Iran Is Not a Threat to Our Security. Trump’s Saber-Rattling Is.

Scris de **Admin** Vin Ian 10, 2020 2:28 am

Iranul nu este o amenințare la adresa securității noastre. Saber-Rattling al lui Trump este.
INTEGRAL :
http://nymag.com/intelligencer/2020/01/trump-iran-statement-speech-iraq-strike-soleimani.html
Five years ago, Benjamin Netanyahu informed the U.S. Congress that the Iranian government, and the terrorist group ISIS, were two different flavors of the same poison.
“Iran and ISIS are competing for the crown of militant Islam,” the Israeli prime minister told the House of Representatives, in an address aimed at blocking the Obama administration’s pending nuclear agreement. “One calls itself the Islamic Republic. The other calls itself the Islamic State. Both want to impose a militant Islamic empire first on the region and then on the entire world. They just disagree among themselves who will be the ruler of that empire.”
The upshot of this analogy was simple: If you wouldn’t trust ISIS to engage in good-faith diplomacy, you shouldn’t trust the terrorist regime in Tehran to do so either.
American hawks beat the same drum. The Islamic Republic’s terroristic irrationality was the keystone of their argument. After all, if Iran were a normal nation-state — endowed with an instinct for self-preservation, and an accurate understanding of its own limited power — then it would pose no dire threat to the U.S. or its allies. Objectively, Iran is a minor, regional power that has no rational use for a nuclear weapon except as a deterrent against foreign aggression. If Iran possesses reason, then its possession of an atom bomb would not risk genocide, but merely shift the balance of power in the Middle East. In which case, there would be every reason to give diplomacy a chance — and little excuse for the saber-rattling Netanyahu’s American admirers so keenly desired.
Five years later, it is now indisputable that this was, in fact, the case. The nuclear deal did not collapse beneath the weight of Iran’s bad faith, but beneath that of our own. And if Iran’s attempts to uphold that agreement did not put its rationality beyond dispute, its response to the killing of Qasem Soleimani surely must.
The Quds Force commander may have been a war criminal in the eyes of many Iraqis and Syrians. But within the Islamic Republic, Soleimani was a celebrated war hero. An estimated 1 million Iranians turned out for his funeral; at least 56 of whom lost their lives to the perilous scale of their nation’s grief, their bodies crushed beneath a stampede.
In the face of national mourning and humiliation this profound, even the most rational of nation-states would be liable to overreact. After violating its diplomatic promises, and imposing draconian sanctions on the Iranian economy, the United States had just assassinated a high-ranking Iranian official in brazen defiance of international law. How would an ISIS-like entity, whose thirst for the blood of infidels outstripped its concern for its own survival, respond to such an attack?
Would it wait a couple of days for the United States to increase security at its bases in Iraq, fire 22 missiles at two of the hardest targets it could find, and then — having killed zero Americans — declare that its national hero’s death had been avenged, and seek a truce with his killer? If this hypothetical sounds ludicrous to you, then Donald Trump’s characterization of the Iranian regime should too.
In remarks to the nation Wednesday morning, the president wisely shrugged off Iran’s tepid retaliation. But even as he implicitly acknowledged Tehran’s restraint, Trump reaffirmed the right’s conception of Iran as a “terrorist” state. He did not deride Soleimani as a war criminal, but as “the world’s top terrorist,” described Iran as the world’s “top sponsor of terrorism,” and claimed that its “pursuit of nuclear weapons threatens the civilized world.”
For the moment, Iran’s prudence, and Trump’s willingness to take the “win” Tehran tacitly offered him (lightly damaged bases being a small price to pay for Soleimani’s life), has brought us back from the precipice of war. But if Americans wish to maintain our distance from that ledge, we will need to recognize that our government brought us to this point by stoking fears of a phantom threat.

The Iranian “threat” is an American fever dream.

Iran does pose a serious threat to American influence in Iraq, and Saudi hegemony in the Middle East. Its Islamist regime also represents a modest (though not “existential”) threat to Israeli security and regional influence, as well as a fundamental obstacle to the personal freedom of Iranians in general, and Iranian women and LGBTQ individuals in particular.
