 1946, nu au fost condamnaţi doar oamenii, oficialii regimului Antonescu, a fost condamnat un regim, a fost condamnat principiul elementar al existenţei fiecărui popor, acela al apărării pământului strămoşesc. După aprecierile judecătorilor de atunci, corolarul gravităţii faptelor comise de Mareşalul Ion Antonescu a fost tăria și curajul său de militar patriot de a afirma demn: „Prefer mai bine să mor în mocirlă în România Mare, decât în paradis în România mică". „Domnule Preşedinte şi Onorat Tribunal, s-a dat aici, în faţa poporului nostru, a istoriei noastre şi a conştiinţei universale, un penibil şi trist spectacol. Majoritatea foştilor mei colaboratori au găsit că este de demnitatea lor şi a neamului nostru să se desolidarizeze de guvernarea la care au participat. Eu, Onorat Tribunal, declar solemn, în acest ceas, că, în afară de crime şi furturi, mă solidarizez şi iau asupra mea, toate greşelile pe care, cu ştiinţa sau fără ştiinţa mea, le-am făcut”[8]. În pofida negaţiilor şi a scepticismului unora, omul contemporan caută adevărul, aşa relativ cum este.

Execuţia, după aprecierile făcute de mai mulţi istorici, dintre care se evidenţiază opinia regretatului istoric Gheorghe Buzatu, a fost: „un spectacol-măcel, la care Mareşalul şi trei dintre colaboratorii săi principali (Mihai Antonescu, Const. Piky Vasiliu şi Gh. Alexianu) au « cooperat din plin », căci cu toţii, au dovedit că au ştiut să moară![9]. [...] Filmul execuţiei de la Jilava „provoacă involuntar admiraţia dar nu faţă de « justiţiarii » anului 1946, ci faţă de „criminalii de război", cum au fost supranumiţi condamnaţii”[10]. Testamentul politic al Mareşalului, expus în ultima şedinţă a „Tribunalului", din care redau un scurt fragment, ar trebui să ne pună pe gânduri, el fiind la fel de actual astăzi, poate, chiar şi în viitor: „Scump popor român, [...[ Acest război care s-a sfârşit cu înfrângerea Germaniei, nu va pune capăt conflictului mondial început în anul 1914. Prevăd un al treilea război mondial, care va pune omenirea pe adevăratele ei temelii sociale. Ca atare, dvs. Şi urmaşii dvs. Veţi face mâine ceea ce eu am încercat să fac astăzi, dar am fost înfrânt! Dacă aş fi fost învingător, aş fi avut statui în fiecare oraş al României. Cer să fiu condamnat la moarte şi refuz, dinainte orice graţiere. În felul acesta voi muri pe pământul Patriei, în schimb voi, ceilalţi, nu veţi fi siguri dacă veţi mai fi aici când veţi fi morţi”[11].

„Spune-i Regelui că-i mulţumesc. Mi-a oferit prilejul să mă aşez, cu un minut mai devreme, în rândul celor ce s-au jertfit pentru binele şi onoarea acestui Neam”.

Luându-şi rămas bun de la fostul său colaborator, Gh. Lecca, Mareşalul i-a spus: „Te du cu bine, Lecca! [...] Mi-ai fost un colaborator credincios şi nu te-ai desolidarizat de mine. Urmează calea pe care ţi-a hărăzit-o propriul dumnitale destin. Ţi-ai făcut pe deplin datoria. Spune-i Regelui că nu plec supărat pe el şi că l-am iertat. Mai mult, spune-i că-i mulţumesc. Mi-a oferit prilejul să mă aşez, cu un minut mai devreme, în rândul celor ce s-au jertfit pentru binele şi onoarea acestui Neam”[12]. Lecca nu a mai apucat să-şi ducă misiunea la bun sfârşit, murind la scurtă vreme, dar mesajul a fost transmis regelui prin colonelul Ionescu, camarad de închisoare cu Lecca. „Gestul de iertare al Mareşalului către rege, din pragul veşniciei, poate avea o dublă semnificaţie: recunoştinţa pentru o moarte eroică în locul unei existenţe ignobile şi inutile într-o închisoare, dar şi sensul adânc, creştinesc, al omului ce pleacă din această lume cu sufletul împăcat şi liniştit, fără a lăsa în urmă ură şi răzbunare". Cu o zi înainte de împlinirea vârstei de 64 de ani, Mareşalul, împreună cu Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu şi generalul Pichi Vasiliu au fost supuşi unei „execuţii-măcel”. Demnitatea de care a dat dovadă Mareşalul în faţa plutonului de execuţie reiese chiar din ultimele sale cuvinte, pronunţate în faţa plutonului de execuţie: „Domnilor, suntem gata! Ochiţi cum trebuie! Trăiască România! Foc!".

