Români cu care ne mândrim Modest omagiu pentru omul, scriitorul, eseistul, jurnalistul și editorul Hans Bergel la 90 de ani!

(*26 iulie 1925 în Rosenau/Râșnov, România)

Născut la 26 iulie 1925, la Râșnov (Rosenau), este primul dintre cei patru copii ai cuplului Katharina Bergel, născută Treuetsch (*1904; †2002) și Erich Bergel Sr. (*1899; †1971), căsătoriți din 1924. A avut ca soră pe Hildegard (*1927; †2007) și ca frați pe Erich Bergel Jr., viitor dirijor (*1 iunie 1930, în Râșnov (Rosenau); † 3 mai 1998 în Ruhpolding, Germania), și de Ortwin Bergel (*1937; †1952). 

Tatăl, învățător, profesor de muzică și revizor în școlile comunității germane din România, fiind - după necesități- transferat cu serviciul din loc în loc, pleacă în 1936 din Rosenau (Râșnov) la Reghin, apoi în 1939 din Reghin la Kronstadt (Brașov) iar în 1944 la Hermannstadt (Sibiu) împreună cu familia. 

Conform propriilor mărturii, Hans Bergel, sora și frații săi și-au trăit în Transivania o copilărie fără probleme, până în momentul ocupării acesteia de către Armata Roșie „eliberatoare“ (august 1944) și preluarea succesivă a puterii, mai întâi de către forțe politice vremelnic tolerate -infiltrate de criptocomuniști-, și apoi, după uzurparea totală a conducerii de către regimul stalinist, sub masca zisului „Partid Comunist Român“ care, în „România Mare“ nu număra nici o mie de membri, și dintre care numai o treime erau de origine română! 

În 1944, tatăl său, în vârstă de 45 de ani, este arestat și, îngrijirea familiei (Hans - 19 ani; Hildegard - 17 ani; Erich - 14 ani ; Ortwin - 7 ani) rămân în grija mamei, Katharina Bergel, în vârstă de 40 de ani

Un an mai târziu, în 1945, autoritățile, subordonate ocupanților sovietici decid, la cererea lui Stalin, deportarea în lagărele din U.R.S.S. a majorității cetățenilor români de origine germană, apți de muncă. În acest sens, în enclavele locuite de germani se alcătuiesc liste și se improvizează lagăre „de colectare“ în baza cărora sunt strânși și apoi transportați în U.R.S.S. Hans Bergel, în vârstă de 20 de ani, este și el „rechiziționat“ într-un astfel de lagăr, în vederea deportării. Reușește însă să fugă înainte de transport și trăiește pentru multă vreme ascuns. 

Între 1946-1947 împrejurările îi permit să activeaze o scurtă perioadă în învățământ. În 1947 fuge din România, via Ungaria. Este prins la Budapesta, predat autorităților române și condamnat. În 1948 evadează din închisoare și este din nou prins. Mai târziu este recrutat în armată (1949-1956), unde devine sportiv de performanță și membru în Echipa Națională de Ski a României. Cum accesul la cursurile de zi, în învățământul superior, îi era interzis, studiază fără frecvență Istoria Artelor și Filozofia, la Universitatea din București (1951-1954). Trei ani mai târziu (1957/1958), grație cunoștințelor și talentului, ajunge redactor în problemele de cultură ale ziarului de limbă germană „Volkszeitung“ - organ al Comitetului Regional al Partidului Comunist și al Sfatului Popular din regiunea Stalin ( Brașov/Kronstadt).

În 1959 este arestat din nou, în așa zisul „Proces al Scriitorilor din Brașov“, înscenat de autoritățile comuniste împotriva unei grupe de scriitori de limbă germană din Kronstadt/Brașov (pe atunci Orașul Stalin), și condamnat la 15 ani de închisoare cu muncă silnică. 

În 1964 este eliberat, în cadrul amnestiei generale decretată pentru deținuții politici dar este urmărit în continuare de Securitate. Critică nerespectarea drepturilor omului în România comunistă! 

În sfârșit, în 1968, grație intervenției scriitorului german - laureat al premiului Nobel pentru literatură-, Günter Grass, i se permite emigrarea în R. F. Germania, unde, între 1968-1970, exersează diferite ocupații, implicit pe cea de colaborator extern la Bayerischen Rundfunks. 

Dar și în R.F.G. „mâna lungă“ a Securității din R.S.R. continuă să-l urmărească și tracaseze!

