Credea că șefului său bogat îi era scârbă, nici nu se uita la el, dar de la o vreme bărbatul găsea mereu o pungă plină cu mâncare în apropierea tomberoanelor. Cine le punea mereu acolo șI de ce l-a șocat:

Scris de **Admin** Mier Sept 06, 2017 2:38 am

Aceasta este o poveste surprinzătoare despre judecățile false, prejudecăți și despre oamenii care ne fac să vedem lumea altfel.

Un bărbat a împărtășit povestea sa prin intermediul site-ului Wikr, o traducem întocmai cum a scris-o el:

,,În fiecare zi șeful meu își conducea mașina și intra cu mașina lui luxoasă în vila uriașă. Eu trebuia să deschis porțile și să îl salut. Lucram ca paznic al casei lui. Dar el nu-mi răspundea niciodată la salut. Nici cu vreun gest, nici măcar nu se uita la mine. O dată m-a văzut căutând resturi într-un coș de gunoi, dar nu a reacționat atunci în niciun fel. La fel ca întotdeauna părea că nici nu mă vede.

În dimineața următoare am găsit o pungă de hârtie exact în locul unde mă văzuse. Era curată și mâncarea dinăuntru era atent împachetată. Toate produsele erau proaspete și bune, de parcă tocmai fuseseră cumpărate de la supermarket. Desigur, am luat-o și am fost foarte fericit.

De atunci am continuat să găsesc punga plină de legume, fructe și tot ce aveam nevoie zilnic. S-a transformat într-un ritual. Eu, soția și copiii mei mâncam mult mai bine și mai sănătos. Dar mereu aveam o întrebare în minte: cine poate fi? Cine este binefăcătorul meu misterios?

Într-o zi am ajuns la serviciu și am aflat că șeful meu murise. Mulți oameni veniseră la vilă. Aceasta a fost prima dată când nu am găsit mâncare în locul obișnuit. Mă gândeam că poate o fi luat-o vreun oaspete, dar a doua, a treia și a patra zi a fost la fel.

Au trecut multe săptămâni, nu mai aveam niciun ajutor și îmi era greu să îmi hrănesc familia. În final am decis să cer o mărire de salariu soției șefului meu, în cazul în care eram refuzat, îmi dădeam demisia. Ea mi-a zis: ,,Timp de doi ani salariul a fost de ajuns, nu ai spus nimic. Ce s-a schimbat acum?”. Așa că am decis să îi spun povestea sacoșii de hârtie cu mâncare. Ea m-a întrebat: ,,Când ai zis că nu ai mai primit pachetul?”, i-am zis că în ziua morții soțului ei.

Abia acum îmi dădeam și eu seama cine era cel care îmi făcuse atâta bine, omul care părea incapabil să zâmbească. Brusc, soția lui a izbucnit în lacrimi și eu am început să regret că am cerut mărirea de salariu. Am rugat-o să se calmeze și să nu mai plângă, am asigurat-o că îmi voi păstra postul și fără un salariu mai mare.

Dar femeia m-a întrerupt: ,,Nu-ți face griji, plâng pentru că am găsit în sfârșit cea de-a șaptea persoană. Vezi tu, știam că soțul meu dăruiește câte 7 pungi de mâncare zilnic, am găsit 6 persoane. Abia acum am aflat despre tine”.

Din acel moment am reînceput să primesc sacoșa cu mâncare, dar acum nu o mai găseam lângă gunoi, ci fiul șefului meu venea la mine acasă și mi-o dădea personal. Indiferent cât de mult încercam să îi mulțumesc, nu îmi răspundea niciodată, exact ca tatăl lui… O dată nu m-am putut stăpâni și, după ce s-a întors cu spatele am urlat: MULȚUMESC! Atunci el s-a întors și m-a rugat să nu mă supăr dacă vreodată nu răspunde la ce îi zic: are problemele congenitale de auz ale tatălui său.”.