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, nu doar evreii au suferit, nu doar ei au murit nevinovaţi, ci şi ne-evreii - iar aceştia au fost cu mult mai numeroşi - în ţările de sub influenţa sovietică supravieţuitorii evrei s-au metamorfozat în călăii-emeriţi ai goim-ilor. Insistenţele excesive, insolente şi zgomotoase ale unor organizaţii evreieşti, nu doar împotriva reabilitării, ci chiar a „necondamnării” mareşalului Ion Antonescu, pretenţiile acestora ca portretul Mareşalului să fie eliminat până şi din galeria prim-miniştrilor României, constituie încălcarea grosolană și inadmisibilă a oricăror uzanţe diplomatice, un act de ştergere a memoriei românilor şi un abuz inacceptabil, de falsificare brutală a istoriei. Recercetarea şi reanalizarea evenimentelor în stare de luciditate pentru ceilalţi protagonişti învinşi ai celui de-Al Doilea Război Mondial este posibilă, dar pentru mareşalul Ion Antonescu este interzisă! Găsiţi domniile voastre răspunsul adecvat la această dilemă.

Până şi „regelui play-boy” Carol al II-lea i-au fost reînhumate, cu onoruri oficiale, rămăşiţele pământeşti. Și ale Elenei Lupescu. Și ale Anei de Bourbon-Parma (niciodată regină a României - n.a.). Oare ale Mareşalului unde or fi? Exprimarea dubitativă ascunde în ea germeni deosebit de destructivi, iar alăturarea unor nomina odiosa - regele Mihai, camarila Trădării Naţionale de la 23 august 1944 şi omologii lor postdecembrişti, nevrednici și condamnabili distrugători ai României - constituie o amalgamare intenţionată, o tehnică a colajului, unde pot fi regăsite deopotrivă personalităţi, dar şi personulităţi, oameni oneşti, dar şi bandiţi de drumul mare. Este o „mlaştină" reprobabilă, unde se mocirlesc „specialişti" de conjunctură, „rolerii" contemporani gen Boia, Cioroianu sau expiraţii gen Neagu Djuvara...

Este datoria şi obligaţia noastră să discernem între bine şi rău, între fals şi adevăr! Nimeni nu poate susţine că tot ceea ce ştim azi este infailibil şi rămâne neschimbat, dar nu ne este permis să asistăm impasibili la falsificarea Istoriei. Cândva, când Ţara va fi cu adevărat liberă, suverană şi independentă, când va fi condusă de români autentici, nu de marionete ale intereselor străine, rejudecarea mareşalului Ion Antonescu şi aşezarea Sa la locul cuvenit, în galeria Marilor Bărbaţi ai Neamului Românesc, se impune cu necesitate! Să nu uităm că „Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi aici şi vom pleca cei din urmă” (Mareşal Ion Antonescu).

„În faţa morţii, neclintit,/ N-aveai ce o ruga,/ Ai lăcrimat şi i-ai zâmbit/ Ca şi la nunta ta".