1970-1989, ajunge redactor la „Siebenbürgischen Zeitung“, München, iar din 1991 și coeditor al prestigioasei publicatiei „Südostdeutschen Vierteljahresblätter“.

Am aflat de prezența sa în Germania de la colegii de la Europa Liberă și frecventatorii Cenaclului literar-artistic, întrunit la domiciliu subsemnatului (23 martie 1969-martie 1973) și în continuare la Haus der Begegnung unde, la 4 ani de existență (23 martie 1973) a devenit - la sugestia lui G. Ciorănescu-, Cenaclul literar-artistic „Apoziția“. Urmărind inițial încropirea unui cenaclu româno-german, eram preocupați să invităm, în afară de români, și autorii, artiștii și intelectualii germani, cunoscători ai limbii române, prezenți în Bavaria și în R.F.G., intenție soldată multă vreme cu o adevărată dezamăgire! Cu mici excepții (Anneli Ute Gabanyi, Mathilde Klooss (Richter), Emil Siegmeth, mai apoi Johann Urwich și Friedrich Cloos -trecuți prin Gulagul sovietic de dincolo de Cercul Polar, prin Workuta și mai apoi și prin închisorile din România, și mai târziu istoricul Adolf Armbruster, și câțiva alții) eram ocoliți de mai toată lumea, inclusiv de către unii români. Târziu am înțeles dilema! Întrunirile cenaclului -eterogen din toate punctele de vedere- erau publice, deschise tuturor, fără posibilitatea de a controla ceea ce se ascunde în dedesubtul fiecăruia. Deci, cu toată vigilența noastră, se înțelege că eram lejer și permanent supravegheați și de persoane inoportune! Un impediment a fost pentru multă vreme și adăugirea, la denumirea cenaclului, implicit a revistei, a cuvântului „Apoziția“, care a generat o adevărată derută printre cei ce ne-au pus la stâlpul infamiei, negăsind de cuvință să consulte mai întâi un dicționar, pentru a înțelege despre ce este vorba! Toate acestea au creat în jurul nostru un cerc de suspiciune - întreținut cu fervoare de diverse interese adverse- care i-a ținut departe pe mulți dintre intelectualii, scriitorii, artiștii și oamenii de cultură din exil și emigrație, atât români, dar în special germani din România, care, știindu-se urmăriți, preferau distanța. Parte dintre aceste impedimente le-am putut înlătura doar ulterior, grație postării cu orice risc a unora dintre noi, în mod deschis pe baricade, considerând că doar așa o cernere va avea loc de la sine și că numai prin exemplul nostru și prin cele ce le împlinim efectiv putem înlătura scepticismul și teamerile celor ce puteau fi afectați. Subliniez acestea pentru a se înțelege de ce ne-am bucurat enorm, când, succesiv, cercul nostru a început să fie abordat cu încredere de tot mai multe personalități de valoare, pe care am fi vrut să le avem dintru început lângă noi, și între care amintesc pe Hans Bergel și regretatul său amic și confrate de temniță și suferințe, pastorul și scriitorul Harald Siegmund.

O primă cunoștință, fugară, cu Hans Bergel, am avut-o la o întrunire a Asociației Presei Libere, la München, în anturajul gazetarilor Vasile C. Dumitrescu (Münchn) și Pamfil Șeicaru, sosit de la Madrid și apoi, în 1979(?) la sesiune științifică, pe teme filozofice, organizată de Universitatea din München, și avându-l ca invitat pe Constantin Noica, care și-a prezentat atunci traducerile și exegeza sa asupra operei lui Platon. 

La 25 octombrie 1979, în cadrul reuniunii româno-germane din München,(25-27 octombrie 1979), organizată în cadrul Zilelor Culturale Româno-Germane, la Haus der Deutschen Ostens de Societatea Academică Română și de Südostdeutsche Kulturwerk, pe temele „Imaginea germanilor la români“ și „Imaginea românilor la germani“, Hans Bergel a prezentat conferința Das Bild der Rumänen in meinen literarischen Arbeiten/Portretul românilor în lucrürile mele literare, urmărită cu căldură și interes de către noi. Un scurt rezumat al intervenției și referatului dl. Hans Bergel, a apărut în Revista Scriitorilor Români Nr. 17/1980, p.192 și 196, și ulterior, întregul text, în română: Contacte cu alții (în original: Das Bild der Rumänen in meinen literarischen Arbeiten/ Portretul românilor în lucrürile mele literare), la rubrica „Negru pe alb“, Revista Scriitorilor Români nr. 22 (editată de Rumänische Akademische Gesellschaft), München 1985, p. 153-159, din care citez:

