Pe golgota Aiudului, anul 1948

Scris de MARTOLOG Vin Mai 08, 2015 11:31 pm

http://foaienationala.ro/pe-golgota-aiudului-anul-1948.html?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+foaienationala+%28Foaie+Nationala%29

Cu sfârșitul lui noiembrie 1948 regimul la Aiud s-a înrăutățit brusc. Comuniștii străini evrei și unguri ceruseră, lucru ce l-am aflat mai târziu, uciderea a 30.000 de români, spre a instala în tară teroarea și ca să poată aplica programul lor de reforme revoluționare. Dar s-au izbit la început de împotrivirea lui Lucrețiu Pătrășcanu și apoi a „gloatei” – cum spuneau ei – lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Atunci au spus: „Avem putința să-i reeducăm, în temnițe, ca să împărtășească ideile noastre” și au recurs la arestări cu nemiluita. Toate temnițele erau arhipline. Dar în martie au arestat pe Pătrășcanu și pe prietenii lui, evrei mai ales, toți cu doctorate în străinătate. Deci nu mai exista opoziția acestora. Atunci au hotărât: „Ce să mai așteptăm reeducarea? Bătrânii nu se pot reeduca. Hai să-i ucidem cu foamea!” și au instalat un regim de cruntă înfometare și asuprire. La ferestre au pus paravane din lemn ca să nu pătrundă lumina soarelui, plimbările s-au redus simțitor iar masa a devenit catastrofală: 600 de calorii pe zi la un deținut. Foamea a început să muște din noi. Era ceva îngrozitor. O simțeam cu toate fibrele corpului. O simțeam nu numai cu stomacul, ci cu creierul și cu toată ființa. Sunt dureri și dureri.

Dureri ce vin din boală sau din chinuri sufletești, din dorul după ceva ce nu poate fi împlinit, cum a fost la cei din străinătate dorul de tară, nostalgia patriei și a locurilor natale.

Dar acestea cu rare excepții pot fi depășite. Dar există și durerea foamei. E cruntă. Simți cum zi de zi te topești. Puterile scad mereu, te stingi lent ca o lumânare ce s-a consumat. Stai jos, nu mai poți ieși regulat la plimbare și mai târziu nu mai poți ieși deloc. Și apoi nu mai poți mânca puțina mâncare ce ți se dă și, nemairidicându-te, într-o zi închizi ochii. Căutam economia forțelor. Evitam tot ce ar putea slăbi cât de puțin organismul.

Nici o povestire despre mese bogate și petreceri. Nimic ce ar zdruncina echilibrul psihic. N-am admis să ne plângem că vom muri. Nu! Trebuie să privim moartea eroic, frumos, în picioare, ca pe ceva inevitabil, ca pe un destin implacabil impus de alții.

Trebuie să fim veseli, senini și blânzi, fără ură, fără blesteme la adresa asupritorilor, să depășim ideea de răzbunare în ipoteza unei salvări, să ne ridicăm deasupra mizeriei în care putrezim, să fim oameni după chipul lui Dumnezeu. Am cerut partenerilor de celulă să nu povestim decât lucruri frumoase, vesele, senine, curate. Să spunem și glume numai din acelea care nu murdăresc nici imaginația, nici mintea, nici sensibilitatea noastră.

Controversele în discuții erau oprite. Să nu slăbească capitalul de rezistentă.

Totul era bine măsurat. Pentru liniște și ajutor de sus, rugăciunea în taină, fiecare singur. E interzisă public, să o facem deci discret, ca să nu trezim furia celor ce ne pândesc la vizetă. De ni se cere să renunțăm la ea, să respingem cu hotărâre cererea. De suntem bătuți, cum s-a întâmplat uneori fiindcă ne rugam, să primim bătaia cu răbdare, resemnare, liniște.

De ni se cere să renunțăm la orice dezbateri și preocupări politice, să primim imediat cererea. Dar de ni se cere să nu dăm nici un ajutor spiritual vreunui deținut ce are nevoie de el, să respingem intervenția aceasta cu hotărâre. După ce ni s-a luat totul, măcar putința de a face puțintel bine să o păstrăm. Acesta e dreptul nostru la care nu trebuie să renunțe nici un deținut.

Acum, când unii mor sub ochii noștri, acum nevoile de ajutor spiritual sunt mai simțite. Acum acest drept al nostru are prilejul să se manifeste. Nu numai un cuvânt de mângâiere, ci uneori în cumplita asuprire și un zâmbet adresat cuiva ce are nevoie de el are importanta lui. Important e să nu ne pierdem veselia, bucuria, încrederea, zâmbetul senin. Cei ce ne văd astfel se vor îmbărbăta. Și asta e mult, Căci în împrejurări grele acestea sunt ca o forță ce se transmit celui care te privește. Și fiecare are trebuință de ajutorul celuilalt. Aceste stări trebuie să fie firești, nu impuse de noi ca o poză, ci să rezulte din starea noastră interioară ca o manifestare firească a ei.

Sursa