„Ioane, Ioane, Ioane, Ioane/ Ai murit ca milioane/ Ioane trupul ți l-au frânt/ Ioane, fără de mormânt.// Ioane, ai murit soldat/ Unde te-or fi ingropat/ Că-ți rămase țara oarbă/ Să întrebe-un fir de iarbă.// Unde-i Ion, copilul meu/ Care m-a iubit mereu/ Care nu s-a dus cu dușii/ Care s-a bătut cu rușii?// Cine să-mi răspundă, cine/ Țării tale nu-i fu bine/ C-au venit oștiri străine/ Precum, noaptea nopții vine.// Ne-au scos morții din morminte/ Ne-au distrus biserici sfinte/ Şi apoi ne-au dat pe noi/ Cu un secol înapoi.// Și în tine Ioane dragă/ Au pus potera să tragă/ Tu te-ai stins netemător/ Şi privind in ochii lor.// Nu ni-i fapta cât ni-i zisa,/ Dar istoria, proscrisa,/ Iarăși adevăr promis-a/ De la Nistru pân' la Tisa...// Uite vremea cum mai trece,/ Vine ceasul doisprezece,/ Nu putem continua/ Fără de Măria Ta,// Nu dorim decât atât:/ Să aflăm numaidecât/ Unde ți-i mormântul, Ioane,/ Într-atâtea milioane,// Vrem să-ți punem flori pe el/ Şi umbruță de drapel.../ Să dormi, Ioane, liniștit,/ Neamul tău nu a murit!// Nu ni-i fapta cât ni-i zisa,/ Dar istoria, proscrisa,/ Iarăși adevăr promis-a/ De la Nistru pân' la Tïsa... (Adrian Păunescu).

Bune sau mai puţin onorante, faptele, evenimentele şi personalităţile istoriei unui popor nu pot fi radiate cu un creion, asemenea celebrului instrument de scris al lui Molotov, care a trasat noua şi încă actuala graniţă a României. Din păcate, guvernele româneşti postdecembriste nu au avut demnitatea de a se opune, astfel încât, mareşalul Ion Antonescu este în continuare condamnat şi ucis în fiecare nouă zi. „De ce atâta ură?".

În continuare, pentru o mai corectă percepția a evenimentelor falsificate oficial și a nedreptăților comise în urmă cu 75 de ani redau și alte opinii:

Prof. univ. dr. Petre Țurlea, Membru A.O.Ș.R. – „Condamnat la moarte în 1946, Ion Antonescu a rămas în inima Poporului Român”

„În mai 1946, pentru a demonstra faptul că executarea lui Ion Antonescu ar fi fost dorită de întreg Poporul Român, comuniştii şi aliaţii lor (între care cei din Uniunea Populară Maghiară, corespondenta U.D.M.R.-ului de astăzi) au organizat în toată Ţara manifestaţii de susţinere a condamnării la moarte. Poliţia a raportat, de peste tot, şi numărul participanţilor la Ploieşti - 1.000; la Galaţi - 12.000; Constanţa - 10.000; Braşov - 1.500; Sibiu - 20.000; Târgu-Mureş - 3.000; Craiova - 2.000 etc.. Dar, fiind campanie electorală pentru alegerile parlamentare, în multe locuri prilejul a fost folosit şi pentru a fi atacate partidele istorice; s-a ajuns chiar la devastarea sediilor acestora, precum la Turnu-Măgurele, Luduş, Caransebeş. În Transilvania, în centrele cu populaţie numeroasă maghiară demonstraţiile împotriva lui Antonescu s-au transformat în manifestaţii iredentiste maghiare; ungurii cereau asasinarea Mareşalului şi pentru că acesta era simbolul patriotismului românesc. La Cluj, prilejul a fost folosit, de către cei 6.000 de participanţi maghiari, ca să protesteze împotriva recentei hotărâri a Conferinţei de Pace de la Paris (7 mai) de a retroceda României întreaga Transilvanie, anulând astfel efectele Diktatului de la Viena din 1940.

