Instinct şi sensibilitate ( Nu există Islam moderat sau nemoderat. Islamul este Islam şi atîta tot.-ERDOGAN )

Scris de **Admin** Joi Sept 03, 2015 10:02 am

http://inliniedreapta.net/instinct-si-sensibilitate/

Într-un interviu acordat la sfîrşitul lunii august postului tv Kanal D, din Turcia, prim-ministrul Recep Erdogan a explicat cît se poate de clar că termenul „Islam moderat” e o ficţiune:

Aceste descrieri sînt foarte urîte, ofensatoare şi insultă religia noastră. Nu există Islam moderat sau nemoderat. Islamul este Islam şi atîta tot.
Sursa: MEMRI

Instinct şi sensibilitate ( Nu există Islam moderat sau nemoderat. Islamul este Islam şi atîta tot.-ERDOGAN ) Islam_europa

Islamul curge prin Europa

Comentariul a fost o replică la insistenţa europenilor de a eticheta drept „moderat” partidul islamic căruia îi aparţine premierul turc.

Erdogan are tot dreptul să fie iritat. În alte vremuri Lenin ar fi considerat absurdă expresiacomunism moderat, iar Hitler ar fi tras un blitzkrieg straşnic împotriva ideii de nazism moderat. Toate trei sînt sisteme totale (reglementează toate aspectele vieţii), totalitare (impun controlul strict al aderenţei la reguli), suprematiste şi universale (se autoconsideră absolut superioare oricărei alte forme de organizare social-politică şi se cred predestinate dominaţiei mondiale). Islamul are doua atuuri în plus: revendicarea voinţei divine şi rezistenţă remarcabilă la şocurile istoriei.

Aceste ideologii sînt, prin definiţie, opuse moderaţiei.

În schimb, musulmanii pot fi moderaţi şi unii chiar sînt, însă asta depinde de motivaţia şi profilul intelectual şi moral al fiecăruia. Cu alte cuvinte moderaţia e pusă în practică de individ, nu ţine de natura Islamului. Confuzia pe care o fac europenii (şi nu numai) e parţial inevitabilă, parţial voită. În primul rînd dogma ideologică a multiculturalismului invalidează evaluarea critică sau etică a culturilor non-vestice. Nu la modul absolut, traficul interpretărilor este permis, dar numai în sens unic, de la victimă la opresor. Rolul opresorului este fix, atribuit indiferent de context Vestului în general şi concret fiinţei descrisă integral sau parţial de atributele: rasă caucaziană, sex masculin, etnie anglo-saxonă, orientare heterosexuală, adept al capitalismului, independent, inventiv, simţ moral creştin. Rolul victimei este variabil, atribuit funcţie de context culturilor non-vestice sau grupurilor definite de o singură însuşire, reprezentînd tipul victimizării: sex feminin, orientare homosexuală, rasă ne-caucaziană, religie diferită de creştinism, etnie străină, etc.

Islamul este una din vacile sacre ale multiculturalismului, ceea ce în schema neomarxistă de mai sus îi conferă un statut special, sintetizat de dictonul „crede şi nu cerceta”. Trebuie să credem că Islamul este „religia pacii” şi să acceptăm la pachet toate „particularităţile” care îl definesc. Postulînd – în numele statutului de victimă ale cărei plîngeri sînt invariabil justificate – că Islamul este ireproşabil se insinueaza şi ideea că Islamul este implicit moderat. Evident, premierul Erdogan ştie mai bine şi a refuzat ideea că partidul său ar legitima fantezia europenilor despre speciile Islamului, enunţînd un adevăr pe care Stînga europeană şi cea nord-americană preferă să îl ignore. Islamul este Islam. Moderaţia dă gust bun predicilor preparate de gaşca multi-culti, însă realitatea iese din tiparul reţetelor ideologice.

Iar realitatea a cuprins în această vară atentatul semi-eşuat al medicilor musulmani dinGlasgow şi comploturile teroriste încheiate prematur prin arestarea a opt suspecţi înDanemarca şi alţi trei în Germania. În Anglia, librăriile publice din Londra stochează din abundenţă cărţi glorificînd jihadul şi califatul mondial, iar aproape jumătate din moschei sînt controlate de secta islamică Deobandi, mentorul spiritual al Talibanului afgan. Presa „serioasă” şi politicienii insistă bineînţeles că acestea sînt persoane sau fenomene extreme şi marginale, care nu reprezintă Islamul adevărat sau marea majoritate a musulmanilor… moderaţi, cum altfel?

De fapt, nimeni nu ştie cît de moderată este majoritatea musulmanilor. Repetiţia constantă a acestei ipoteze e o mantră împachetată sub formă de certitudine indiscutabilă, derivată din axioma: Islam, exemplu de moderaţie. Însă e posibilă şi altă interpretare. Ştiind că Islamul este exceptat de critică şi nesupus vreunei presiuni serioase de adaptare la societăţile vestice, rezultă logic că manifestările Islamului în Europa şi America de Nord reflectă fidel natura sa intimă. Nestînjenit în lumea liberă, Islamul urmează traiectoria dictată de propria sa raţiune de a fi, asemeni oricărui corp în mişcare inerţială. În loc să sprijine postularea caracterului benign al Islamului şi deducţia necesităţii moderaţiei celor care îl practică, observaţia anterioară are o implicaţie contrară dogmei multiculturaliste. Ordinea de lucru e inversată. Dinamica internă a Islamului poate fi înţeleasă liber de idei preconcepute numai după sesizarea şi analiza în prealabil a manifestărilor musulmanilor.