But Iran poses no serious threat to American national security.
That last fact is inconvenient for U.S. foreign-policy elites who would like to sacrifice American lives and wealth to the causes of maximizing Washington’s influence in Iraq, Riyadh’s hegemony in the Persian Gulf, Israeli security, or regime change in Tehran (most of the Trump administration’s foreign-policy hands fall into at least one of those buckets). Persuading America’s infamously provincial public to embrace an expansive conception of their nation’s “core interests” — let alone the specific conception favored by America’s anti-Iran hawks — is hard. Persuading Americans that they have an interest in not dying in a terrorist attack is, by contrast, fairly easy. For this reason, a defining feature of American foreign-policy discourse is its willful elision of the distinction between threats to U.S. interests (as tendentiously defined by elite policy-makers) and threats to the physical security of the American people.
Anti-Iran hawks aren’t the only ones who engage in this rhetorical sleight of hand. It is endemic to Washington’s foreign-policy community. House Democrats, and the State Department officials who testified at their impeachment hearings, routinely described Russia’s incursions into the Donbass as a threat to America’s “national security” — as though the only thing standing between Vladimir Putin’s declining petro-state and geopolitical parity with the world’s preeminent economic and military power was control of an impoverished, environmentally degraded slice of Eastern Ukraine. More broadly, the equation of challenges to American “regional interests” with threats to the nation’s domestic security is baked into our government’s basic vocabulary: The White House’s principal foreign-policy planning body is not called “The Geopolitical Strategy Council” but rather, the National Security Council, even though the bulk of its activities have little to do with securing the American nation-state.
But the Trump administration, and its allied anti-Iran hawks, conjure phantom threats to American security with exceptional fervor and mendacity. And not without reason: If Americans had a clearer understanding of the nature of “the Iranian threat,” they would likely have less tolerance for Donald Trump’s belligerent posture toward Tehran.
When the president designates Iranian state institutions as“terrorist” organizations, he is inviting the public to associate the Islamic Republic with the kind of violence their nation experienced on September 11; which is to say, mass casualty attacks on the American homeland. In recent days, Vice President Mike Pence made this subtext explicit by ludicrously accusing Soleimani of involvement in 9/11. And yet, Iran has never perpetrated mass violence on U.S. soil. Further, as Jefferson Morley noted last year in The New Republic, the last fatal terrorist attack on Americans abroad that could plausibly be attributed to Iranian proxies was the Khobar Towers bombing in 1996. Soleimani and his government are doubtlessly complicit in reprehensible violence against civilians across the Middle East, and for the deaths of U.S. soldiers in Iraq. But targeting the uniformed military officers of an army that invaded and occupied a country on false pretenses, and in defiance of international law, is not terrorism by any reasonable definition (no matter how pointlessly destructive and morally odious such attacks may be). The significance of this point isn’t merely semantic. The Trump administration would like us to see Iran’s willingness to target American troops in Iraq as indicative of the regime’s interest in threatening the security of American civilians in the U.S. And there is little basis for that deduction.
Unfortunately, equating the threat that Iran poses to America’s arguable interests abroad with a threat to Americans’ security at home is a bipartisan enterprise. Which is likely one reason that a new HuffPost–YouGov poll finds that 71 percent of American voters consider Iran “a serious threat to the United States.”

The road to war with Iran was paved (primarily) by U.S. policymakers.

Iran’s theocratic regime is loathsome in many respects. But it is not an implacable foe of the United States, or an irrational terrorist state, and its current hostility toward the U.S. is largely the product of American policy choices.
To appreciate this point, consider some pieces of context for the U.S.-Iran conflict that are routinely elided in the American press.
• When Donald Trump was 7 years old, the United States orchestrated a coup against Iran’s democratically elected government, leaving its people subject to the rule of an authoritarian, pro-American regime for decades afterward.
• Shortly after Iran’s Islamic Revolution overthrew that regime, the U.S. aided Saddam Hussein’s Iraq in its invasion of Iran, a war of aggression that claimed hundreds of thousands of Iranian lives. In addition to more conventional forms of assistance, our government knowingly abetted Saddam’s illegal chemical-weapons attacks, even as the Iraqi dictator was deploying sarin gas against his own people. Thousands of former Iranian soldiers still suffer from health problems caused by such attacks.