Organizatorii comunişti de la Bucureşti au avut şi alte surprize. La Târgovişte, de exemplu, după manifestaţie unii participanţi au scandat: „Sus Antonescu!", „Jos Guvernul!", „Trăiască Mareşalul!". S-a voit să se demonstreze că însăşi Armata dorea execuţia lui Ion Antonescu. De aceea, în garnizoane au fost trimişi reprezentanţi ai Guvernului ca să monteze astfel de aprobări colective. Dar, în majoritatea cazurilor, rezultatul a fost negativ. Sunt mai multe rapoarte în acest sens ale Poliţiei şi Siguranţei. Cel privind consultarea ostaşilor din Garnizoana Odorhei este datat 22 mai 1946 şi poartă titlul Militarii din Odorhei împotriva condamnării lui Antonescu: „Garnizoana din Odorhei a primit ordin ca să facă un referendum în legătură cu condamnarea la moarte a ex-mareşalului Antonescu. În acest scop a fost adunat întreg efectivul Cercului de Recrutare şi al Cercului de Exploatare Odorhei, cărora un delegat al Marelui Stat Major, Secţia Propagandă, le-a expus motivele condamnării lui Antonescu. Apoi, cei prezenţi au fost întrebaţi dacă sunt pentru sau împotriva acestei condamnări. Răspunsul, dat prin ridicare de mâini, a fost împotriva condamnării, nefiind pentru condamnare decât delegatul M.St.M. În urma acestui rezultat, s-a procedat la o nouă votare, însă şi de data aceasta toţi militarii prezenţi au fost împotriva condamnării".

În multe alte locuri, mai ales din Transilvania, s-a întâmplat la fel. Într-un „raport contrainformativ" al Comandamentului Trupelor de Grăniceri, din 1 iunie 1946, se scrie: „La Centrul de Instrucţie Grăniceri rezultatul votului asupra Sentinţei de condamnare dată de Tribunalul Poporului în procesul ex-mareşalului Antonescu a fost: un vot pentru, iar restul contra". Rapoarte cu conţinut asemănător au venit din întreaga Ţară. Toate reflectau sentimentul larg popular. Pentru români, Mareşalul era un erou. Pentru maghiari era un inamic al aspiraţiilor lor revizioniste. În aceste condiţii, trebuie menţionat comportamentul deplorabil al Regelui Mihai, remarcat şi de străini. Generalul american C.V.R. Schuyler raporta, la Washington, pe 2 iunie 1946: „Toate elementele societăţii bucureştene par consternate de execuţie. Se pare că aproape toţi se aşteptau ca Regele să comute sentinţele în ultima clipă. S-au exercitat presiuni teribile în acest sens asupra lui din toate părţile". Mihai, însă, a considerat că moartea lui Antonescu fiind dorită de sovietici şi de comunişti, trebuia să le facă pe plac, conservându-şi astfel Tronul. O laşitate nedemnă de un cap încoronat. „În general - scria generalul american - poporul apreciază că nu s-a dovedit nimic împotriva Antoneştilor, în afara faptului că au pierdut războiul." Vestea execuţiei a trezit un val de indignare.

În toată Ţara au fost răspândite manifeste de condamnare a asasinilor. În cel din care Poliţia a descoperit multe exemplare în Bucovina şi Transilvania de Nord se scria: „Popor Român, în ziua de 1 iunie, contrar voinţei Poporului, a fost omorât mişeleşte la Jilava, în prezenţa Guvernului criminal, cel mai mare fiu al Neamului nostru, Mareşalul Ion Antonescu. Români! Acela care a luptat pentru dreptatea sfântă a acestui Popor, Generalul Conducător care şi-a închinat Patriei toată puterea fiinţei lui, azi nu mai este în mijlocul nostru... Sfânt martir! Te-ai ridicat la Ceruri ca să veghezi de acolo destinul Neamului nostru. La mormântul tău cald venim cu lacrimile durerii...".

