Ce s-ar întâmpla dacă tripleta SRI – DNA – ÎCCJ ar face, acum, un pas înapoi?

Lupta anticorupție din România conține forțe, acțiuni și finalități controversate. Un popor spectator, de strapontină, exasperat de hoția generalizată și neîncrezător în bunele intenții ale guvernanților, observă că de la o vreme se întâmplă în republică ceva neașteptat de spectaculos pentru banii puțini dați pe bilet: oameni importanți, intangibili până nu de mult, întră la pușcărie. El, poporul, din râna din care privește, se bucură văzând asta. Își trage chiar o energie ascensională din fiecare prăbușire de mahăr. Prinde aripi și așteaptă cu sufletul la gură episodul următor. Asistă la cel mai tare serial de tip cíné-vérité vorbit în limba sa iar scenariul, evident în crescendo, propune încleștarea binelui cu răul într-o formă foarte captivantă pentru el. Răul suprem, întruchipat de un fost președinte pe care-l urăște din toți rărunchii, este hărțuit (doar hărțuit, deocamdată) de un fel de cyborg administrativ, în care regizorul a amestecat și calități și defecte, și slăbiciuni umane și virtuți instituționale. Dacă în final răul va fi răpus, învingătorului i se vor ierta toate păcatele și va fi răsplătit cu gloria temeinică, cuvenită binelui. Dacă, în schimb, diavolul va scăpa nepedepsit, cum se întâmplă adesea în cíné-vérité-uri, dezamăgirea populară va fi atât de mare încât cel în care s-a investit speranța happy-end-ului va trebui să dispară din distribuțiile viitoare.

Am folosit această paralelă telenovelistică pentru a încerca să sugerez mai bine cât interes social, câtă pasiune vindicativă și ce set radicalizat de așteptări și reacții stârnește asaltul pornit de tripleta SRI – DNA – ÎCCJ împotriva corupției și corupților din România.

Această tripletă, pe lângă simpatia și sporul de imagine pe care i le-au adus acțiunile ei hotărâte de plivire parțială a ogorului nostru politico – economic, a reușit să genereze în cea mai mare parte a populației din România (reprezentând, probabil, chiar mai mult decât cele 7.5 milioane de votanți de la Referendum) și o imensă așteptare: de a duce lucrurile până la capăt.

Progresele realizate până acum sunt notabile dar fragile. Există în mentalul colectiv suspiciuni și chiar acuzații grave referitoare la comportamentul SRI, DNA, ÎCCJ, de pe vremea când președinte era Traian Băsescu. Obediență, slugărnicie, protejarea clicii prezidențiale și decimarea adversarilor ei, pe scurt: partizanat și complicitate la acțiuni de poliție politică. Lumea nu a uitat toate aceste nereguli. Doar că, oarecum mulțumită de ceea ce se petrece după venirea la Cotroceni a unui nou președinte, a decis să închidă puțin ochii și să le mai acorde o șansă celor trei copii rebeli ai lui Traian Băsescu, dezavuați public de acesta.

Cu spatele acoperit de greii SUA și UE, cu suportul popular demonstrat de procentele din sondaje, cu președintele Iohannis fan discret, nemânat, deocamdată, de orgolii personale, tripleta SRI – DNA – ÎCCJ a început anul 2015 printr-un galop de sănătate. Părea că nimeni și nimic (în afară de eventualele limite ale propriilor ambiții) nu o poate opri din marșul triumfal spre despăducherea țării și spre cucerirea totală a inimilor românilor.

Până când arestarea Elenei Udrea a tulburat apele. Din care ape tulburi a apărut, în chip de zeul războiului năclăit de aluviuni, Traian Băsescu.

Ce a urmat, se știe! Un autodenunț de șef de clan ce a condus, discreționar, toate tunurile date bugetului în ultimii ani. Prin cine? Prin cei șase „coechipieri” așa zis „independenți”, pe care i-a numit și care, contrar cutumelor gangsterești, au ajuns să se aresteze între ei.

Și a mai urmat un atac smintit la „defectorii” Coldea, Kovesi, Stanciu, acuzați de relații instituționale nefirești și de guantanamizarea țarii. În binecunoscutu-i stil șantajistic a dat de înțeles celor trei că dacă vor continua pe aceeași linie nu trebuie să se aștepte la surprize plăcute din partea lui.

Și astfel ajungem la întrebarea din titlu: ce s-ar întâmpla dacă tripleta SRI – DNA – ÎCCJ ar face, acum, un pas înapoi?

Răspunsul e simplu: ar fi dezastruos pentru ea (tripleta) și doar provizoriu bine pentru el (Traian Băsescu). Și ar mai fi dezastruos și pentru Klaus Iohannis. Iată de ce.

Prin acțiunile în forță dar și prin abuzurile sale de nimeni amendate, tripleta și-a câștigat, în ultimele luni, un statut de supra-putere. Nimic nu-i stă în cale. Nici Parlament, nici CCR, nici DIICOT, nici ANI, nici Guvern. Un fel de Abrams M1A2 sau de Challenger 2 care strivește totul sub șenile și care impresionează, până la seducere totală, galeria avidă de jertfe. Să se oprească din ascensiunea fulminantă, ba, și mai rău, să facă pasul înapoi de frica amenințărilor lui Băsescu, ar însemna dezonoarea. Ar însemna oprobriu generalizat. Ar însemna eșuarea lamentabilă a luptei anticorupție. Nimic din ce s-a făcut bun până acum nu ar mai conta, din moment ce în fruntea simulacrului de justiție independentă (căci despre asta ar fi vorba) au stat niște marionete, niște lași, niște momâi de bălegar.

Traian Băsescu ar repurta un succes provizoriu. Ar stopa, pentru o vreme, asaltul împotriva sa și al Elenei Udrea. În plus, ar da un semn că încă are putere, că încă mai contează. Euforia nu ar dura însă mult. Mareea indignării populare s-ar năpusti curând peste el și ai lui, ca un tzunami, ducând cu ea, la reflux, și pe conducătorii, lamentabili, ai celor trei instituții.

Nici Klaus Iohannis nu ar ieși bine dintr-un eventual balet defensiv al tripletei. Tăcerea lui, apreciată în prezent ca o virtute (neimplicarea în actul de justiție, acordarea libertății depline) ar fi brusc reevaluată de electorat. „Ăștia fac blaturi sub ochii tăi și tu ții de șase?”. Te au și pe tine la mână? Noi de-asta te-am votat?”

Sunt convins că blânda, ignifuga noastră societate, ar lua foc.