Aplicînd raţiunea în locul dogmei, datele faptice enumerate anterior îşi pierd caracterul de excepţie şi devin simptomatice pentru spiritul normativ al Islamului. Extremismul mult trîmbiţat se transformă în militantism natural, iar pasivitatea majorităţii musulmane își pierde aura de moderaţie, nefiind altceva decît un fals fabricat pentru liniştea noastră. Lipsa totală a împotrivirii faţă de cei care – ni se spune – le pervertesc religia paşnică şi onorabilă capătă sensul de susţinere tacită a „extremiştilor” şi de întreținere a unei mase critice, în numele căreia militanţii fac revendicări şi se declară ofensaţi sau discriminaţi. Libertăţile occidentale au devenit calul troian prin care Islamul practică şantajul concesiilor şi colonizarea lentă de către o majoritate musulmană paşnică şi favorizată de stingerea civilizaţiei impotente care îi primeşte necondiţionat.

Bunăoară Bruxelles, capitala Eurabiei. Cartierul Moellenbeck a devenit o anexă magrebiană unde autorităţile belgiene nu mai au nici o autoritate.

Incapacitatea de a recunoaşte Islamul drept ceea ce este are şi o raţiune de ordin practic. O evaluare neromanțată înseamnă repudierea totală sau parţială a Islamului din societăţile vestice. Problemele concrete sociale, politice şi economice care ar rezulta sînt capabile să degenereze în conflict deschis şi pun sub semnul întrebării caracterul pluralistic, egalitar şi democratic al lumii libere. Însă exact acelaşi efect îl are deja extinderea necontrolată a Islamului.

Sîntem prinşi între ciocan şi nicovală. Dacă vom persista să ne amăgim ca pînă acum, atunci caracterul pluralistic, egalitar şi democratic al societăţilor noastre va continua să fie erodat şi în final civilizaţia pe care am primit-o moştenire de la Socrate, Cicero şi Iisus va dispare. Pe de altă parte, dacă ne hotărîm să rezistăm Islamului vom avea de ales opţiuni incomode pentru musulmani. În orice caz, lumea de mîine va fi diferită de cea de azi. Avem de ales dacă vrem să fim în ea sau nu. În caz afirmativ, trebuie să stopăm acum răspîndirea nestînjenită a celor mai nocive elemente islamice.

Şaria, conceptul de jihad, califatul mondial, statutul inferior al femeii, obiceiul barbar al mutilării genitale, burka, poligamia, antisemitismul, anticreştinismul, pedeapsa cu moartea pentru apostazie sau homosexualitate trebuie proscrise din Islamul practicabil în Occident. Dacă nu altceva, măcar instinctul de autoconservare ar trebui să ne trezească la realitate.

În 1961 Ray Charles a refuzat să cînte în statul său natal în faţa unei audienţe segregate rasial şi în consecinţă adunarea legislativă i-a interzis pe viaţă să mai concerteze în Georgia. În 1979 adunarea legislativă a Georgiei l-a invitat pe Ray Charles la o sesiune extraordinară în cadrul căreia interdicţia a fost ridicată şi i s-au prezentat scuze oficiale pentru nedreptatea veche de aproape două decenii. Melodia Georgia on my mind a fost adoptată ca imn oficial al Georgiei. Dincolo de justiţia poetică – cîntecul compus de un negru ajuns simbol al unui stat care pînă nu demult îşi umilea instituţional cetăţenii de culoare – această istorie simbolizează şi capacitatea de înnoire a Americii.

În contrast un amănunt despre AKP, partidul islamic al lui Erdogan care guvernează Turcia de cîţiva ani. Pe perioada mandatului AKP statul a construit numeroase blocuri de locuinţe în Istanbul. Pînă aici numai de bine. Mica ciudăţenie constă în faptul că aceste blocuri se disting clar de cele construite anterior. Clădirile finanţate de guvernul islamic nu au balcoane. De ce? Pentru protecţia femeilor de ochii lumii. Codul islamic este foarte strict: femeile nu au voie să-şi arate faţa în public, indiferent dacă la nivelul solului, sau undeva la etajul zece. În acest fel ingenios este garantată onoarea musulmanului plecat la muncă. Femeia rămasă acasă (cel mai probabil încuiata pe dinăuntru) este o femeie captivă în casă. Acest detaliu ar fi fost firesc în teocraţii islamice ca Arabia Saudita sau Iran, însă pentru Turcia, cea mai funcţională democraţie musulmană, simbolizează moderaţia şi capacitatea de înnoire a Islamului. Zero.

Întrebare: care dintre cele două culturi se bucură de mai multă apreciere în lume?

Răspunsul progresist sună aşa. În primul rînd americanii nu au cultură (muzica neagră a lui Ray Charles este produsul sclavilor africani aduşi în America şi oricum, nici aia nu ar fi fost posibilă fără invenţia belgianului Adolphe Sax) şi în al doilea rînd numai cultura europeană e suficient de sofisticată şi sensibilă pentru un dialog respectuos cu Islamul, fără contribuţia căruia însăşi civilizaţia europeană ar fi fost de neconceput.

Răspuns plin de „sensibilitate” şi lipsit de instinctul autoconservării, înţeles corect ca o declaraţie de capitulare.