După 1989 s-a crezut că se va face dreptate Mareşalului, anulându- se sentinţa nedreaptă din 1946. Veterani de război, istorici, oameni politici au înfiinţat, în 1991, Liga Mareşal Ion Antonescu. Cel mai cunoscut dintre conducătorii săi a fost istoricul Gheorghe Buzatu. Prin grija Ligii au fost ridicate Mareşalului câteva monumente, numele i-a fost dat câtorva străzi din mai multe oraşe (în Transilvania, cel mai mare opozant al unor asemenea iniţiative a fost U.D.M.R.), au fost organizate sesiuni ştiinţifice şi comemorări (una din ele la Valea-Mare, Covasna, 1 iunie 1997). În iunie 1991, când se împlineau 45 de ani de la asasinat, am iniţiat un moment de reculegere în Camera Deputaţilor în memoria lui Ion Antonescu; toţi deputaţii s-au ridicat în picioare; surprins şi şocat, preşedintele Camerei, Dan Marţian, fost ministru comunist al Tineretului, nu a reacţionat pe loc; o va face abia după două săptămâni. Ecoul a fost major, inclusiv peste hotare; în Senatul S.U.A. a fost adoptat un protest. Dan Marţian a venit la tribuna Camerei Deputaţilor pe 26 iunie 1991, întrebând indignat: „Cum se poate ca în Parlament să se cinstească memoria lui Antonescu şi să nu existe nimeni care să se ridice în legătură cu acest lucru? Vreau să vă spun foarte sincer că şi noi - dar nu numai noi - societatea nord-americană, Statele Unite au fost şocate de acest lucru. Cum este posibil, cum este posibil ca să fie doar iniţiativa unui deputat şi toţi ceilalţi nu au nimic de spus?".

În timpul Guvernului Adrian Năstase, cu Ion Iliescu (vechi adversar al lui Antonescu, pentru că-l trimisese pe tatăl său, Alexandru Iliescu, spion sovietic, în Lagărul de la Târgu-Jiu) din nou preşedinte al Ţării, în 2003, toate monumentele Mareşalului au fost dărâmate, numele de străzi şterse, manifestările interzise; sub ameninţarea pedepsei cu închisoarea era pusă orice prezentare conform adevărului istoric făcută lui Ion Antonescu. După o jumătate de secol, comuniştii din 1946, prin urmaşii lor, obţineau o nouă victorie. În 1994, cerusem procurorului general al României un recurs în anulare în cazul procesului din 1946. Nu s-a aprobat. Acelaşi recurs în anulare a fost cerut, după 2000, şi de alţii. Cererea va fi respinsă din nou, în mai 2009, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; „Gardianul" din 23 mai 2009 concluziona: „Conform tradiţiei inaugurate de Ulpian, sentinţa de condamnare a lotului Antonescu ţine loc de adevăr". Dar, în pofida inamicilor săi, Ion Antonescu a rămas în inima Poporului Român. Putem să facem şi o comparaţie: Pe actualii conducători ai României cu siguranţă nu-i va condamna nimeni la moarte pentru dezastrul în care au adus Ţara cu bună ştiinţă şi spre propriul lor folos. Însă, la fel de sigur este şi că nu vor rămâne în inima românilor, pentru că nu au dat dovadă de patriotismul lui Antonescu[13].

Gabriela Vasilescu - „Procesul Marii Trădări Naţionale” - „Procesul” şi sentinţa

„Fiecare trebuie să ne luăm răspunderi istorice astăzi, nu numai răspunderi politice. Se poate întâmpla să greşim, dar să răspundem ! Să nu ţinem ţara în loc de teama că vom răspunde mai târziu. Dacă suntem de bună credinţă în actele noastre, istoria nu ne poate condamna”. - aşa gândea în anul 1940 generalul Ion Antonescu. Cel care, în calitate de Conducător al Statului, a condus timp de patru ani destinele României. O părere total diferită de aceea a aşa-numitului „Tribunal al Poporului", emisă în ziua de 17 mai 1946, în urma a ceea ce s-a numit la acea vreme: „Procesul Marii Trădări Naţionale” - un proces prin care s-a urmărit de fapt „să se dea satisfacţie deplină Uniunii Sovietice, ai căror conducători nu-i puteau ierta pe cei care au luptat împotriva lor, chiar dacă au făcut-o în virtutea dreptului sacru al apărării integrităţii teritoriale a ţării”[14].