„Atât în prima mea carte publicată în Republica Federală Germnă, cât și în cea din urmă, românul joacă un rol esențial ca dimensiune spirituală și istorică. Dar îl găsesc și în alte volume scrise de mine și tipărite între anii 1969, când a apărut monografia „România, portretul unei națiuni“ și 1977, când a apărut romanul „Dansul în lanțuri. Chiar și în scrierile mele încă nepublicate este prezentă imaginea Românului. Sigur că nu sunt profet, dar afirm totuși că el va apare și în viitoarele mele lucrări, oricât de mult m-am îndepărtat în timp și spațiu de țara mea de baștină, România, și deși - nu trebuie trecut sub tăcere - mă atrage prea puțin să mă înapoiez acolo. Îmi dau seama că noi suntem zilnic produsul trecutului nostru și nu fac parte dintre aceia, care se leapădă de trecut ca de o pălărie sau de o încălțăminte.“./.../

„Chiar la acest punct, dați-mi voie să constat inevitabilul înlănțuirii și a înrădăcinării imeginii românului în creația mea literară. Căci se pare că nu e vorba numai de o lege care ne obligă la o confruntare permanentă cu trecutul, ci de mai mult, că tot trecutul, ca viață trăită, numai atunci își capătă sensul și forța dinamică pentru viitor, când devine parte organică a eului nostru, în așa măsură încât îl putem purta în noi în fiecare moment ca prezent conștient, ca individualitate și personalitate, ca atitudine și comportament.“/.../

„...Românul nu apare în cărțile mele doar ca un subiect de anatomie sau colorit, ca un actor sau figurant pentru a împestrița paleta, nici măcar numai ca o experiență istorică a vieții mele. Nu, el nu apare în nici un caz în acest sens, ci el este —să-mi fie permisă îndrăzneala afirmației — o parte din mine însumi fiind ca atare, prezent în lucrările mele. Cu nouă ani în urmă constatam în prefața cărții „România, portretul unei națiuni“, că eu ca german după origine, casă părintească, educație și școală, care am văzut lumina zilei în România, consider întâlnirea cu demersurile spirituale ale acestei țări, ca o îmbogățire a propriei mele existențe sufletești. Pentru mine nu există vreun motiv ca să văd astăzi lucrurile altfel. Este tocmai ceea ce am gândit când am spus: Românul este în lucrările mele literare mai mult decât un fragment, el este o parte a individualității mele.“/.../

„Ceea ce remarc mai întâi este faptul că Românul este prezent nu numai în literatura mea beletristică —în nuvelă, povestire și roman—, dar deasemenea în monografia cultural-istorică și spiritual-istorică, în sensul filosofic, în studiul portretistic. Deci, el nu apare doar în prezentare socială, ci cel puțin tot atât de diferențiat în manifestarea lui spirituală. Imaginea lui o găsesc astfel prezentă în proza mea epică, de la cioban și țăran, trecând la ofițer, și la profesor universitar, de la plutaș la tehnician până la secretar de stat sau prinț. Am încercat —și aceasta mă stimulează și azi—să reproduc, să modelez această imagine; și pe lângă străduința de a prinde fenotipul mai este și aceea a elucidării genotipului. În special în monografia amintită am cercetat rădăcinile spiritualității acestui popor și specificul ei lăuntric. În alte lucrărin, m-am străduit să arunc o privire asupra minunatei inițiative a filozofului și poetului Lucian Blaga de a scoate la iveală —prin traducerea operei „Faust“ —o sinteză a spiritualității germane și române; sau am încercat într-o carte apărută recent să lămuresc fenomenul coloristic existent în opera pictorului Johannes Schreiber reflectat în copilăria lui trăită, nu întâmplător, în mediul românesc, ș.a.m.d. Mă preocupă așadar în lucrările mele, de la caz la caz, atât imaginea cât și componența ființei Românului.“/.../

„Dacă examinez literatura scriitorilor germani, născuți ca și mine în Transilvania, aparținând generațiilor mai vechi, constat că figura Românului apare doar sau —chiar dacă ocupă vizibil un loc central— ea este prezentată aproape numai în măsura în care se deosebește de cea a conlocuitorilor germani. Vreau să menționez hotărât că aceasta avea pe deplin rațiunea, deoarece așa erau pe atunci raporturile.