• In 1988, the U.S. military fired a surface-to-air missile at a passenger plane flying in Iranian airspace and incinerated 290 innocent people. Iran did not retaliate militarily.
• Despite these historical grievances, in the wake of the 9/11 attacks, Iran rounded up suspected Al Qaeda members who had crossed its border with Afghanistan, made copies of their passports, passed their information along to the U.S. government, and allowed American officials to interrogate many of the detainees. James F. Dobbins, the Bush administration’s top negotiator on Afghanistan during the period, later said that Iran had been “comprehensively helpful” in “working to overthrow the Taliban militias’ rule and collaborating with the United States to install the Karzai government in Kabul.” Amid this collaboration, the Iranian government made diplomatic overtures to the George W. Bush administration, seeking comprehensive negotiations over the various areas of conflict between the two countries. Its offer was rebuffed. The U.S. president cast Iran as a member of an “axis of evil” along with Iraq and North Korea, and his administration proceeded to openly advocate for the overthrow of the Iranian regime.
• The United States then invaded and toppled the government of Saddam Hussein, which did not have nuclear weapons, while declining to militarily confront North Korea, which, by the end of Bush’s tenure, did.
• In 2015, the United States reached an agreement with Iran, Britain, France, and Germany that it would suspend sanctions on companies and countries that did business with Iran, so long as Tehran suspended its nuclear weapons program. The Iranian regime proceeded to do just that, ditching its highly enriched uranium and tolerating an invasive inspection program.
• Three years later, the U.S. violated that agreement. Despite Tehran’s undisputed compliance with the deal — and over the objections of its core allies — the U.S. imposed [url=https://www.nytimes.com/2018/11/05/world/europe/us-iran-sanctions-europe.html?action=click&module=Top stories&pgtype=Homepage]draconian new sanctions[/url] on Iran, along with any European companies that dared to invest in it. Those sanctions have plunged the Iranian economy into a devastating recession. Its currency has halved in value. For ordinary Iranians, the cost of living has skyrocketed. For many seriously ill Iranians, the cost of staying alive has proved prohibitive.
This list obviously represents a potted history of the U.S.-Iran conflict, one that highlights the latter nation’s grievances to the exclusion of the former’s. My aim here is not to provide a comprehensive account of relations between the two countries, but merely to offer a corrective to U.S.-centric coverage of the conflict, so as to help Americans better understand the nature of the Iranian “threat” they supposedly face.
The Trump administration portrays Iran as an irrational, revolutionary regime that has intervened in Iraq and Syria for purely offensive purposes, and seeks a nuclear weapon for potentially genocidal ones. But that narrative has much less credibility when Iran’s actions are viewed in historical context.
Take Iran’s actions in Iraq. Is Tehran’s interest in securing hegemony in a border state that once launched a devastating eight-year war against it difficult to understand? Is the regime’s desire to minimize the influence of the United States in Iraq irrational, given America’s past support for Saddam’s invasion, and perennial calls for the overthrow of the Iranian regime? Imagine that Iran had spent the 1980s aiding a Mexican invasion of the United States that had resulted in hundreds of thousands of American deaths. If Iran then invaded Mexico decades later and toppled its government — while loudly declaring its desire to affect regime change in the U.S. next — might the U.S. government rationally conclude that countering Iranian influence in Mexico was among its vital national-security interests?
Or take Iran’s alleged pursuit of a nuclear weapon. Would it be irrational for Iran to observe what happened to Iraq and Libya — and what didn’t happen to North Korea — and conclude that a nuclear weapon would constitute a vital deterrent against foreign aggression?
Finally, consider Iran’s most recent provocations. If a foreign power imposed sanctions on any entity that invested in the United States — in direct violation of an agreement that that foreign power had signed with the U.S. — and our country proceeded to suffer a devastating recession, might our government feel a need to impose costs on the foreign power in question for its diplomatic treachery?