Din cei 24 de acuzaţi, 13 au fost condamnaţi la moarte, 6 dintre ei în contumacie (între care Horia Sima). Ceilalţi 7 condamnaţi (aflaţi în ţară în acel moment), au fost: mareşalul Ion Antonescu (Conducătorul Statului), profesorul universitar Mihai Antonescu (vice-preşedintele Consiliului de Miniştri), profesorul universitar Gheorghe Alexianu (guvernatorul Transnistriei), generalul Constantin (Picky) Vasiliu (subsecretar de stat la Ministerul de Interne, comandantul Jandarmeriei Române), Eugen Cristescu (şeful Serviciului Special de Informaţii), Radu Lecca (comisarul guvernului pe problemele evreieşti) şi generalul Constantin Pantazi (ministrul de Război).

Misiunea evaluării sau verdictele asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei unora sau altora dintre părţile implicate în procesul din 1946 e bine să o lăsăm în seama Istoriei, şi de ce nu, a Justiţiei. Ele fiind în final, singurele în măsură să judece. Nu putem însă trece cu vederea, atunci când Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, a declarat recurs în anulare împotriva unor hotărâri prin care au fost condamnate opt persoane ce au făcut parte din guvernul condus de Ion Antonescu, ecourile nu au fost tocmai favorabile. Astfel, sub presiunea unei scrisori semnate de doi politicieni americani (Christopher Smith și Alfonso D'Amato - n.n.I.M.), recursul în anulare nu a mai fost atacat. Cu alte cuvinte, ieri Moscova, astăzi Washingtonul. Şi astfel, „Istoria se repetă, acest lucru este unul din defectele ei." Corect ar fi însă, ca fiecare naţiune să aibă dreptul să-şi judece singură eroii. După modul în care aceştia au slujit interesele ei. Iar fiecare popor, ar trebui să aibă grijă, ca judecata faţă de propriii eroi să nu-i fie impusă din afară, de altcineva, străin de interesele sale. Fiindcă - după cum afirma într-un articol istoricul Florin Constantiniu - „La urma urmei, şi românii, dar şi alte popoare din Europa de Est, incluse în sfera de hegemonie a Moscovei, ar putea trimite scrisori liderilor americani şi britanici pentru a le cere să condamne cele două monumente de ipocrizie care au fost Roosevelt şi Churchill”[15].

Toate dovezile conduc la concluzia că procesul intentat lui Ion Antonescu şi miniştrilor săi, a fost unul politic. Judecarea şi condamnarea persoanelor implicate în conducerea statului român până la 23 august 1944, fiind în fapt un act stabilit şi impus de sovietici, însă înfăptuit cu largul concurs al autorităţilor române. […] Care a fost cea mai gravă crimă de război şi totodată de trădare a intereselor poporului român, considerată desigur de către „Tribunalul Poporului"? Ei bine, „Războiul anti-sovietic”. Bineînţeles că s-a „uitat” să se precizeze cu acea ocazie, faptul că în vara anului 1940 Uniunea Sovietică a fost cea care a atacat şi cucerit o parte din teritoriul naţional ce aparţinea României.

După cum reiese, din simpla cercetare a documentelor de arhivă, intrarea ţării noastre în război, nu a fost gândită şi dorită doar de Ion Antonescu, ci şi de cel ce a fost atunci regele Mihai (care i-a înaintat lui Ion Antonescu o scrisoare de mulţumire în care nota: „În clipa când trupele noastre trec Prutul şi Codrii Bucovinei pentru a reîntregi sfânta Ţară a Moldovei lui Ştefan cel Mare, gândul meu se îndreaptă către dumneavoastră, domnule general, şi către ostaşii ţării. Vă sunt recunoscător domnule general, pentru că numai prin muncă, tărie şi stăruinţă a domniei voastre, Neamul întreg şi cu mine trăim bucuria zilelor de glorie străbună, iar ostaşilor noştri bravi le urez sănătate şi putere ca să statornicească pentru veşnicie, dreptele graniţe ale Neamului”. O poziţie asemănătoare au avut-o şi alţi reprezentanţi ai forţelor politice interne. Ceea ce înseamnă că, la 22 iunie 1941, nu generalul Ion Antonescu a târât ţara în război alături de Germania, ci întreaga Naţiune a dorit acest război şi şi-au arătat asentimentul faţă de această acţiune, pentru că acel război era dus pentru eliberarea teritoriilor naţionale. Pe parcurs însă, odată cu apariţia eşecurilor pe Frontul de Est (alături de Germania), disensiunile s-au accentuat. Totuşi, în Procesul Marii Trădări Naţionale, doar Ion Antonescu a fost condamnat la moarte, nu şi liderii politici.

