Politicianul român: prea rudimentar pentru complexe

Scris de **Admin** Joi Mar 01, 2018 5:44 am

http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/politicianul-roman-prea-rudimentar-pentru-complexe

Politicianul român: prea rudimentar pentru complexe Lm0-1476

Cînd, în sfîrșit, după călătoria prin labirintul tridimensional din beton masiv, gigantesc, imaginat de un arhitect care n-a putut să se hotărască dacă să fie mai degrabă baroc decît enorm sovietizant sau invers, ajungi în biroul senatorului, te așteaptă ultima încercare spațio-temporală pre-interviu: parcurgerea distanței de la ușa biroului pînă la fotoliul pe care se află augustul politician, cît lungimea a patru mașini aliniate una în spatele celeilalte. Îl vezi de la intrare, tolănit în ceva ce pare o canapea din piele mai mult lungă decît lată, cu brațe masive, dar moi, pe care un om normal ar putea sta așezat lejer, ca pe un scaun. Senatorul e într-un halou de fum aromat produs de o țigară de foi și citește absorbit dintr-un dosar. Sau doar mimează preocuparea și absența, are un lung exercițiu diplomatic ante- și post-’89, a fumat tot ce se putea în materie de relații interumane. Procedeul cel mai des întîlnit este să te învelească în multe foi, neapărat parfumate. Are grijă să nu-ți dea fumul în nas, totuși, ar fi nepoliticos și te-ar putea enerva, poate chiar irita. Dar politica nu funcționează așa, o știe de cîteva decenii: pînă la urmă, să fii diplomat român al statului comunist al lui Ceaușescu la Geneva în anii ’70, apoi ministru de Externe al proaspetei democrații iliesciene în anii’90, jucător politic în tot acest timp și din nou ministru (în mai multe rînduri, și în primul deceniu al noului mileniu, al treilea, dar și în al doilea), ei bine, toate astea presupun o infinită capacitate de a evita conflictul direct și un fantastic talent de a țese fire laterale ca un păianjen tot timpul atent la context.

Practic, omul (doar cel politic?) pare să nu aibă nici un complex în a funcționa ireproșabil pînă la terminarea combustibilului (de fapt, chiar în momentul în care citiți acest text, e la post, arde kerosen de MiG ca să reprezinte diplomatic patria; și-l știu bine și esticii, și vesticii, și transatlanticii încă de cînd Cortina de Fier exista și el era de partea în care răsărea soarele). Poate ceasurile scumpe din declarația de avere, nici unul rusesc, să-l dea de gol. Și, firește, nelipsita țigară de foi, pe care o pufăie cu lejeritatea unuia care a căpătat particula nobiliară de „sir“ prin complicate jocuri politice, nu din cele despre care ai vorbi la vreo reuniune publică despre valori morale. Dar are, totuși, atîta rezon încît să nu-și inventeze și un blazon.

Nu a fost și cazul altui ministru de Externe. Unul cu ambiții mult mai mari, care l-au ținut patru ani la Palatul Victoria, dar nu i-au folosit să se poată instala și la Cotroceni. Născut într-o Românie sovietizată și educat în ceaușismul „luminat“ al anilor ’60-’70, consolidat profesional și personal (prin două mariaje cu fete de lideri de partid) în deceniul al optulea, cel mai dur al ceaușismului paranoic, politicianul a uzat de mandatul de premier al României inclusiv ca să-și ridice un muzeu al propriului blazon. Oficial, muzeul adăpostește doar cărți și hărți rare, donate tot de către fostul premier. În basorelief, însă, la intrarea în instituția de stat (înființată prin hotărîre de guvern inițiată și semnată de către același ex-prim-ministru) se află, vizibil, blazonul creat special de către un artist pentru politician. Iar la parter, în principala sală a muzeului, ferestrele vitrate conțin din nou, viu colorat, blazonul.