The point of these thought experiments is not to justify the Iranian regime’s behavior, but merely to try to understand it. Just because Tehran has intelligible reasons for seeking dominance in Iraq does not mean that it has morally legitimate ones. What it does suggest, however, is that the Iranian regime’s restraint Tuesday night was characteristic, not aberrational: The Iranian regime is not an irrational, inscrutable aggressor that cannot be dealt with like any other state. This point should never have been controversial; even Iran’s bitterest adversaries in the American and Israeli security Establishments have long described the regime as “very rational.” And history supports their assessment. Iran did not shrug off America’s accidental incineration of an Iranian passenger plane, or provide aid to the U.S. after 9/11, out of its exceptional benevolence. Rather, it did so in deference to the same rational assessment of the limits of its own power that tempered its retaliation Tuesday night.
The Iranian regime is interested in making peace with the U.S. — even on starkly inequitable terms — because it is aware of its own relative weakness. America’s current regime, on the other hand, is only interested in making peace on entirely one-sided terms because it is aware of the very same thing. Put differently, the Trump administration’s hardline stance toward Tehran is predicated on the very truth that its propaganda is designed to obscure: It is precisely because Iran does not pose a serious threat to the United States that we can afford to blithely violate our agreements with its government, or assassinate its generals, and receive only “a little noise” in return.
Exactly why this White House decided to press America’s advantage over Iran to the point of risking another Middle Eastern war is unclear. What is clear, however, is that the administration does not trust the American people to endorse its true reasoning, and is therefore trying to make us fear an illusory threat.
[size=13][size=17]Iranul nu este însoțit de adresa securității noastre. Saber-Rattling al lui Trump este.
INTEGRAL:
http://nymag.com/intelligencer/2020/01/trump-iran-statement-speech-iraq-strike-soleimani.html[/size]
În urmă cu cinci ani, Benjamin Netanyahu a informat Congresul SUA că guvernul iranian și grupul terorist ISIS erau două arome diferite ale aceleiași otrăvuri.
"Iranul și ISIS concurează pentru coroana islamului militant", a declarat  Camera Reprezentanților premierul israelian  , într-o adresă care vizează blocarea acordului nuclear în curs de a fi administrat de Obama. „Se numește Republica Islamică. Celălalt se numește Stat Islamic. Ambii doresc să impună mai întâi un imperiu islamic militant asupra regiunii și apoi întregii lumi. Pur și simplu nu sunt de acord între ei cine va fi conducătorul imperiului respectiv. ”
Evoluția acestei analogii a fost simplă: Dacă nu ați avea încredere în ISIS să se angajeze în diplomația de bună-credință, nici nu ar trebui să aveți încredere în regimul terorist din Teheran pentru a face acest lucru.
Falcii americani bat acelasi tambur. Raționalitatea teroristă a Republicii Islamice a fost cheia argumentului lor. La urma urmei, dacă Iranul ar fi un stat național normal - înzestrat cu un instinct de autoconservare și o înțelegere exactă a propriei puteri limitate - atunci nu ar reprezenta o amenințare cumplită pentru SUA sau aliații săi. În mod obiectiv, Iranul este o putere regională minoră, care nu are nicio utilizare rațională pentru o armă nucleară decât  ca un element de  descurajare împotriva agresiunii străine. Dacă Iranul are un motiv, atunci deținerea unei bombe atomice nu ar risca genocid, ci doar să schimbe echilibrul de putere din Orientul Mijlociu. În acest caz, ar exista toate motivele pentru a da o șansă diplomației - și puțină scuză pentru admiratorii americani ai Netanyahu, care zâmbeau atât de dorit.
Cinci ani mai târziu, acum este incontestabil faptul că acesta a  fost , de fapt, cazul. Acordul nuclear nu s-a prăbușit sub greutatea rea-credinței Iranului, ci sub cea a noastră. Și dacă încercările Iranului de a susține acel acord nu i-au pus raționalitatea în contradicție,  răspunsul  la uciderea lui Qasem Soleimani trebuie cu siguranță.