Pentru generația mea însă s-a schimbat fundamental totul sau aproape totul din acest punct de vedere. Căci atunci când în acel stat multinațional România, noi toți la un loc —români, germani, unguri, evrei— am fost aruncați de către noul sistem totalitar, fără menajament, în același cazan, ne-au fost distruse și răpite și unora și altora odată cu libertatea și minunatele, vulnerabilele particularități create în epoci mari istorice, ce nu mai pot reveni. Așa se face că eu, german, spre deosebire de generația tatălui meu, am învățat să cunosc nu în primul rând pe Români, ci pe oamenii cu care mă aflam aruncat dintr-odată, împreună, în baia de oțel a aceluiași prăpăd, oameni buni și răi, puternici și slabi, distinși sau ticăloși, așa cum sunt și vor fi totdeauna oamenii pe pământ. Orbiți de ura formată în cursul istoriei, unii dintr-o parte sau alta au omis până azi să recunoască aceasta.

Îngăduiți-mi să închei scurta expunere în felul urumător: nu trebuie să ne cunoaștem doar după felul diferit de a fi, ci să avem în vedere, în aceeași măsură și trăsăturile comune, acestea constituind o problemă vitală a existenței noastre istorice.

Ca europeni, noi toți împreună, nu avem o altă alternativă.“ (Hans Bergel). 

În anii care au urmat, în afară de noile volume pe care le-a dat la lumină: (Siebenbürgen, Bilder einer europäischen Landschaft (1980); Gestalten und Gewalten, Essays, Aufsätze, Vorträge (1982); Der Tod des Hirten oder Die frühen Lehrmeister(1985); Das Venusherz (1987); … und Weihnacht ist überall (1988); Das Motiv der Freiheit (1988), Hans Bergel a publicat sute de articole în diverse publicații, în special în cele ale germanilor originari din România, a susținut nenumărate referate, conferințe, prezentări de cărți ale unor terți autori și lecturi din propria operă, găzduite la Literatur Haus München, Haus der Deutschen Ostens, Haus der Begegnung sau de către o mulțime de alte centre de cultură și literare, asociații și librării din München, Bavaria, din alte zone ale Germaniei și Europei, etc.

În ce ne privește, mărturisesc că odată cu interesul acordat comunității germane din România, a fost dintru început și alături de noi, românii, luați în ansamblu sau în particular, participând, după împrejurări, la manifestările artistice, literare, culturale și științifice, la întruniri și mese rotunde, în cadrul Zilelor Culturii Românești, organizate anual la München, începând cu cele din nov. 18-19 (1989) consacrate împlinirii a 100 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, și implicit din ian. 15-20, la ceremonia dezvelirii monumentului poetului în Schopenhauerstr, München (cu bustul executat de sculptorului Alexandru Pană), ș.a.m.d., și apoi necontenit, în atâtea și atâtea alte ocazii, pe care spațiul nu-mi permite să le evoc aici.