$„Nici tancurile, nici tunurile, nici presa cea mai abilitată, nu se pot lupta cu legendele” C:\Users\BLK202~1\AppData\Local\Temp\msohtmlclip1\01\clip_image006$ […] ne aflăm din nou în faţa unei dileme, după cum notează Traian Golea în „Regizarea unei condamnări a poporului român". Pentru că, „Dacă Ion Antonescu este acuzat de a fi fost « fascist » şi « criminal de război » numai pentru că s-a aliat cu Germania lui Hitler în războiul pentru recucerirea Basarabiei, atunci şi Roosevelt şi Churchill pot fi acuzaţi că ar fi comunişti pentru că s-au aliat cu dictatorul Stalin şi cu regimul său comunist împotriva lumii libere şi creştine”[16]. În Justiţie, „un act de acuzare, oricât de bine ar fi ticluit, nu constituie o probă”[17]. Cu toate acestea însă, Ion Antonescu a fost condamnat la 20 de ani temniţă grea, pentru regimul inuman acordat prizonierilor şi ostaticilor de război. „Probabil « tratamentul inuman » a constat în neacordarea prizonierilor sovietici decât a unor norme de hrănire egale cu ale soldatului român”[18].

Recitind interogatoriile stenografiate ale acuzaţilor, atrage atenţia faptul că la toate întrebările adresate de preşedintele completului de judecată, cât şi de „acuzatorii publici", toţi au răspuns cu demnitate. Deseori aceste răspunsuri nu au putut fi combătute. Şi vă asigurăm că s-au încercat toate metodele. Fiindcă, „Exasperaţi de lipsa de eficienţă a interogatoriilor - după cum notează Ioan Dan (fost Procuror general al României), în cartea sa „Procesul" Mareşalului Ion Antonescu - „acuzatorii publici recurgeau la fel de fel de întrebări care se doreau a fi încuietoare, dar care, eşuau la fel ca şi celelalte[19]. „Ca exemplu, am ales poziţia acuzatorului public Ion Stoican. Acesta, după 56 de întrebări adresate de preşedinte Mareşalului, a ţinut să afle de ce Ion Antonescu a ajuns cu trupele până la Stalingrad. Răspunsul pe care l-a dat mareşalul Antonescu, ne scuteşte de orice comentariu: « Când o ţară se găseşte într-un război, armata acestei ţări trebuie să meargă până în fundul pământului ca să câştige războiul. Este unul din principiile capitale care s-a aplicat de la romani până astăzi »”. Acest răspuns, la fel ca şi multe altele, a rămas fără replică. Totuşi, sentinţa a fost implacabilă. Mareşalul Ion Antonescu a fost trimis în judecată, pentru că ar fi comis toate infracţiunile prevăzute în Legea 312/1945. şi a fost condamnat de patru ori la 20 de ani temniţă grea, de patru ori la muncă silnică pe viaţă şi de şase ori la moarte.

Evenimentele şi faptele din timpul procesului din mai 1946, intitulat Procesul Marii Trădări Naţionale. „Un proces judiciar [...] care s-a desfăşurat în condiţiile unui total dispreţ faţă de legi" şi care, conform opiniei generalului Ioan Dan - „nu poate să rămână în istorie ca definitiv judecat”[20], mai ales că, prin intermediul justiţiei s-au declarat şi judecat o serie de recursuri extraordinare, ajungându-se la achitarea unor persoane condamnate în anii anteriori. Este cazul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, Vasile Luca şi mulţi alţii. S-ar putea replica aici că Mareşalul nu are nevoie să fie reabilitat. Se poate! Însă nu trebuie ignorat faptul că, în mai 1946, nu au fost judecaţi numai oamenii, a fost defăimat un regim întreg. Totodată, a fost atacat un principiu elementar al existenţei fiecărui popor, acela al apărării pământului strămoşesc. După aprecierile judecătorilor de atunci, cel mai grav fapt comis de Mareşalul Ion Antonescu a fost acela că a avut tăria să afirme, că: „Prefer mai bine să mor în mocirlă în România Mare, decât în paradis în România mică”.