Comandantul Forței Quds poate să fi fost un  criminal de război  în ochii multor irakieni și sirieni. Dar în interiorul Republicii Islamice, Soleimani a fost un erou de război celebrat. Se estimează că 1 milion de iranieni s-au prezentat pentru înmormântarea sa; cel puțin 56  dintre ei și-au pierdut viața la scara periculoasă a durerii națiunii lor, trupurile lor zdrobite sub o amprentă.
În fața doliu și umilire națională, această profundă, chiar și cea mai rațională dintre statele-națiune ar fi susceptibilă de a reacționa excesiv. După ce și-a încălcat promisiunile diplomatice și a impus sancțiuni draconice economiei iraniene, Statele Unite tocmai au asasinat un oficial iranian de rang înalt în  sfidarea sfidătoare a dreptului internațional . Cum ar răspunde la un astfel de atac o entitate asociată ISIS, a cărei setea de sângele infidelilor și-a depășit grija pentru propria supraviețuire?
Ar aștepta câteva zile ca Statele Unite să crească securitatea la bazele sale din Irak, să tragă 22 de rachete la două dintre cele mai grele ținte pe care le-ar putea găsi și apoi - după ce a omorât zero americani - să declare că moartea eroului său național fusese răzbunată. și să cauți un armistițiu cu criminalul său? Dacă acest ipotetic vi se pare ridicol, atunci caracterizarea lui Donald Trump a regimului iranian ar trebui să fie și ea.
În  observații  acordate națiunii miercuri dimineață, președintele a ridicat din umeri cu înțelepciune represalii ale Iranului. Dar chiar dacă a recunoscut implicit reținerea lui Teheran, Trump a reafirmat concepția dreptului despre Iran ca stat „terorist”. El nu l-a considerat pe Soleimani drept criminal de război, ci drept „cel mai înalt terorist al lumii”, a descris Iranul drept „cel mai mare sponsor al terorismului”, și a susținut că „urmărirea armelor nucleare amenință lumea civilizată”.
Pentru moment, prudența Iranului și disponibilitatea lui Trump de a lua „câștigul” pe care i l-a oferit în mod tacit Teheran (bazele ușor deteriorate fiind un preț mic de plătit pentru viața lui Soleimani), ne-au readus din vârful războiului. Dar, dacă americanii doresc să ne mențină distanța față de acea poartă, va trebui să recunoaștem că guvernul nostru ne-a adus în acest punct, provocând temeri de amenințare fantomă.

„Amenințarea” iraniană este un vis de febră american.

Iranul reprezintă o amenințare serioasă pentru influența americană în Irak și hegemonia saudită în Orientul Mijlociu. Regimul islamist reprezintă, de asemenea, o amenințare modestă (deși nu  „existențială” ) pentru securitatea israeliană și influența regională, precum și un obstacol fundamental pentru libertatea personală a iranienilor în general, și a  femeilor iraniene  și a  persoanelor LGBTQ  în special.
Dar Iranul nu reprezintă o amenințare serioasă pentru securitatea națională americană.
Acest ultim fapt este incomod pentru elitele politicii externe americane care ar dori să sacrifică viețile și bogățiile americane pentru cauzele maximizării influenței Washingtonului în Irak, hegemonia Riyadhului în Golful Persic, securitatea israeliană sau schimbarea regimului în Teheran (cea mai mare parte a lui Trump mâinile de politică externă ale administrației se încadrează în cel puțin una dintre aceste găleți). Perseverentul publicului provincial infam al Americii de a îmbrățișa o concepție expansivă a „intereselor de bază” ale națiunii lor - cu atât mai puțin   concepția specifică favorizată de șoimii anti-Iran ai Americii - este greu. Persuptând americanii că au un interes în  nu murirea într-un atac terorist este, în schimb, destul de ușor. Din acest motiv, o caracteristică definitorie a discursului american în materie de politică externă este elisiunea sa voită a distincției dintre amenințările la adresa intereselor SUA   (așa cum sunt definite în mod tendențial de către factorii de decizie de elită) și amenințările la adresa securității fizice a poporului american.