După 1990, i s-au publicat succesiv, în Germania și în țară: Dans în lanţuri (Der Tanz in Ketten; Roman), George Guţu, Braşov/ Kronstadt 1994; Zuwendung und Beunruhigung. Anmerkungen eines Unbequemen (1994); Prosa – Lyrik (1995); Erkundungen und Erkennungen. Notizen eines Neugierigen. Essays (1995); Dansul în lanţuri (Der Tanz in Ketten; Roman), Silvia Irimia, Cluj- Napoca/Klausenburg 1995; Întoarcerea lui Ulise (Die Rückkehr des Odysseus; acht Essays), Mariana V. Lăzărescu, Braşov/Kronstadt 1995; Reîntălnirea cu o poezie. Radu Gyr şi melancolia Europei sudestice (Wiederbegegnung mit einem Gedicht. Radu Gyr und die heroische Melancholie Südosteuropas; Essay und Gedichte), Andrea Bujar, în: Gazeta Transilvaniei, 11/12 septembrie 1995, Braşov/Kronstadt 1995; Wenn die Adler kommen (Când vin vulturii), Roman (Trilogie) (1996), despre o familie din Transilvania; Bukowiner Spuren. Von Dichtern und bildenden Künstlern. Aachen: Rimbaud 2002.ISBN 3-89086-742-2; Mai multe popoare adunate sub mărul Gravensteiner ... (Das Gartenfest der vielen Völker unter dem Gravensteiner …; Romanfragment), George Guţu, in: Lettre Internationale, editia română/primăvara 1997, Bucureşti/Bukarest 1997; Când vin vulturii (Wenn die Adler kommen; Roman), George Guţu, Bucureşti/Bukarest 1998; Manfred Winkler (Manfred Winkler; Essay), Mariana V. Lăzărescu, in: Gazeta de Transilvania, 16/17 mai 1998, Braşov/ Kronstadt 1998. - Auch in: Astra. Revista Asociaţiunii Transilvane, 1/1998, Braşov/Kronstadt 1989; 2000, aprilie 16, Sala Senatului României: „Întâlnirea mea cu spiritualitatea română“ - Discurs cu ocazia decernării titlului de doctor honoris causa al Universității din București. (Publicat sub titlul „Personalitatea mea este și va rămâne marcată, până la sfârșitul vieții mele, de cultura acestor plaiuri“. În : George Guțu, Doina Sandu (Hrsg.): „Zur Geschichte der Germanistik in Rumänien (II). Der Bukarester Germanistiklehrstuhl“, Editura Universității din București; Recurs la romanitatea în opera unui neamţ (Gedanken über die Rumänität in den Texten eines Deutschen; Essay), George Guţu, in: Transilvania, Sibiu/Hermannstadt 2004.- Auch in: Hans Bergel - Minderheitendasein, Schriftstellerexistenz und politische Systeme. Von Elisabeth Martschini, Bucureşti/ Bukarest 2005; Foaie de suflet pentru un oraş transilvan (Gedenkblatt für eine Siebenbürgenstadt; neun Essays), Studentengruppe der Universität „Transilvania“ Kronstadt unter der Anleitung von Mariana V. Lăzărescu, Braşov/Kronstadt 2005; Deşertul Namibiei, Sfinxul, Cântecul pustei, Memento (Namibische Wüste, Sphinx, Pußtalied, Memento; Gedichte), Nicholas Catanoy, in: Poesis, iunie/iulie 2005, Satu Mare/Sathmar 2005; Menuetul Reginei (Das Menuett der Königin; Erzählung), bilingv, în română de Mariana Săsărman, Apoziţia 2006 (S./p.76-90), München 2006; Die Wiederkehr der Wölfe. Langen-Müller, 2006.ISBN 978-3784430522; Întoarcerea lui Ulise (Die Rückkehr des Odysseus, Erzählung), Mariana Săsărman, in: Apoziţia 2007, München 2007; Reflecţii asupra teoriei culturii lui Friedrich Schiller (Versuch über Friedrich Schillers Theorie der Kultur; Studie), în română de Mariana V. Lăzărescu, in: Revista 22, 11/17 und 18/24 septembrie 2007, Bucureşti/Bukarest 2007; Absurdul ca. normalitate. Între brun şi roşu (Das Absurde als Normalität. Zwischen Braun und Rot; Vortrag), în română de Mariana V. Lăzărescu, in: Şcoala memoriei 2007, Bucureşti/Bukarest 2008; Negru Vodă - Din „Scene din viața mea. Fragmente autobiografice“, povestire; (Der Schwarze Fürst, -Aus „Bilder meines Lebens. Autobiographische Fragmente.“; Erzählung), bilingv, în română de Mariana Săsărman, în: Apoziţia 2008, (S./p. 66-83), München 2008; Ruptura istorică. Motivele emigrării populaţiei germane din România (Der historische Bruch. Gründe der Auswanderung der deutschen Bevölkerung aus Rumänien; Vortrag), Raluca Rădulescu, in: Şcoala Memoriei 2008, Bucureşti/Bukarest 2008; Lotul Scriitorilor Germani. Braşov 1959 (Die Deutsche Schriftstellergruppe. Kronstadt 1959; Vortrag), Mariana V. Lăzărescu, in: Şcoala Memoriei 2007, Bucureşti/Bukarest 2008; Wegkreuzungen. Dreizehn Lebensbilder. Bamberg: Johannis Reeg Verlag 2009. ISBN 978-3-937320-38-0; Etape ale unei încercäri de apropiere. Consideraţii cu privire la poezia Anei Blandiana (Stationen einer persönlichen Annäherung. Über die Lyrikerin Ana Blandiana; Studie), George Guţu, in: Convorbiri Literare, April 2009, Nr. 4, Bucureşti/ Bukarest 2009; Am Vorabend des Taifuns. Geschichten aus einem abenteuerlichen Leben. Berlin: Edition Noack & Block 2010. ISBN 978-3-86813-002-7; Trilogia despărţirii: Braşov, Divanul Răsăritului cu Apusul, Stepă la Marea Neagră (Trilogie des Abschieds: Kronstadt, Ost-West-Diwan, Steppe am Schwarzen Meer; Gedichtezyklus), bilingv; în română de Mariana Săsărman, Apoziţia 2009 (S./p. 80-87, München 2010; Violeta; povestire (Violeta; Erzählung), în română de Mariana Săsărman, München 2010; Der schwarze Tänzer. Ausgewählte Gedichte. Berlin: Edition Noack & Block 2012. ISBN 978-3-86813-008-9; Das Spiel und das Chaos. Essays und Vorträge. Berlin: Edition Noack & Block 2012. ISBN 978-3--86813-013-3, ș.a.