Şi a murit, chiar dacă numai o singură dată, la 1 iunie 1946, înainte să împlinească 64 de ani. Execuţia, după aprecierile făcute de mai mulţi istorici (printre care și prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu), a fost „un spectacol-măcel, la care Mareşalul şi trei dintre colaboratorii săi principali (Mihai Antonescu, Const. Piky Vasiliu şi Gh. Alexianu) au « cooperat din plin », căci cu toţii, au dovedit că au ştiut să moară!”[21] . Pelicula cu scena execuţiei de la Jilava, „provoacă involuntar admiraţia dar nu faţă de „justiţiarii” anului 1946, ci faţă de „criminalii de război", cum au fost supranumiţi condamnaţii[22].

La finalul acestor rânduri, aş propune celor ce au avut răbdarea să le parcurgă, să încerce să fie pentru un moment judecătorii acelor zile tensionate. Noi am pus la dispoziţie documente şi mărturii, sentinţa a fost pronunţată, însă verdictul vă aparţine[23].

Aranjament grafic - I.M.

--------------------------------------------------------
[1] Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu - cuvânt la lansarea „Stenogramele Consiliului de Miniştri - guvernarea Ion Antonescu”

[2] http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2007/02/070220_antonescu_decizie.shtml - 20 februarie 2007

[3] Gh. Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, Ed.Moldova, 1991, p.336.

[4] Gheorghe Buzatu - cuvânt la lansarea „Stenogramele Consiliului de Miniştri - guvernarea Ion Antonescu”.

[5] Ioan Dan - „Procesul" Mareşalului Ion Antonescu, Editura Tempus, Bucureşti 1993, pg.7.

[6] Traian Golea - Regizarea unei condamnări a poporului român, Gazeta de Vest, martie 1996, p. 5.

[7] Ioan Dan - „Procesul" Mareşalului Ion Antonescu, Editura Tempus, Bucureşti 1993, p.9.

[8] Idem, p.10.

[9]Ioan Dan, „Procesul" Mareşalului Ion Antonescu, Bucureşti, Ed.Lucman, 2005, p.434.

[10] Vezi Revista „Dosarele istoriei", nr. 3 (31) 1999, pg. 33.

[11] Idem.

[12] Josif Constantin Drăgan, Mareşalul Antonescu şi răsboaiele de reîntregire, vol. 1, Cannaregio-Veneţia, ed. Nagard, 1986, p. 511.

[13] https://www.art-emis.ro/analize/condamnat-la-moarte-in-1946-ion-antonescu-a-ramas-in-inima-poporului-roman - 28 mai 2015

[14] Ioan Dan – „Procesul” Mareşalului Ion Antonescu, Bucureşti, Editura Tempus, 1993, pg. 7.

[15] Ziarul „Naţional”, nr. 144/ 29 noiembrie 1997, pg. 8.

[16] * * * Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, Bucureşti, Editura Saeculum I. O., 1995, vol. 1, pg. 22.

[17] Ioan Dan, „Procesul” Mareşalului Ion Antonescu, Editura Tempus, Bucureşti 1993, pg. 9..

[18] Traian Golea, Regizarea unei condamnări a poporului român, Gazeta de Vest, martie 1996, pg. 5.

[19] Ioan Dan, Op. cit.

[20] Idem.

[21 Ioan Dan, Op. cit. p.10.

[22] Revista „Dosarele istoriei”, nr. 3 (31) 1999, pg. 33.

[23] https://www.art-emis.ro/istorie/procesul-marii-tradari-nationale-procesul-si-sentinta - 6 Iulie 2011