Călugarii anti-Iran nu sunt singurii care se implică în această manieră retorică. Este endemic pentru comunitatea de politică externă din Washington. Democrații de cameră și oficialii departamentului de stat care au depus mărturie la audierile lor de luptă,  au descris în mod obișnuit  incursiunile Rusiei în Donbass ca o amenințare la „securitatea națională” a Americii - ca și cum singurul lucru care se află între petro-statul în declin al lui Vladimir Putin  iar paritatea geopolitică cu preeminentă putere economică și militară a lumii a fost controlul asupra unei felii sărace și degradate de mediu din estul Ucrainei. Mai pe larg, ecuația provocărilor „intereselor regionale” americane cu amenințările la securitatea internă a națiunii este inclusă în vocabularul de bază al guvernului nostru: Organismul principal de planificare a politicii externe a Casei Albe nu se numește „Consiliul de strategie geopolitică”, ci mai degrabă Consiliul de securitate națională, chiar dacă cea mai mare parte a activităților sale nu are prea mult legătură cu asigurarea statului național american.
Dar administrația Trump și șoimii săi anti-iranieni aliați, conjurează amenințări fantomă la adresa securității americane cu o fervoare și o mendate excepționale. Și nu fără motiv: dacă americanii ar fi înțeles mai clar natura „amenințării iraniene”, probabil că ar avea o toleranță mai mică pentru poziția beligerantă a lui Donald Trump   față de Teheran.
Când președintele desemnează instituțiile statului iranian  drept organizații „teroriste” , el invită publicul să asocieze Republica Islamică cu tipul de violență pe care o trăia națiunea lor pe 11 septembrie; adică atacuri de victime în masă asupra patriei americane. În ultimele zile, vicepreședintele Mike Pence a explicat acest subtext, acuzându- l udicos pe Soleimani de implicare în 11 septembrie . Și totuși, Iranul nu a perpetuat niciodată violența în masă pe pământul american. Mai departe, după cum a remarcat Jefferson Morley anul trecut în  The New Republic , ultimul atac terorist fatal asupra americanilor din străinătate, care ar putea fi  plauzibil a fost atribuit procurilor iraniene a fost bombardarea Khobar Towers în 1996. Soleimani și guvernul său sunt fără îndoială complici în violența reprobabilă împotriva civililor din Orientul Mijlociu și pentru  moartea soldaților americani din Irak . Dar vizarea ofițerilor militari în uniformă ai unei armate care a invadat și ocupat o țară pe false pretenții și în sfera dreptului internațional, nu este  terorismul prin orice definiție rezonabilă (oricât de inutile ar putea fi aceste atacuri distructive și odioase din punct de vedere moral). Semnificația acestui punct nu este doar semantică. Administrația Trump ar dori să vedem disponibilitatea Iranului de a viza trupele americane în Irak ca un indiciu al interesului regimului de a amenința securitatea civililor americani din SUA. Și nu există prea puțin temei pentru această deducție.
Din păcate, echivalarea amenințării pe care Iranul o prezintă pentru interesele discutabile ale Americii în străinătate cu o amenințare la securitatea americanilor la domiciliu este o întreprindere bipartidă. Ceea ce este probabil un motiv pentru care un nou   sondaj HuffPost – YouGov constată că 71 la sută dintre alegătorii americani consideră Iranul „o amenințare serioasă pentru Statele Unite”.

Drumul către război cu Iranul a fost asfaltat (în primul rând) de către decidenții americani.

Regimul teocratic iranian este deznădăjduit în multe privințe. Dar nu este un dușman implacabil al Statelor Unite sau un stat terorist irațional, iar ostilitatea sa față de SUA este în mare parte produsul alegerilor politice americane.
Pentru a aprecia acest punct, luați în considerare câteva fragmente de context pentru conflictul SUA-Iran care sunt de rutină elese în presa americană.
• Când Donald Trump avea 7 ani, Statele Unite au  orchestrat o lovitură de stat împotriva guvernului ales al Iranului în mod democratic , lăsând oamenii săi supuși guvernului unui regim autoritar pro-american pentru decenii după aceea.