Pentru activitatea sa ca om și ca scriitor i-au fost acordate succesiv diferite distincții, între care unele de mare prestigiu: Georg Dehio-Preis für Kultur- und Geisteswissenschaften, Esslingen (1972); Erzählerpreis des Ostdeutschen Kulturrats, Bonn (1972); Stipendiatenpreis der Goethe- Stiftung, Innsbruck/Basel (1972); Bundesverdinstkreuz am Bande (29. November 1986); Kulturpreis der Siebenbürger Sachsen, München (1987); Andreas Gryphius-Preis, Düsseldorf (1990); A.-Müller-Guttenbrunn-Kulturplakette, München (1995); Ehrenbürger von Brașov/Kronstadt/ Cetățean de onoare al orașului Brașov (Kronstadt); Ehrendoktorwürde der Universität Bukarest/ Dr. h. c. al Universității din București (16 aprilie 2000); Ehrenmitglied der Olimpischen Akademie Rumänien/ Membru de onoare al Academiei Olimpice a României; Ehrenbürger von Râșnov/Rosenau /Cetățean de onoare al orașului Râșnov (Rosenau); Andreas-Gryphius-Preis 2013.

Societatea de Cultură Româno-Germană „Apoziția“, din München, ajunsă acum în al 46-lea an de existență, a avut și are deosebita cinste de a se bucura de sprijinul lui Hans Bergel, în calitatea sa de membru de onoare și colaborator de prestigiu. 

Desigur, despre Hans Bergel și opera sa se pot scrie nenumărate pagini. Mă rezerv însă la cele de față, îndemnându-vă să-i consultați îndeaproape scrierile și referințele ce i-au fost atribuite. Dar, mai înainte de a încheia, rețin, între altele, câteva sublinieri din discursul susținut la 16 aprilie 2000, în Sala Senatului, cu prilejul decernării titlului de doctor honoris causa al Universității din București, în care revine asupra temei „Întâlnirea mea cu spiritualitatea română“. Citez: 

„Magnificență, domnilor decani și profesori, dragi prieteni!

Mulțumindu-vă din inimă pentru înalta onoare pe care mi-o acordați, am sentimentul că nu este vorba doar de o chestiune de bună-cuvință, ci de o deosebită satisfacție spirituală, motivată prin multiple aspecte. Cel mai important mi se pare —dacâ mi se îngăduie să fiu sentimental — legătura mea afectivă cu țara, pe care tocmai aceste simțăminte mă îndreptățesc să o consider, fără nici o șovăială, și ca propria mea țară.

În ciuda a peste 30 de ani de absență și cu toate periplurile mele de decenii prin lumea largă; rădăcinile mele sunt și rămân înfipte în meleagurile de la nord și de la sud de Carpați, de la Dunăre, Marea Neagră și din Moldova. Personalitatea mea este și va rămâne marcată, până la sfârșitul vieții mele, de amprenta culturală a acestor plaiuri. Vreau să precizez, că mi-am dat seama de acest lucru abia când eram deja departe de România și că, pe măsură ce înaintez în vârstă, devin tot mai conștient de aceasta.

