Demiterea lui Vlad Voiculescu și efectul trădării electoratului

Se întâmplă și lucruri surprinzătoare. Nu miraculoase, cum ar fi demiterea, parcă dincolo de legile naturii, a lui Raed Arafat. Nici cea, firească într-un stat mafiot, a lui Vlad Voiculescu. Și, totuși, foarte uimitoare. Isteria mediatico-politică românească, tipică pentru un stat dominat de structuri mafiote, pentru care nu vinovățiile reale sunt decisive în demiterea cuiva, ci curajul de a solicita reforma și de a practica transparența, s-a soldat, iată, cu demiterea ministrului Sănătății. Partidele guvernamentale, nominal de centru-dreapta, au sucombat presiunii oligarhiei postcomuniste și și-au dat jos omul care, departe de a fi greșit, a încercat să îndrepte situația în domeniul sănătății, cel catastrofal gestionat de partidul-stat, timp de decenii.
Ce efecte ar putea avea, în cele din urmă, acest act de trădare a opțiunilor reale ale electoratului care a ales la ultimele alegeri PNL și USR? Dar asupra partidului care a șocat formațiunile guvernamentale, luând de la zero 10 la sută din voturi? În scopul stabilirii acestor efecte merită să se treacă în reviste alte evenimente, net mai uluitoare, din vest.  
Când martorii îi contrazic pe ideologi
Între ele sunt cele ce se petrec la Minneapolis. Sfidând sfaturile celor, potrivit cărora să ferească Cerul America și pe jurați să nu fie găsit vinovat polițistul alb acuzat de crimă pentru uciderea la Minneapolis a unui delincvent de culoare care se opunea arestării, un instructor expert al poliției americane a reliefat, culmea, că Derek Chauvin a acționat corect. La procesul lui Chauvin, Barry Brodd a subliniat sub jurământ că estimează că omul (sub genunchiul căruia s-a sufocat George Floyd), departe de a fi fost un criminal, ”a acționat justificat și rezonabil”. În speță, a întreprins, ca polițist, demersuri în conformitate cu regulile și instrucțiunile forțelor de ordine americane. 
Căci aplicarea genunchiului pe gâtul suspectului, George Floyd, în condițiile date, era, potrivit lui Barry Brodd, justificată și, în mod ”obiectiv rezonabilă”, iar tactica respectivă ”nu trebuie considerată recurs la forță fatală”. Mărturia lui, contrazisă de procuratură și de aprecierile experților ei, pare o catastrofă pentru progresiști.
Sus și jos în ideologii și la urne 
Indiferent cât de credibilă e mărturia specialistului, pentru stânga politic corectă și pentru ideologii politicilor identitare, respingerea și demolarea ei nu vor constitui probleme insolubile. Nu pentru că există experți care să afirme, ca acuzarea, contrariul, ci pentru că omul e un alb matur, chiar vârstnic, ba poate și creștin și heterosexual. În ierarhia politicilor identitare, în care în poziții moralmente superioare nu poate fi decât cine reclamă apartenența la mai multe minorități rasiale, religioase și sexuale, toate, pasămite (ori realmente) oprimate, martorul apărării lui Derek Chauvin ocupă o poziție inferioară. 
E una jalnică, situată la subsolul oricărui clasament. Omul se va trezi acuzat de rasism. I se vor imputa pe rând, ori separat, identitatea, culoarea pielii, sexualitatea, etnia, rasa și credința, sau lipsa ei, cu atâta violență, încât se va uita de argument. Și de regulament, de lege, de bun simț, de cinste și justiție, în fața căreia, în statele de drept, trebuie să fim egali. 
În rețelele de socializare e predictibil că mărturia sa, contrazicând, în numele realității, dogma ideologică, va stârni o terifiantă furtună de proteste. Una de asemenea amploare, încât riscă să nu rămână piatră peste piatră, ori ceva intact din ce-a însemnat vreodată edificiul persoanei și prestației umane și profesionale ale martorului în chestiune. Sau din cei care, în sala de judecată, ori în mass-media, ar putea avea ideea ”creață” de a-i lua mărturia în serios. S-ar putea să amplifice serios protestele iscate de împușcarea din greșeală a altui suspect de culoare.
Dar nu va rămâne fără previzibile consecințe electorale peste ocean. Unde, în viitorul apropiat, realitatea de la urne e probabil să-i traumatizeze iarăși, rău, pe doctrinari.        
Trădarea electoratului de stânga din Germania
Mult mai puțin predictibilă s-a dovedit spectaculoasa evoluție a unei ex-comuniste ca Sahra Wagenknecht. Situată cândva la extrema stângă a partidului ei numit ”Stânga”, care a fost în timpuri parcă imemoriale formațiunea guvernamentală a Germaniei comuniste, ea a publicat o carte care, ieșind azi în librării, ar trebui, teoretic, să zguduie din temelii hybrisul progresismului german. ”Conținutul cărții, pe scurt: stânga neglijează clasa muncitoare, exagerând cu politicile identitare și ecologismul”, notează, jenat, ”Der Spiegel”. 
Publicația germană de stânga pare, clar, iritată. Într-adevăr, a numi ideile fixe ale stângii politic corecte ”marote”, de natură să sperie o bună parte a electoratului, împiedicându-l să se angajeze pentru protecția mediului ambiant, ori să voteze partide de stânga, n-are cum să placă militanților progresiști americani, sau germani. Care se consideră crema cremelor neomarxiste și nu admit nicio abatere, fie și vagă, de la ortodoxia progresismului dezlănțuit. Or, potrivit lui Wagenknecht, poziționările ideologilor woke, cum îi zice mișcării în SUA, au transformat o formațiune populistă de dreapta, ca AfD, în ”noul partid muncitoresc”.    