• La scurt timp după Revoluția Islamică din Iran a răsturnat regimul,  SUA a ajutat Irakul lui Saddam Hussein în invazia sa Iranului , un război de agresiune care a pretins sute de mii de vieți iraniene. Pe lângă formele de asistență mai convenționale, guvernul nostru a înlăturat cu bună știință  atacurile ilegale de arme chimice ale lui Saddam , chiar dacă dictatorul irakian desfășura gaz sarin împotriva propriului său popor. Mii de foști soldați iranieni suferă încă de probleme de sănătate cauzate de astfel de atacuri.
• În 1988, armata americană a  tras o rachetă supra-aer  la un avion de pasageri care zbura în spațiul aerian iranian și a incinerat 290 de oameni nevinovați. Iranul nu a ripostat militar.
• În ciuda acestor nemulțumiri istorice, în urma atacurilor din 11 septembrie, Iranul a  rotunjit pe membrii Al Qaeda suspectați  care au trecut granița cu Afganistanul, au făcut copii ale pașapoartelor, au transmis informațiile către guvernul SUA și au permis oficialilor americani pentru a interoga mulți dintre deținuți. James F. Dobbins, principalul negociator al administrației Bush în Afganistan în perioada respectivă, a declarat mai târziu că Iranul a fost „de mare ajutor” în „lucrul pentru răsturnarea guvernării milițiilor talibane și în colaborarea cu Statele Unite pentru instalarea guvernului Karzai la Kabul. ”Pe fondul acestei colaborări, guvernul iranian a făcut  demersuri diplomatice către administrația George W. Bush, căutând negocieri cuprinzătoare asupra diferitelor zone de conflict dintre cele două țări. Oferta sa a fost mustrată. Președintele american a aruncat Iranul ca membru al unei „axe a răului” împreună cu Irakul și Coreea de Nord, iar administrația sa a continuat să pledeze în mod deschis pentru răsturnarea regimului iranian.
• Statele Unite au invadat apoi și au răsturnat guvernul lui Saddam Hussein, care nu avea arme nucleare, în timp ce a refuzat să se confrunte militar cu Coreea de Nord, ceea ce, până la sfârșitul mandatului lui Bush, a făcut-o.
• În 2015, Statele Unite au ajuns la un acord cu Iranul, Marea Britanie, Franța și Germania prin care acesta va suspenda sancțiunile asupra companiilor și țărilor care au făcut afaceri cu Iranul, atât timp cât Teheran a suspendat programul de arme nucleare. Regimul iranian a procedat la acest lucru, dărâmându-și uraniul extrem de îmbogățit și tolerând un program de inspecție invaziv.
• Trei ani mai târziu, SUA au  încălcat acel acord . În ciuda respectării incontestabile a lui Teheran cu acordul - și asupra obiecțiilor aliaților săi de bază - SUA au impus  [url=https://www.nytimes.com/2018/11/05/world/europe/us-iran-sanctions-europe.html?action=click&module=Top stories&pgtype=Homepage]noi sancțiuni draconice[/url]  Iranului, împreună cu orice companii europene care au îndrăznit să investească în el. Aceste sancțiuni au scufundat economia iraniană într-o  recesiune devastatoare . Valoarea sa a redus la jumătate în valoare. Pentru iranienii obișnuiți, costul vieții a scăzut. Pentru mulți iranieni grav bolnavi,  costul de a rămâne în viață s-a dovedit prohibitiv .
Această listă reprezintă, evident, o istorie puternică a conflictului SUA-Iran, care scoate în evidență nemulțumirile acesteia din urmă pentru excluderea primului. Scopul meu aici nu este de a oferi o relatare cuprinzătoare a relațiilor dintre cele două țări, ci doar de a oferi o acoperire corectivă a conflictului centrat în SUA pentru conflict, astfel încât să îi ajut pe americani să înțeleagă mai bine natura „amenințării” iraniene cu care se confruntă. .
Administrația Trump prezintă Iranul ca un regim irațional, revoluționar, care a intervenit în Irak și Siria în scopuri pur ofensive și care caută o armă nucleară pentru cele potențial genocide. Dar această narațiune are o credibilitate mult mai mică atunci când acțiunile Iranului sunt privite în context istoric.