Ceea ce nu schimbă cu nimic faptul că, prin naștere, prin limba mea maternă, prin educația și cultura mea, sunt german. Am conștientizat de mult faptul că, în această privință, reprezint un caz aparte. Zi de zi mă confrunt cu dilema acestei duble apartenențe culturale și, în egală măsură, cu tensiunile creatoare, care derivă din aceasta. Cunosc totodată și starea de iritare pe care, de treizeci de ani încoace, o provoc, din exact aceleași motive, în anturajul meu apusean.“/.../

„...Aveți o spiritualitate care, din punct de vedere filozofic, se află sub semnul unei constelații marcată de contradicția proprie dintre dorința de autoprotejare a elementului autohton, deznădejdea existențială și contemplarea egocentrică a lumii, fără să abandoneze de fel ideea umanității; o literatură care își extrage peren impulsul cel mai vital de autocunoaștere din straturile unei poezii populare de o bogăție mitologică inepuizabilă; o pictură a cărei melancolie izvorăște din peisajul natural și din istorie; modelându-se în ochii Fecioarei Maria din icoanele creștine răsăritene; în fine, o muzică, în ale cărei creații importante se combină arhaismul melopeelor sud-estice cu gestul avangardei occidentale — toate acestea constituindu-se în caracteristici exclusive ale culturii românești.

Ele pot fi ilustrate prin nume sonore —de la Eminmescu și Tristan Țara la Culianu, de la Arghezi la Blaga, Cioran și Noica, de la Grigorescu, Andreescu și Brâncuși până la Enescu și alții. Mulți dintre ei mi-au marcat conștiința în tinerețe, în anturajul firesc al unui Goethe și Kant, Bach și Beethoven, Nietzsche și Thomas Mann. Fundamentul central european, german, al formației mele a fost îmbogățit de aceste fascinante perspective, care mi-au lărgit orizontul în mod substanțial. Ba chiar consider că în felul acesta orientările vieții mele, crezul și concepțiile mele actuale despre literatură și artă au cunoscut o amplificare benefică. Universul acestei culturi naționale pendulează în vederea mea pe de o parte, între liniștea implacabilă a locuitorilor rurali, marcați de credința bizantină, introvertită, și, pe de altă parte, rafinamentul extrovertit dus până la cinismul extrem al vitalelor sale componente intelectuale. O astfel de cultură nu putea decât să mă fascineze pe mine ca individ, care provenea dintr-o familie protestant-luterană, educat în spiritul unei ordini lucide și al imperativului categoric al datoriei, și care, desigur, venise încă din copilărie în contact cu geniile muzicale ale poporului meu.

Cât de imensă este varietatea spăiritualității europene, mi s-a relevat mie, saxonului transilvănean, pentru prima oară cunoscând interprtarea fenomenului „cultură“ a românilor latini. Cu alta cuvinte: Faptul că limbajul spiritual al continentului nostru este enorm de felurit, de la Grecia antică până astăzi, l-am intuit pentru prima dată în viață în momentul, în care eu, germanul, mi-am dat seama, cunoscându-i pe români, că există și alte ipostaze europene ale lui homo ludens. Vă rog să mă credeți, că niciodată nu am perceput ipostaza germană și cea română ca pe ceva contradictoriu, ci ca pe fațete diferite ale aceleiași voințe culturale: ca pe forme europene ale existenței noastre culturale comune, în care noi toți —Dumneavoastră ca români, eu ca german —suntem deopotrivă legați unii de ceilalți, la bine și la rău, astăzi mai mult ca niciodată“/.../

„Într-un cuvânt: marcat fiind de propria mea origine, am înțeles de foarte timpuriu, că în drumul meu spre ceea ce numim cultura europeană, întâlnirea mea cu spiritualitatea română a reprezentat jalonul cel mai important.

Am cunoscut ca eminente expresii ale culturii europene poeziile lui Bacovia, Pillat sau Blaga, romanele lui Rebreanu sau nuvelele lui Slavici, portretele de femei ale lui Grigorescu sau viziunile cromiatice ale lui Țuculescu, acordurile „Oratoriului Bizantin“ al lui Paul Constantinescu, misterul timbrului Mariei Tănase, doinele și dansurile păstorești ale poporului român, „Miorița“ și „Meșterul Manole“.