Pe lîngă însemnul heraldic, blocul de pe străduța centrală care poartă numele altui muzeu, domeniul dintr-o comună prahoveană și poveștile despre genți burdușite cu bani sînt doar banalități care însoțesc funcția de politician român de oricînd. Delirul însemnelor nobiliare, însă, asumat și ștanțat pe clădirea unei instituții publice înființate special pentru acest scop, indică o suferință adîncă pe care bietul actual fost condamnat penal o simțea adînc în vintre. Și mai arată o nevoie de recunoaștere exterioară pe care decenii de demnități publice la vîrful statului nu o satisfăcuseră.Dar puțini alți politicieni români de după ’89 se apropie de nivelul intelectual al complexelor celor doi și, în același timp, și mai puțini suferă de complexul superiorității. Dimpotrivă, le poți citi în ochi, în gesturi, în discurs și în acțiuni certitudinea că au o imagine atît de proastă despre ei înșiși încît avansarea în partid și în funcții de stat e șansa lor supremă de a scăpa de scabia inferiorității. În general, efectul bolii din sîngele lor este o arghirofilie aflată în diferite staze și chiar metastaze, care i-a marcat mai pe toți. Așa se explică furtul grosolan pe care-l descoperi la grupuri largi de politicieni, cu un minim efort investigativ: salarii cît mai mari, funcții cît mai multe, rubedenii angajate peste tot la stat, trafic de influență pentru contracte publice, mită pentru intermedieri diverse, comisionarea grosolană a lucrărilor de la buget, conflict de interese. Cu o majoritate calificată, demnitarii numiți politic și aleșii par mîncați de filoxera amoralității. Nu-i bănuiești nici măcar că ar fi malefici, răi cu intenție, corupți cu țintă, ci biete cadavre ambulante programate de o entitate necunoscută, dar omnipotentă, să devoreze ca un cancer orice sursă de bani publici cu care ajung în contact.

În unii, însă, o cantitate suficientă de bani determină un efort de schimbare a calității personale. Îmi aduc aminte cu suficientă claritate cum, atunci vicepreședinte al Camerei Deputaților (apoi chiar președinte al Camerei inferioare a Parlamentului României, acum dispărut din peisajul politic), un politician se strecura pe lîngă pereți în preajma regelui Mihai I, cu ocazia discursului acestuia din Parlament, în 2011, prea incomod în costumul său cam larg care însoțea o cămașă cu guler anacronic de lat și o cravată în dungi care stîrnea un disconfort vizual sîcîitor. Stînjeneala evidentă, de zilier pe șantier ajuns om cu funcție mare (omul chiar a studiat – în vreo opt ani, ce-i drept, în loc de cinci – ca să ajungă inginer în construcții), s-a văzut și la contactul direct cu regele, după cum a notat o gazetă: „imediat după discursul regelui, deputatul (…) a trebuit să-i ofere regelui colanul Camerei Deputaților. Vicepreședintele Camerei a fost cel care a întins primul mîna (…), deși, potrivit protocolului, regele este cel care întinde primul mîna, chiar și femeilor. Mai mult, (…) a continuat să-l țină de mîini pe rege, ca pe un prieten apropiat, lucru de neconceput pentru cei care cunosc protocolul Casei Regale. Și mai rău a fost faptul că deputatul (…) i-a luat înapoi decorația regelui pentru a le permite fotografilor să imortalizeze momentul istoric, a zîmbit sălii și apoi a returnat-o Maiestății Sale.“

Vreo doi ani mai tîrziu, însă, costumele se scumpiseră, cămășile și cravatele erau în parametri de fashion politic de lux, iar funcția bătea gradul de alfabetizare al personajului, care mă certa la televizor, astfel, în direct: „Eu sînt președintele Camerei Deputaților! «Domnule» îmi puteți spune dacă veniți la mine în birou!“

Dar n-am fost în biroul augustului pentru care apelativul „domnule“ era depreciativ. Ceea ce nu m-a scutit de neplăcerile provocate de întîlnirile cu mulți alți politicieni. Unul îmi povestea, de cîte ori avea ocazia, că este masterand în teatru și, odată, chiar mi-a recitat o poezie lîngă sala de plen a Senatului. Altfel, acest rafinat, care se cizela cultural chiar și aproape sexagenar fiind, era putred de bogat în terenuri, deținea cîteva zeci. Un altul nu contenea să se refere la sine ca la un jurnalist (își făcuse veacul prin televiziuni vreo douăzeci de ani, e adevărat) și să dea lecții într-ale meseriei, în ciuda faptului că era parlamentar cu acte în regulă. Acum este, din nou, jurnalist, dovadă vie că simpaticul complex al impostorului nu a omorît încă nici un politician. Nu român, cel puțin. Iar despre doamna deputat pe care am văzut-o lipindu-se cu toată partea frontală a trunchiului de aceeași zonă corporală a unui coleg de breaslă (a mea, nu a doamnei) și lipindu-i (dar nu simultan cu acțiunea descrisă anterior) o mînă altuia pe partea superioară a coapsei (provocîndu-i primului un atac de panică și celui de-al doilea o congestionare totală) nu are sens nici să aduc vorba. Decît poate cu ocazia unui număr dedicat fetișurilor și peșcheșurilor.

P.S. Nu am identificat prin nume pe nici unul dintre politicienii de mai sus nu din pudibonderie sau calcul (cu atît mai mult cu cît sînt convins că cei mai mulți sînt ușor recognoscibili), ci pentru că numele lor sînt cu totul irelevante. Descrierile aparțin, de fapt, unor categorii de indivizi și nu unor indivizi particulari care, în cel mai bun caz, se întîmplă să definească o categorie sau alta.