Indignarea care a cuprins rețelele sociale și pe comuniști, în reacție la asemenea candoare și sinceritate afișate de o tovarășă de luptă, pare comparabilă doar cu efectul bombei atomice aruncate asupra teritoriului nipon la Hiroshima și Nagasaki de bombardierul zis ”Enola Gay”. 
Cum să îndrăznească azi, cineva, care nu se consideră conservator, să nu pupe poala ideologilor unui rigorism moral presupus antifascist, în fapt rasist? Cum să nu exalte Wagenknecht, entuziastă, militantismul transgenderist, care încalcă sexist drepturile femeilor, ori să nu ridice în slăvi ecologismul clamat, dar fundamentalist, promovând, ca atare, abandonul protecției naturii, de către tot mai mulți moderați scârbiți de extremism? 
Cum să n-aibă și ea grijile de lux ale bine căpătuitei elite progresiste? Cum să nu se jeneze activista unui partid cândva muncitoresc de a accepta evidența că formațiunile stângii au căzut în bigotism și ipocrizie, că i-au părăsit pe salariați, pe marginalizați și nevoiași, lăsându-i de izbeliște în fața globalizării și a cântecelor de sirenă ale dreptei populiste?
La finele săptămânii, revolta era cât pe ce s-o facă să rateze pe Wagenknecht plasarea, în Renania de Nord, în fruntea listei partidului ei pentru alegerile federale din toamnă. Unii tovarăși mai ascultători și cuminți i-au cerut, chiar, să renunțe la candidatură. Or, ea are perfectă dreptate să sublinieze impopularitatea cronică a unei stângi în alcătuirea căreia postcomuniștii și social-democrații își adjudecă, împreună, doar un sfert din voturile națiunii. Cum să fie nu căzături, ci populare, niște partide care-și trădează programatic alegătorii?
Cum i se dă apă la moară populismului în România
În reacție la protestele stârnite de sacrificarea lui Vlad Voiculescu de către alianța liberalo-useristă, premierul Cîțu a făcut riscanta afirmație potrivit căreia ”coaliţia” nu ar fi fost ”constituită în jurul unor persoane”. Rău gândește șeful guvernului român, dacă nu știe că anumite persoane, ca Vlad Voiculescu, sunt exponenți ai reformei, reprezentând, ca atare, ideea de bază pentru care milioane de români s-au ridicat să dea jos cleptocrația pesedistă. 
Și de mari probleme cognitive se lovește Cîțu, dacă, bietul de el, crede că gestul său de maximă lașitate ar restabili ceea ce a numit, vai, ”încrederea în instituțiile” statului român. Dimpotrivă, poltroneria unui șef de guvern care nu îndrăznește să se atingă și să-i critice, necum să-i demită, dacă i-ar putea demite pe adevărații vinovați ai tragediei de la Foișor, sau de la Balș, de felul unui Raed Arafat, ori al managerilor de spitale, distruge și ce a mai rămas din încrederea în stat a uneia din cele mai mințite și manipulate națiuni europene.
Odată cu încrederea în stat se duce pe apa sâmbetei și credibilitatea democrației. Iar discreditarea ei vine la pachet cu alimentarea extremismului și sporul popularității de partide pe față ori mascat pro-ruse, antisemite, antieuropene, antiamericane și antioccidentale, gen AUR. Se va întâmpla și în România ce s-a petrecut în Germania, cu AfD? Acest partid n-ar fi existat dacă, la cârma CDU, Angela Merkel nu-și trăda electoratul conservator, asigurându-și perpetuarea la butoane prin politici de stânga.
Gonflarea AUR să fie oare vrerea președintelui Iohannis, principalul vinovat pentru acceptul jertfirii în piața publică a țapului ispășitor Vlad Voiculescu? Și ce vor liderii PNL și USR? E posibil, desigur, ca președintele și slugile sale gen Orban și Cîțu să creadă că mai au destul timp de nefăcute până la proximele alegeri. Ei bine, se înșală grav. Nu doar pentru că și-au dinamitat alianța.
Ci și pentru că sacrificarea aparent spectaculoasă, în fapt rușinoasă și jegoasă, a acestui miel politic, al cărui gât l-a cerut imperativ isteria securistă și ultranaționalistă din mass-media, se va întipări adânc în mintea și sufletul colectiv ale românilor de centru-dreapta, care chiar vor reformă, democrație, stat de drept. Și care tocmai de aceea vor continua să-și cultive cu grijă nu doar principiile, ci și memoria.
 

Și astfel, din prostie, lui Barna i s-a creat un neașteptat spațiu de joc, iar liderul USR a profitat din plin.

Refuzând interimatul, l-a lăsat în poziție de offsaid pe premier și l-a pus într-o situație absolut penibilă pe Klaus Iohannis, care, din prea mare viteză, apucase să aprobe și interimatul. O dată s-a grăbit și o dată a greșit. Această afirmație este falsă. S-a grăbit de mai multe ori și a greșit de mai multe ori.

Deși își încordează mușchii, USR s-a înșurubat mult prea adânc în cașcavalul puterii, pentru a pleca pur și simpu de la guvernare. A reușit să-și plaseze mii de oameni în toate structurile importante ale statului,

accesând astfel prin interpuși substanțiale fonduri publice. Ale României și ale Uniunii Europene. Mai face puțin joc de picioare USR, mai pune ceva condiții, înghite broasca râioasă servită de Florin Cîțu și rămâne la guvernare. Dar, atenție mare: greul abia acum urmează. Pentru că PNL a mirosit sânge. Știu cum va reacționa, pentru că am făcut parte la vârf din acest partid și am în contnuare contacte importante în staff-ul acestuia.