Faceți acțiunile Iranului în Irak. Interesul Teheranului în asigurarea hegemoniei într-un stat de frontieră care a lansat odată un devastator război de opt ani împotriva acestuia este greu de înțeles? Este irațională dorința regimului de a minimaliza influența Statelor Unite în Irak, având în vedere sprijinul trecut al Americii pentru invazia lui Saddam și apelurile perene pentru răsturnarea regimului iranian? Imaginați-vă că Iranul a petrecut anii 1980 în ajutorul unei invazii mexicane a Statelor Unite care a dus la sute de mii de decese americane. Dacă Iranul ar fi invadat Mexic zeci de ani mai târziu și și-ar fi răsturnat guvernul - în timp ce și-ar fi declarat cu voce tare dorința de a afecta schimbarea regimului în SUA, ar putea concluziona rațional guvernul SUA că combaterea influenței iraniene în Mexic a fost printre interesele sale vitale de securitate națională?
Sau luați presupusa căutarea Iranului de o armă nucleară. Ar fi irațional pentru Iran să observe ce s-a întâmplat cu Irak și  Libia  - și ce nu s-a întâmplat cu Coreea de Nord - și să concluzioneze că o armă nucleară ar constitui un element de descurajare vitală împotriva agresiunii străine?
În cele din urmă, luați în considerare cele mai recente provocări ale Iranului. Dacă o putere străină impunea sancțiuni oricărei entități care a investit în Statele Unite - cu încălcarea directă a unui acord pe care acea putere străină l-a semnat cu SUA - și țara noastră a procedat să sufere o recesiune devastatoare, guvernul nostru ar putea simți nevoia să impună costuri pentru puterea străină în cauză pentru trădarea sa diplomatică?
Ideea acestor experimente gânditoare nu este de a  justifica  comportamentul regimului iranian, ci doar de a încerca să-l înțelegem. Doar pentru că Teheran are motive inteligibile pentru a căuta dominația în Irak, nu înseamnă că are legitime din punct de vedere moral. Ceea ce sugerează, totuși, este că restricția regimului iranian marți seară a fost caracteristică, nu aberațională: regimul iranian nu este un agresor irațional, incontestabil, care nu poate fi tratat ca orice alt stat. Acest punct nu ar fi trebuit niciodată să fie controversat; chiar și cei mai amari adversari ai Iranului în  America  și  Israel security Establishments have long described the regime as “very rational.” And history supports their assessment. Iran did not shrug off America’s accidental incineration of an Iranian passenger plane, or provide aid to the U.S. after 9/11, out of its exceptional benevolence. Rather, it did so in deference to the same rational assessment of the limits of its own power that tempered its retaliation Tuesday night.
Regimul iranian este interesat să facă pace cu SUA - chiar și în condiții extrem de inechitabile - pentru că este conștient de propria sa slăbiciune relativă. Regimul actual al Americii, pe de altă parte, este interesat doar de a face pace  în  condiții unilateral, deoarece este conștient de același lucru. În altă ordine de idei, poziția directă a administrației Trump față de Teheran se bazează pe adevărul că propaganda sa este concepută să obscureze: tocmai pentru că Iranul  nu  reprezintă o amenințare serioasă pentru Statele Unite, ne putem permite să încălcăm în mod blestem acordurile noastre cu guvern sau asasina generalii săi și primește doar „ puțin zgomot ” în schimb.
Exact motivul pentru care această Casă Albă a decis să preseze avantajul Americii asupra Iranului, încât să riște un alt război din Orientul Mijlociu nu este clar. Ceea ce este clar, însă, este că administrația nu are încredere în poporul american să susțină adevăratul său raționament și, prin urmare, încearcă să ne facă să ne temem de o amenințare iluzorie.[/size]

Scris de **Admin** Vin Ian 10, 2020 2:29 am

https://sites.google.com/site/irannewpearlharbour/iran-is-not-a-threat-to-our-security-trump-s-saber-rattling-is

Iran Is Not a Threat to Our Security. Trump’s Saber-Rattling Is.