Dar nu numai cultura mă leagă de România, ci deopotrivă și viața pe care mi-am trăit-o aici. Căci aici am avut parte de durerea de a fi fost privat de libertate, alături de români, în anii de dictatură, în carcerele subterane ale fortului Jilava; de furia neputincioasă de a asista la încercarea distrugerii unei culturi naționale, misiune pe care și-o îndeplineau cu zel emisarii terorii impuse din exterior; de dezgustul provocat de trădători și delatori; dar și de sentimentul fermecător al unor prietenii trainice, care a rezistat în clipele de cea mai mare restriște și pe care nu le voi uita niciodată. După cum nu voi uita niciodată faptul că fratele meu, Erich Bergel, atins deja de aripa morții, a dirijat ultimul său concert al vieții lui în toamna anului 1997 aici, la București, sub minunata cupolă a Ateneului.

Românii alături de care am crscut aici și care mă îmbrățișază ori de câte ori ne revedem, mă fac să resimt o fericire indescriptibilă, deoarece ei îmi dovedesc că după cele trei procese politice și detenții în celule și lagăre, după alungarea mea din această țară, pot să mă întorc și să retrăiesc sentimentul că am o patrie, așa cum o simțea Blaga în poezia „Orizont pierdut“, notând: „Când anul nu-ți este prielnic / te-ntorci să te-mpaci printre umbre. / Undeva în trecut te întâmpină pragul.“. Și-mi pun însumi întrebarea: Oare nu au trăit strămoșii mei pe aceste meleaguri? Mormintele lor nu se găsesc în țărâna acestor ținuturi? Și cei trei copii ai mei oare nu s-au născut aici?

Așadar nu m-a fascinat numai arta și literatura română cu chemarea ei spre o gândire ageră și cu eleganta ei formă latină. Căci o atracție magică o exercită asupra mea și climatele geopsihice ale acestui pământ —pe de o parte peisaje naturale de o inconfundabilă frumusețe, cum rare ori am văzut în numeroasele mele călătorii. Pe de altă parte priveliști care evocă permanent —după cum prea bine știți—istoria dramatică a acestor locuri și întâmplările nemaiauzite ale acesteia. Ele reprezintă părți integrante ale peisajelor europene, despre care germanul fascinat de lumea latină Ferdinand Gregorovius afirma odată că există peisaje care posedă magnetism istoric. În România, țara dintre Orient și Occident, se interferează influențele și curentele acestor două părți ale lumii noastre —o moștenire istorică străveche. România trebue să-și dovedească în continuare capacitatea sa de sinteză, aceasta este formula ei de supraviețuire. Aici, la intersecția culturilor, trebuie să-și dovedească mai mult decât oricând vocația sa europeană, să-și păstreze controlul asupra forțelor centrifugale, care îi cauzează tensiuni interioare, care dintr-o bogăție pot deveni o amenințare. Aceasta este o sarcină imensă, titanică —și se prea poate ca eu, dinafară, dar cu rădăcinile adânc înfipte în aceste regiuni, să fiu mai conștient de acest lucru decât mulți dintre români. Vocația europeană a României face să-i simt și mai aproape pe oamenii și peisajele ei.“/.../ (Hans Bergel, Întâlnirea mea cu spiritualitatea română. Discurs cu ocazia decernării titlului de doctor honoris causa al Universității din București. (Publicat sub titlul „Personalitatea mea este și va rămâne marcată, până la sfârșitul vieții mele, de cultura acestor plaiuri“. În : George Guțu, Doina Sandu (Hrsg.): „Zur Geschichte der Germanistik in Rumänien (II). Der Bukarester Germanistiklehrstuhl“. Editura Universității din București, Bukarest 2005, p. 281-284).

Ca atare, dragi prieteni, colegi și confrați de-o simțire, acesta este OMUL -de înaltă ținută și caracter, care și-a păstrat nealterate noblețea și generozitatea judecăților și sentimentelor, peste toate vicisitudine trăite; acesta este SCRIITORUL HANS BERGEL care ne-a dăruit succesiv, prin ofrandele talentului și trudei exemplare prețioasele sale opere, OMUL și SCRIITORUL care, Duminică, 25 iulie a.c., serbează 9 decenii de viață și căruia, pe această cale, doresc să-i aduc personal și împreună cu dumneavoastră, acest modest OMAGIU, dorindu-i din toată inima 

ANI MULȚI ȘI FERICIȚI, SĂNĂTATE ȘI PUTERE DE MUNCĂ CU TOATĂ BUCURIA IMPLINIRILOR DE PÂNĂ ACUM ȘI A CELOR VIITOARE!